Rafturile mele

Surâsul Caterinei pornește de la o ipoteză istorică inedită cu privire la presupusa mamă a lui Leonardo da Vinci, Caterina. Aceasta ar fi putut fi o sclavă provenind din Caucaz și adusă de nave venețiene în Italia. Cartea nu încearcă să explice geniul fiului și nici să-l aducă în prim-plan, ci se concentrează pe reconstituirea vieții ei, a unei femei aproape invizibile pentru istorie, cu foarte puține opțiuni și cu un destin decis mai degrabă de împrejurări și constrângeri decât de alegeri personale.

Mi s-a părut importantă grija cu care Carlo Vecce, istoric de meserie , încearcă să reînvie secolul al XV-lea fără să-l romanțeze excesiv. Se simte constant efortul de a reconstrui o lume cât mai „curată”, bazată pe documente, contexte sociale și realități istorice, nu pe imaginație spectaculoasă. Detaliile de viață cotidiană, drumurile, dependențele, lipsa de opțiuni, toate sunt așezate cu o sobrietate care inspiră încredere.

Pentru mine cartea aceasta nu a fost una a marilor revelații sau a emoțiilor puternice, ci mai degrabă un exercițiu de empatie istorică, o încercare de a privi trecutul fără graba prezentului. Am apreciat tocmai această reținere, chiar dacă pe alocuri am considerat obositor ritmul ei foarte cumpătat.

Citind această carte, am rămas cu senzația că am stat, pentru o zi-două, într-o lume refăcută cu onestitate și respect față de ceea ce poate fi știut.