Rafturile mele

Atunci când m-am hotărât să cumpăr această carte mă gândeam că are să mă lămurească, în profunzime, despre nomazii vechi și cei mai noi. Mă așteptam să fie pomenite descoperiri recente, teorii proaspete, să fie oferită o înțelegere mai exactă a felului în care au trăit și au gândit aceste populații aflate mereu în mișcare.

Am avut impresia că am primit în schimb mai degrabă gândurile unui sedentar cu nostalgii de nomad. Nu un studiu riguros și revelator, ci o meditație elegantă, uneori frumoasă, alteori prea visătoare, care rescrie istoria omenirii la scară mare ca o dihotomie între viața sedentară și cea nomadă. Nomazii apar mai degrabă ca idee decât ca subiect cunoscut din interior, chiar dacă autorul s-a străduit să trăiască printre ei.

Cartea nu e lipsită de inteligență și nici de farmec. Dar, în esență, spune mai multe despre neliniștile lumii sedentare moderne decât despre nomazii înșiși. E o nostalgie teoretică, cultivată, uneori melodramatică, care caută în mișcare un sens pe care stabilitatea nu mai reușește să-l ofere.

Cartea lui Sattin este construită în trei părți care nu spun o poveste liniară, ci urmăresc o tensiune veche, niciodată rezolvată, dintre mișcare și statornicie. Nomazii și sedentarii nu apar ca etape succesive ale istoriei, ci ca două moduri diferite de a exista în lume, separate în felul de a trăi dar legate printr-o dependență constantă.

În prima parte ni se amintește că, la începuturi, am fost cu toții nomazi, vânători-culegători care hoinăreau prin savane întinse, bogate în hrană. La un moment dat însă am fost alungați din rai și oamenii au început să trăiască într-o lume amestecată, în care vânătorii-culegători, păstorii și primii agricultori se suprapuneau, colaborau și se adaptau unii la alții. Sedentarismul nu apare ca o victorie a progresului, ci ca o retragere prudentă, ca o nevoie de siguranță într-o lume încă mobilă și imprevizibilă.

În aceste timpuri apare mitul lui Cain și Abel, pe care Sattin îl folosește ca metaforă fondatoare. Cain, agricultorul sedentar, își ucide fratele păstor. Istoria scrisă îi aparține lui. Zidurile, hotarele și arhivele sunt ale lui. Abel dispare, dar nu cu totul. Rămâne ca energie fără loc, ca posibilitate neasumată, ca mișcare care nu poate fi fixată în piatră sau în text. De la bun început, lumea pare să aleagă stabilitatea, dar fără a putea elimina complet ceea ce a sacrificat.

A doua parte a cărții mută privirea asupra momentelor în care lumea mobilă revine în forță. Nomazii nu apar doar ca distrugători, ci ca fondatori de imperii, capabili să administreze spații vaste și populații diverse. Arabi, turci, mongoli și alte popoare mobile construiesc structuri politice flexibile, bazate mai degrabă pe circulație și negociere decât pe uniformizare. Ceea ce Occidentul a numit mult timp „epocă întunecată” apare, dintr-o perspectivă mai largă, ca o perioadă de circulație intensă, de schimburi și sinteze culturale. Nomazii nu lasă în urmă mari monumente, dar lasă drumuri, rețele și legături. Istoria se mișcă din nou, iar energia ei vine din afara lumilor saturate.

A treia parte descrie marea ruptură care apare odată cu modernitatea. Europa își transformă propria experiență într-o normă universală. Lumea este împărțită în state, granițe și sisteme. Nomazii nu dispar din realitate, dar dispar din povestea oficială. Mobilitatea devine suspectă, periculoasă, indezirabilă. Odată cu această fixare, omul sedentar pierde ceva esențial: o relație intimă cu natura. Nu una idilică, ci una directă, trăită. Natura nu mai este mediu de viață, ci resursă, decor sau divertisment. Munții, deșertul și pădurea sunt consumate vizual, programate, bifate. Orașeanul modern nu mai locuiește natura, ci o vizitează și exploatează.

Cred că intenția lui Sattin nu este să demonstreze superioritatea nomazilor și nici să îi transforme în eroii unei istorii alternative. Mai degrabă, el încearcă să arate că istoria omenirii nu poate fi înțeleasă doar din perspectiva sedentarului și a construcțiilor durabile. Nomazii nu sunt, în lectura lui, o etapă depășită, ci o forță constantă de modelare, o energie care a obligat lumea stabilă să se miște, să se adapteze și să se reinventeze. Ei apar ca purtători ai unei capacități de a trăi în comuniune și de a accepta diversitatea, nu ca idee morală, ci ca formă de viață.

Problema apare atunci când această energie dispare din orizontul nostru. Odată cu stabilitatea modernă, omul sedentar pare să fi pierdut nu doar flexibilitatea gândirii, ci și capacitatea de a rămâne legat de ceilalți. Disponibilitatea de a accepta idei diferite și de a trăi cu ambiguitatea se estompează. Ideile nu mai funcționează ca repere comune, ci ajung să țină locul legăturilor reale. Nu mai sunt mijloace de orientare, ci fortificații identitare. Nu mai gândim împreună, ne apărăm pozițiile.

În locul unei lumi deschise apar certitudinile rigide și sistemele închise, iar tentația de a transforma nu doar orașele, ci și ideile în ziduri devine tot mai puternică. Cartea avertizează, mai mult sau mai puțin explicit, asupra acestei primejdii. O lume care se fixează excesiv riscă să devină fragilă tocmai prin pierderea mișcării interioare și a legăturilor dintre oameni.

Câștigul meu din lectura acestei cărți nu a fost o cunoaștere aprofundată a nomazilor, ci o clarificare a felului în care sedentarul modern își poate proiecta asupra lor dorurile, pierderile și neliniștile.