Rafturile mele

Cartea aceasta este despre un oraș care astăzi pare discret, aproape marginal, dar care a fost cândva centrul unui imperiu pe ducă. Autoarea urmărește etapele principale ale istoriei Ravennei, de la capitală retrasă între mlaștini a unui Imperiu Roman de Apus decrepit, la oraș al goților sub Theodoric, apoi centru bizantin și, în cele din urmă, un spațiu ecleziastic și provincial, prins între lumi și epoci.

Istoria orașului este spusă și prin viețile unor personaje astăzi aproape uitate, dar care au fost, la vremea lor, în buricul lumii. Galla Placidia, Honorius, episcopii Ravennei și Theodoric însuși dau chip unei puteri fragile, exercitate mai mult prin echilibru și compromis decât prin forță. Datorită lor, Ravenna nu este astăzi un oraș oarecare, ci unul stratificat, încărcat de sensuri care nu se văd dintr-o privire.

Cartea se concentrează doar pe perioada în care orașul a cunoscut strălucirea, întinsă pe câteva secole din ceea ce numim, de obicei, Epoca marilor migrații. Este un timp tulbure, în care puterea nu mai era expansivă, ci defensivă. Tonul este calm și narativ, uneori poate prea încărcat, ceea ce face lectura ușor obositoare pe alocuri, dar această densitate pare să reflecte chiar natura orașului, un loc al acumulărilor lente, nu al spectacolelor istorice.

Judith Herrin leagă istoria politică de cea vizuală și religioasă, iar bisericile cu mozaicuri devin reperele cele mai stabile ale orașului. San Vitale, Sant’Apollinare Nuovo sau Mausoleul Gallei Placidia nu sunt doar monumente, ci documente istorice în culori și aur. Doar aici îi mai poți privi încă în ochi pe Iustinian și pe Teodora, fixați în mozaicuri care au supraviețuit mai bine decât imperiile lor.

Miza volumului este ideea că Ravenna a fost, de fapt, primul oraș al Europei ce urma să se nască. Nu doar prin poziția sa de oraș de tranziție între Antichitate și Evul Mediu, ci și prin felul în care a făcut posibilă împletirea unor moduri de viață diferite. Moștenirea romană, lumea goților și influențele orientale bizantine nu se anulează aici, ci coexistă într-o continuitate imperfectă, dar funcțională.

În același timp, cartea poate fi citită și ca o invitație de călătorie. După lectură, Ravenna nu mai este doar orașul mozaicurilor, ci un loc al supraviețuirii istorice, unde Europa a învățat să existe altfel decât în stilul Atenei, al Romei sau al Constantinopolului.

Această carte am citit-o după ce m-am întors din Florența, numai bine pentru a-mi compara propriile impresii cu cele ale unei persoane care a iubit orașul, l-a cunoscut mult mai bine decât mine și s-a priceput să-și aștearnă impresiile atât de frumos pe hârtie.

Am aflat din ea multe lucruri interesante despre istoria Florenței, de la începuturile ei romane până în epoca modernă, povestite într-un mod cât se poate de plăcut și foarte diferit de tonul sec al unei istorii convenționale. Grosul cărții se concentrează însă asupra Renașterii, o invenție florentină, și asupra celor care au contribuit la apariția și dezvoltarea ei.

Dar The Stones of Florence nu este nici istorie propriu-zisă, nici ghid de călătorie. Mary McCarthy vorbește despre biserici, palate, piețe, pictori și sculptori, dar și despre florentini, despre caracterul orașului și despre contradicțiile lui. Nu privește Florența cu admirația necondiționată a turistului, ci cu ochiul cuiva care o iubește suficient de mult încât să-i vadă și defectele.

Mi-a plăcut mai ales felul în care leagă operele de artă de locurile pentru care au fost create și de oamenii care le-au comandat, făcând ca orașul să capete o coerență pe care, ca turist, o percepi doar pe bucăți. După ce ai umblat deja pe străzile Florenței, ai văzut bisericile, palatele și statuile despre care vorbește, lectura are și plăcerea recunoașterii: „Aici am fost. Asta am văzut.”

Probabil că ar fi fost o carte foarte bună de citit înainte de plecare. Citită după întoarcere, mie mi-a plăcut însă și mai mult: a fost un fel de a mă mai plimba o dată prin Florența, de data aceasta în compania lui Mary McCarthy.