Rafturile mele

În această cărticică sunt strânse laolaltă cinci povestioare despre legături matrimoniale ce-au ajuns să se destrame. Întâmplător, toate personajele masculine sunt muzicieni care ne povestesc necazurile lor și ale altora în "nocturne" pline de sensibilitate și înțelegere.

În fond poveștile sunt triste, însă Kazuo Ishiguro îndulcește lunile de fiere ale lui Pascal Brucker cu o grămadă de borcane cu miere. Poveștile sunt foarte amuzante, ironice, nu îți vine deloc să verși o lacrimă pentru necazurile personajelor, dimpotrivă, pufnești în râs. E o plăcere să le citești.

Când era gata să-nchidă, am zis "Te iubesc", grăbit, în treacăt, așa cum o spui la sfârșitul unei conversații cu soția ta. Au urmat cîteva clipe de tăcere, apoi a zis-o și ea, la fel de în treacăt. Apoi a închis. Dumnezeu știe ce-o fi îmsenmând și asta. Acum n-am nimic altceva de făcut, bănuiesc, decît să aștept să-mi fie scoase bandajele astea. Și pe urmă? Poate că Lindy are dreptate. Poate că, așa cum spune ea, trebuie să-mi schimb perspectiva, poate că viața chiar înseamnă mult mai mult decît să iubești pe cineva. Poate că ăsta chiar e un punct de cotitură pentru mine și sunt așteptat să-mi iau în primire locul din linia întâi. Poate că are dreptate.

Am mai citit cartea acum câțiva ani, după ce i-am văzut pe  Anthony Hopkins și Emma Thompson pe post de Stevens și Miss Kenton în filmul cu același nume. Filmul ca filmul, cartea însă mi-a plăcut mult mai mult, și acum ca și atunci.

Mi-a plăcut subtilitatea, delicatețea cu care ne-au fost dezvăluite întâmplări din ce în ce mai complicate, atât cele din viața personajelor cât și cele ale societății în care trăiau. Am aflat povești de dinaintea celui de-al doilea război mondial când încă se trăgeau tot felul de sfori diplomatice și când nu era încă decisă calea pe care o va lua tăvălugul istoriei. Am aflat povești despre idealuri sfărmate și despre bune intenții care au pavat drumul spre iad.

L-am îndrăgit pe scorțosul super-majordom Stevens și i-am urmărit cu maxim interes mărturisirile. Dar tare aș fi vrut să-l pot întrerupe, să-l prind de umeri și să-l zgâlțâi, să-l fac să se trezească din visul lui amăgitor. Să-i strig până mă aude că nu e cazul să se ia în serios atât de tare, că viața înseamnă mult mai mult decât munca pe care o făcea. Să-l fac să înțeleagă că ar trebui să fie mai îngăduitor cu sine însuși, că ar trebui să-și prețuiască și slăbiciunile, că n-ar trebui să se mai refugieze după armura strălucitoare de "demnitate", de "importanță" ce i-a devenit mai mult închisoare decât apărătoare. Bine măcar că s-a hotărât  să ia lecții de tachinare pentru a-i fi pe plac noului stăpân american.

Dar eu, fiind doar un amărât de cititor și nu un personaj demn de-a intra în poveste, m-am mulțumit cu lectura și, de ce nu, m-am mulțumit să-mi adresez aceleași sfaturi mie însămi.