Rafturile mele

O carte despre un om care a trăit ani întregi ca anexă a altora și care, aproape fără să-și dea seama, începe să ocupe loc în propria viață.

Ca în multe romane ale lui Backman, povestea e destul de nerealistă. Oamenii se repară mai repede decât în viața reală, comunitățile se adună prea frumos în jurul celor singuri, iar hazardul are o blândețe pe care realitatea nu o prea are. Dar tocmai aici e și farmecul lui. Nu scrie lumi probabile, ci lumi în care încă vrem să credem.

O carte blândă și amuzantă pe alocuri despre o femeie acră, un oraș prăbușit și speranța discretă că oamenii nu sunt definitiv pierduți, chiar dacă lumea reală e de obicei mai cinică și mai puțin dispusă să repare pe cineva.

O carte ce începe ca o farsă ușor absurdă, cu un jaf ratat, un apartament de vânzare și o adunătură de personaje care par, la prima vedere, prea caraghioase ca să fie reale. Treptat însă, Backman face ce știe el să facă, desface caricatura și lasă să se vadă omul din spatele ei. Cartea e simpatică, caldă și uneori chiar foarte isteață în felul în care prinde micile noastre forme de panică, rușine și neputință.

Mi-au plăcut mai ales dialogurile aiurite, interogatoriile și felul în care anxietatea devine comedie, fără să fie complet luată în râs. M-a convins mai puțin m-a finalul, unde Backman devine mult prea siropos după gustul meu, când simte nevoia să împace prea frumos toate lucrurile. Până acolo, cartea are mai multă viață tocmai pentru că oamenii sunt dezordonați, ridicoli și greu de reparat.

Rămâne o lectură plăcută, potrivită pentru momentele în care nu ai chef de cărți serioase, dar nici de ceva fără sare și piper. O comedie melancolică despre oameni care nu știu prea bine cum să trăiască, dar încearcă, fiecare cum poate.