Rafturile mele

Cartea lui Katherine Pangonis oferă o altă perspectivă asupra perioadei cruciadelor, mai ales asupra anilor în care Ierusalimul s-a aflat sub stăpânire latină. E o perspectivă care se adaugă istoriei „clasice” cunoscute la noi și completează, fără să o contrazică, lectura propusă de Cruciadele văzute de arabi. Dacă Maalouf schimbă unghiul privirii, Pangonis schimbă focalizarea.

Ambiția ei declarată este de a scoate din umbră femeile care au influențat decisiv această perioadă. Nu ca figurante și nu ca simple anexe dinastice, ci ca actori politici reali, prinși într-o lume violentă, instabilă și profund masculină. Rezultatul nu e o istorie alternativă și nici o reparație morală, ci o mutare de accent care schimbă discret felul în care înțelegi Outremerul.

Autoarea ne povestește câte ceva despre reginele care au ocupat tronul Ierusalimului timp de câteva generații. După ce închizi cartea rămâi cu impresia că reginele acestea nu sunt nici de admirat, nici de invidiat, ci mai degrabă de compătimit. Nu diferă prea mult de bărbații din jurul lor, fiind prinse într-o luptă crâncenă pentru putere care le consumă treptat și pe care ajung ele însele să o dorească cu o intensitate ce seamănă tot mai mult cu o dependență. Puterea nu le eliberează, ci le leagă, nu le face mai libere, ci mai vigilente, mai suspicioase și în cele din urmă mai singure, într-o lume în care a renunța nu e o opțiune morală sau un gest de luciditate, ci un mod sigur de a pierde totul.

În acest peisaj, Melisenda a Ierusalimului iese totuși în evidență, nu pentru că ar fi mai bună sau mai dreaptă, ci pentru că pare mai așezată și mai capabilă să accepte limitele jocului în care a intrat. Faptul că mama ei, Morphia de Melitene, a fost armeancă nu e un detaliu exotic, ci o cheie de lectură importantă, pentru că Melisenda nu guvernează ca un cruciat venit din Occident cu certitudini tari și cu reflexe de cuceritor, ci ca cineva crescut într-o lume de frontieră unde supraviețuirea cere compromis, negociere și adaptare, nu gesturi grandioase. Outremerul ei e mai puțin isteric și mai puțin strident, nu pașnic, dar funcțional, exact atât cât poate fi o construcție politică ridicată pe nisip.

Un alt personaj interesant este nepotul ei, regele lepros Baldwin IV de Ierusalim, poate cel mai tulburător din carte.. Deși știe de foarte tânăr că va muri, că nu va avea urmași și că propriul trup îl va trăda zi după zi, continuă totuși să guverneze fără patetism și fără iluzii. Nu e un erou romantic și nici un martir, ci expresia unei demnități tăcute care nu face zgomot și tocmai de aceea impresionează, pentru că nu câștigă nimic și nu promite nimic, ci doar ține lumea în picioare atât timp cât mai e posibil.

În rest, ferească sfântul de cruciați. Dincolo de retorică și de mituri, duritatea lor a fost reală și adesea oarbă, iar violența sacralizată nu face cinste niciunei religii. Citind, nu m-am putut abține să nu-i compar cu fundamentaliștii de azi, nu prin credință sau prin textele invocate, ci prin certitudinea că Dumnezeu e de partea lor și că această convingere îi absolvă de orice exces.

Privind înapoi, din lumea aceea a cruciaților nu a rămas mare lucru palpabil acolo unde s-a petrecut totul. În Şanlıurfa - Edessa de odinioară, în Antakya - Antiohia și chiar în Ierusalim urmele sunt greu de distins și uneori aproape imposibil de citit fără efort, înghițite de straturi mai vechi sau mai noi, de refolosiri, distrugeri și reconstrucții succesive. Nici măcar la Sfântul Mormânt nu se impune limpede amprenta lor, ci doar o harababură de spații și rituri suprapuse care mai degrabă obosesc decât luminează. Outremerul pare să fi trecut pe acolo ca o paranteză violentă, pe care nici o parte nu a simțit nevoia să o păstreze ca memorie limpede.

Și totuși, experiența cruciadelor nu s-a dizolvat cu totul. Dacă în Levant urmele sunt șterse, în Occident ele par să fi supraviețuit sub alte forme, în imaginar, în arhitectură, în literatură și în felul în care acel spațiu a continuat să fie privit ca un loc al proiecției și al dorinței. Poate nu e vorba de o tinjire propriu-zisă, cuvântul e prea încărcat, ci de o problemă rămasă deschisă, de o fascinație care nu s-a închis nici pentru cei care au venit, nici pentru cei care au fost cuceriți.

Katherine Pangonis nu încearcă să repare nimic și nu trage concluzii pentru alte vremuri. Doar povestește, cu măsură și fără emfază, despre oameni prinși într-o lume violentă și instabilă, în care puterea consuma repede și lăsa puține urme durabile. Iar asta, uneori, e suficient.