Rafturile mele

Pe vremea când eram în căutare de cărți care să mă pregătească cât de cât pentru apropiata excursie din regiunea Caucazului, Ali și Nino a lui Kurban Said revenea mereu și mereu în listele celor mai apreciate lecturi. Sinceră să fiu, am ezitat mult înainte să mă hotărăsc s-o cumpăr, titlul nu mă inspira deloc. Mă gândeam că o să am iarăși parte de-o poveste de iubire gen Romeo și Julieta, ce plictiseală. Din fericire, cartea e ceva mai mult decât atât.

Firul roșu al cărții este într-adevăr o poveste de iubire. În cazul de față Romeo este Ali Khan Şirvanshir, un tânăr aristocrat azer înrudit cu familia șahilor de Șirvan ce stâpânea odinioară palma de pământ ce în zilele noastre se numește Azerbaidjan. Julieta este o preafrumoasă prințesă georgiană, pe nume Nino Kipiani. Acțiunea s-a mutat din Verona medievală în orașul Baku de la începutul secolului XX (câțiva ani înainde de primul război mondial), pe vremea în care nu existau trei țări în Caucaz ci doar o gubernie rusească pe nume Transcaucazia. Guelfii și ghibelinii s-au transformat în azeri musulmani șiiți și în georgieni creștini ortodocși. Din fericire pentru cei doi tineri - deh, lumea a mai evoluat între timp - au avut părinți înțelepți și îngăduitori care nu s-au opus prea mult căsătoriei lor. Diferențele culturale și religioase le-au mai dat de furcă celor doi, Nino nu se împăca defel să trăiască în gineceu (de harem nu se punea problema, Ali o iubea prea mult), iar Ali nu putea renunța la stilul de viață oriental. Dar nimicurile astea n-au reușit să-i despartă, ar fi putut trăi fericiți până la adânci bătrânețe. Din păcate, au trăit doar până când moarte i-a despărțit. Ali își va da viața în luptele împotriva bolșevicilor ce-au venit să strivească tinerele republici independente ce se înființaseră în Transcaucazia după 1918.

Până la urmă i-am îndrăgit pe Ali și pe Nino și mi-a plăcut povestea lor de iubire. Dar dacă era doar ea, cartea nu căpăta din partea mea cinci steluțe. M-am bucurat mult mai mult de poveștile despre azeri, georgieni și armeni, despre viața lor de zi cu zi, despre legende și obiceiuri. A fost interesant să mă pot plimba și eu nițel, cu mintea, prin Tiflis-ul și Baku-ul Transcaucaziei țariste. Dar cel mai mult mi-a plăcut  tonul nostalgic și plin de dragoste cu care autorul ne dezvăluie o lume și un mod de viață care au pierit, care și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul și nu vor mai reveni niciodată. Uneori, dorul lui pentru locurile pe care le-a părăsit, pentru vremurile de altădată, răzbătea printre rânduri și, pe de-o parte îmi zgâria sufletul, pe de altă parte mi-l ungea cu ambrozie și nectar.

Interesant e că nu se știe precis cine a fost Kurban Said, cartea a fost publicată sub pseudonim. Identitatea scriitorului a rămas învăluită în mister în pofida dezbaterilor și disputelor pe această temă. S-a crezut mult timp că este Yusuf Vazir Chamanzaminli (1887-1942), un diplomat azer care a pierit în gulagurile lui Stalin. După alte păreri, autorul ar fi fost  Essad Bey sau Levi Nusinbaum (1905-1942), un evreu caucazian care s-a convertit la Islam și a fugit de bolșevici în 1920. El e cel care ar fi publicat romanul în Germania în anul 1937. Varianta aceasta din urmă e susținută de un scriitor american, Tom Reiss, în cartea sa The Orientalist. Pe de altă parte, Betty Blair, editorul Azerbijan International, susține că adevăratul autor a fost Chamanzaminli și că Essad Bey a revizuit doar povestea și a publicat-o. Oricine ar fi fost autorul, din fericire pentru noi, a fost cât se poate de inspirat.