Rafturile mele

La început îl vedem doar pe homo sovieticus — omul cenușiu, uniformizat, modelat de sistem.

Apoi îl cunoaștem pe Alex Berg, care fusese cândva pianist, dar acum pare unul dintre ei. Istoria îi ia familia, cariera, numele și viața pe care ar fi trebuit s-o trăiască. Ca să supraviețuiască, devine unul dintre anonimii sistemului. Numai că, sub această identitate de împrumut, pianistul nu dispare.

Într-un fel, cărticica lui Makine pare să-i dea o replică lui Aleksandr Zinoviev și al său Homo Sovieticus: cine știe câți Alex Berg s-au ascuns sub uniformitatea pe care o vedem din afară?

Atâta nenorocire și aproape nicio lamentație. I se schimbă radical viața, dar omul rămâne, în mod surprinzător, aproape netransformat. Poate că homo sovieticus nu era întotdeauna omul. Poate că uneori era doar costumul în care omul învățase să supraviețuiască.

Sonecika mi-a plăcut prin felul în care refuză aproape toate reacțiile pe care povestea pare să ni le ceară. Sonia nu e nici victimă, nici martiră, nici femeia înșelată pe care trebuie s-o compătimim.

Are o extraordinară bogăție sufletească și o înțelepciune foarte simplă. Iubirea nu înseamnă proprietate, niciun om nu aparține altui om. Iar ceea ce se întâmplă mai târziu nu șterge ceea ce a fost înainte.

Ulițkaia povestește toate acestea fără să împartă viața în dreptăți și nedreptăți și fără să ne spună pe cine să condamnăm sau să compătimim. Viața e pur și simplu viață — uneori frumoasă, alteori urâtă și, cel mai adesea, amândouă deodată.

Iar Sonia are suficient loc în ea pentru toate.