Rafturile mele

Din câte am constatat ulterior, din listele întreținute pe Goodreads, am mai citit cartea asta odată, iar cele trei steluțe acordate atunci s-au sincronizat perfect cu cele de acum. Într-adevăr, nu am ținut minte nimic de la prima lectură, nici măcar senzația pe care mi-a dat-o.

De data aceasta am început cartea cu bunăvoință. Era premiată, tradusă, lăudată, pusă frumos pe rafturi respectabile. Genul de carte care îți dă impresia că, dacă n-o citești, pierzi ceva important. Am intrat deci cu un soi de curiozitate disciplinată, dar și cu anticorpii pregătiți. Experiența m-a învățat că nu toate cărțile premiate sunt și potrivite pentru mine.

La început, totul promitea. Ton sigur pe sine, o voce care știe ce face, o enigmă aruncată fără isterie. Apoi, încet, aproape pe nesimțite, a început ruminația. Multă, mult prea multă. Gânduri întoarse pe toate fețele, fraze lungi care nu voiau să se termine, idei reluate până la epuizare. Am realizat destul de repede că aștept mai degrabă dezlegarea intrigii și nimic mai mult. Mă deranja ideea, insinuată constant, că a gândi fără sfârșit ar fi o formă de luciditate superioară. Că a nu decide e, de fapt, o virtute. Că viața bună se trăiește în paranteză. Că fuga de un adevăr recunoscut și asumat ar fi, de fapt, o greșeală.

Colac peste pupăză, apare și episodul cu Berta, cu tot arsenalul lui de vulgaritate. Am înțeles intenția. O coborâre forțată din abstract, un duș rece pentru cititorii care s-ar fi putut îndrăgosti de rafinamentul tăcerii. Ca o demonstrație că un adevăr spus ar fi, de fapt, o eroare și că ar produce lucruri necurate. Doar că mie mi s-a părut a fi exact aceeași ruminație, mutată din salon în subsol. Tot reluare, tot fixare, tot imposibilitatea de a merge mai departe.

Între timp, Luisa plutește prin carte ca o prezență vie. Ar putea alunga ceața, dar nu insistă prea mult și pare că are nevoie de claritate doar pentru soțul ei rumegător. Ea cântă, există, stă pe prag. Este un posibil medicament pentru boala gândirii fără oprire. Numai că medicamentul e refuzat cu o politețe desăvârșită. Nu e respins violent, e doar neutralizat prin analiză.

Și atunci mi-a devenit clar de ce mă irită cartea și, în același timp, de ce mă distrează. Indicația e chiar în titlu. E plin de soți Macbeth transplantați în modernitate în cartea asta. Tatăl naratorului, care are mâinile acoperite de sânge. Teresa, a doua lui soție, care nu a putut trăi cu inima albă a unei Lady Macbeth. Cred că autorul cărții i-ar încadra și pe narator, și pe soția sa, în aceeași categorie a adevărurilor ascunse. Da, sunt doi Macbeth în lumea modernă, fără sânge pe mâini, dar cu conștiința murdară.

Pentru mine, salvarea acestei cărți a stat în copertă. Ce să caute o Iudită și un Holofern aici, în lumea adevărurilor despre care se spune că e mai bine să nu fie rostite? Iudita știe exact ce face. Și, după ce face, își asumă fapta și merge mai departe. Cartea pare că o admiră, o și invocă la un moment dat și o înțelege teoretic. Dar nu o urmează. Holofernul modern preferă să rămână într-o lume în care vina e administrată, adevărul e diluat, iar viața e suportată cu mănuși. Dar știe că stă permanent cu o sabie aproape de gât.

Prin urmare, cartea aceasta pare să propună o formă de acomodare cu impasul.

Pe mine însă m-a îndemnat mai degrabă să-mi găsesc propriul răspuns la întrebarea: care este, de fapt, inima cea albă?
A lui Lady Macbeth, care poate trece cu nepăsare și complicitate peste un adevăr crunt?
A Teresei din carte, care își trage un glonț în piept după ce îl află?
Sau a Iudithei intrate în legendă, cea care îl privește în față cu adevărat, dar găsește puterea de a merge mai departe?