Rafturile mele

Anul acesta am primit de Crăciun o carte pe nume "Laur". Nu e foarte groasă, așa c-am devorat-o cu repeziciune alături de cozonacul cu nucă și celelalte bunătăți de sărbători. Prin mijlocirea acestei cărți am avut prilejul de-a afla câte ceva despre îndepărtata lume a evului mediu rusesc, însoțindu-l pe iscusitul vraci Arsenie de-a lungul a patru capitole, pe tot parcursul vieții lui pământești, din copilărie și până la moarte, pe calea cunoașterii, a renunțării, a drumului spre Ierusalim și în sfârșit, pe calea liniștii. Povestitor a fost Evgheni Vodolazkin, un cărturar specializat în literatura rusă veche, un cercetător renumit ce și-a dezvăluit știința cu iscusință, cu umor, fără a plictisi sau necăji prea mult pe un cititor neștiutor într-ale Rusiei ca mine.

Și cum prin cronicile veacului al XV-lea, căci în acele timpuri se petreceau istoriile cărții,  sunt descrise îndeosebi  evenimente legate de mănăstiri și călugări, într-acolo ne-a îndreptat pașii și autorul cărții. Povestea lui spune că a existat cândva un vraci iscusit pe nume Arsenie ce era îndrăgostit până peste urechi de Ustina (dragoste ce semăna foarte tare cu egoismul, fie vorba între noi). Din nefericire Ustina a murit dând naștere fiului lor, iar Arsenie s-a simțit răspunzator atât pentru moartea lor cât și pentru faptul că, murind neîmpărtășiți, i-a privat pe cei doi de viața cea veșnică. Drept urmare, Arsenie și-a pus în cap să-și dedice întreaga viață mântuirii celor doi. Renuntând la sine, tămăduind ciumați, făcând fapte bune, mergând în pelerinaj la Ierusalim, nădăjduia să-și atingă scopul. Cu cât se chinuia Arsenie mai tare, cu cât încerca mai mult să se lepede de sine, cu atât devenea mai renumit. Din vraci a ajuns Nebun întru Hristos, mai apoi monah, iar la sfârșit eremit. Lumea se uita la el ca la un sfânt, dar nu prea pricepea care-s dedesupturile, cel puțin nu cu mintea. Cu sufletul poate, că-i ajuta mai mult. Sfârșitul cărții pune punctul pe i. Zice acolo că la moartea lui Arsenie s-a strâns lume multă si,

Chiar în coada procesiunii sunt negustorul Siegfried din Dantzig, venit cu treburi de-ale negoțului, și fierarul Averki, rușinat de fapta sa.
Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi.
Ești pe pământul nostru de un an și opt luni deja, îi răspunde fierarul Averki, și n-ai înțeles nimic din el.
Dar voi înțelegeți, întreabă Siegfried.
Noi? Fierarul stă puțin pe gânduri și se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu înțelegem.

Drept să spun, cred că și eu sunt din tagma fierarului Averki. Tare mi-e teamă c-am pierdut multe din înțelesurile cărții, că n-am profitat din plin de portița deschisă de ea spre o altfel de gândire, construită cu uneltele sacrului, nu cu cele cu care suntem atât de obișnuiți, ale lumii noastre materiale (și materialiste pe deasupra). Că nu am înțeles în totalitate principalul ei mesaj și anume  că timpul nu există cu adevărat, că e doar o iluzie a minții noastre profane. Că viața adevărată e cea trăită în veșnicie, într-un spațiu sacru, pe care Arseni, nebunul întru Hristos Foma, starețul Inokenti sau italianul Ambrogio Flecchia îl cunoșteau foarte bine, atunci, în îndepărtatul secol al XV-lea, dar care pentru mulți dintre noi a devenit inaccesibil, din păcate.

Mai zice ceva Evgheni Vodolazkin de pe coperta cărții.

Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini, și asta e neliniștitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?

După mintea mea, nu cred c-ar trebui să ne relaxăm deloc, dimpotrivă. Nu cred c-ar trebui să ne mulțumim cu lumea asta secularizată în care ne e dat să trăim, ar fi ca și când am renunța de bunăvoie la o parte din ființa noastră, o parte ce ne-ar ajuta să redevenim întregi.

În concluzie, această carte mi-a adus multă bucurie de sărbători, a fost un dar neașteptat, o surpriză plăcută și drept urmare de două ori binevenită. Mulțumiri celor care mi-au scos-o în cale.

În ciuda buimăcelii în care m-a lăsat, a primit de la mine 4 din 5 steluțe.

Cartea aceasta este confesiunea întâmplătoare a lui Ivan Golovan, spusă unor călători oarecare întâlniți pe drum, așa cum îți povestești viața când nimic din ea nu mai cere să fie justificat.

Ivan este un pelerin pe un drum ce pare că nu duce nicăieri și nici nu promite o rezolvare. Nu este un drum al mântuirii și nici al înțelegerii. E doar mers. Fără scop, fără progres, fără acumulare. Poate de aceea nu mi s-a părut că această carte vorbește despre credință, ci mai degrabă despre libertate, una în care alegerile exterioare își pierd greutatea.

Credința apare o singură dată, ca o ancoră. Ivan spune aproape în treacăt că, la naștere, mama lui l-a promis lui Dumnezeu. E singurul lucru care rămâne fix în toată povestea. Tot ce urmează nu e căutare, ci urmarea unei hotărâri luate înainte ca el să poată refuza. Din acest punct de vedere, drumul e deja încheiat. Restul e doar umblet.

Personajul suportă totul cu o uimitoare detașare. Suferința îi traversează corpul, dar nu pare să ajungă până în străfund, ca și când viața trăită nu ar atinge niciodată ceea ce contează cu adevărat. Trupul e purtat, lovit, folosit, dar miezul rămâne neatins. Nu e stoicism și nu e sfințenie demonstrativă. E o desprindere de sine din care se naște o egalitate profundă, care nu ține nici de morală, nici de ideologie. El nu se simte nici deasupra, nici dedesubtul nimănui. Boier sau cerșetor, călugăr sau soldat, toți sunt pur și simplu oameni, iar el e unul dintre ei, fără comparație și fără măsură.

Întâmplările trec prin Ivan ca fumul. Sunt dense pe moment, apoi se risipesc fără urmă. Viața nu apare ca minciună, ci ca inconsistență. Nimic nu se fixează, nimic nu se adună, nimic nu devine destinație. De aici și senzația de maya a vieții trăite.

În acest fum se așază și înșiruirea de obiceiuri vechi, ritualuri și superstiții ale unei lumi dispărute. Autorul nu le judecă și nu le explică. Le lasă să funcționeze ca un cadru în care viața se mișcă firesc, fără să se întrebe prea mult de ce. Nu ca într-un muzeu, ci ca într-o lume care încă respira așa.

Plăcerea cu care Ivan își povestește viața nu e dorință de justificare și nici confesiune. E dovada că nimic din ce a trăit nu s-a lipit definitiv de el. Povestea se spune și se lasă să se ducă, exact ca viața însăși.

Am citit cartea fără să știu dacă voi găsi ceva și am terminat-o cu senzația că nu am primit nimic din ce m-aș fi așteptat să primesc. Nu o poveste care să te prindă, nici un personaj care să te tragă după el, nici o concluzie care să se așeze liniștitor. Mai degrabă o stare de mirare incomodă, ca atunci când te uiți mult timp la ceva și nu găsești cheia potrivită.

Nu pot spune că am priceput mare lucru la sfârșitul cărții. Am rămas mai degrabă cu impresia că m-am dizolvat și eu în stepa aceea nesfârșită, pe urmele pașilor lui Ivan Golovan, mergând fără scop, fără destinație, fără să mai aștept ca drumul să ducă undeva.

S-ar putea ca interpretării mele să-i fi scăpat totuși ceva. Ivan trăiește într-un registru în care sensul, voința și chiar identitatea par secundare, fără să fie negate explicit. Această normalitate stranie e însă foarte departe de modul în care percep eu lumea.