Rafturile mele

Cartea m-a vrăjit definitiv și irevocabil. În portugheză cartea se numește Libro de Cronicas, titlu mult mai sugestiv, și adună în ea cele mai reușite cronici pe care Antonio Lobo Antunes le-a publicat în ziarul O Publico timp de cinci ani, începând cu anul 1993. Sunt povestiri scurte, de 2-3 pagini, ce se citesc foarte ușor. Sunt istorii despre oameni obișnuiți, despre bunici, mătuși, copii, părinți. Sunt "fotografii ale clipei", duioase, pline de umor, nostalgice, cu siguranță nițel autobiografice, spuse cu o savoare aparte.

Majoritatea întâmplărilor se desfășoară în Lisabona, în special prin cartierul Benfica - locul de baștină al autorului. Am fost însă prevenită, cartierul de altădată, cel descris în carte, a dispărut demult. N-aveam cum să-i regăsesc be băieții ce dârdâiau de frig și se îndopau cu aspirine pe Plaja Merilor, sau pe mătușile ce-și alegeau sărăntoci pe post de animale de casă, pe vecinii cei pitorești în viața cărora am tras și eu o ocheadă. Toate au rămas doar amintiri câteodată ironice, uneori dramatice, mai întotdeauna poetice, numai bune de savurat într-o carte.

António Lobo Antunes își dispută cu José Saramago titlul de cel mai valoros scriitor portughez contemporan. Unii sunt de părere că el ar fi meritat mai degrabă premiul Nobel pentru literatură, nu Samarago. De profesie este medic psihiatru, la fel ca și tatăl său, dar a renunțat să practice și s-a dedicat în totalitate literaturii. Colegii din spitalul în care a lucrat, îi țin totuși biroul neocupat, poate se răzgândește și revine. În timpul războiului din Angola a fost înrolat timp de doi ani pe post de medic militar. Experiențele trăite acolo l-au marcat profund și acum constituie principala sursă de inspirație pentru romanele sale. Dacă subiectul n-ar fi fost atât de sumbru, mă tenta să mai citesc câteva dintre cărțile lui. Dar așa, am să aștept un moment mai prielnic.