Rafturile mele

Două doamne serioase își părăsesc viețile confortabile în căutarea a ceva ce pare a fi libertate, autenticitate sau, în cazul uneia dintre ele, chiar sfințenie. Frieda Copperfield se lasă dusă de alcool, instincte și fascinația pentru Pacifica, iar Christina Goering își transformă alegerile tot mai absurde într-un program de perfecționare spirituală.

Jane Bowles ia în râs convențiile unei societăți burgheze, dar nu pune nimic convingător în locul lor: cele două alternative sunt degradarea și țăcăneala metodică.

Rămân însă cu o nedumerire. Dacă romanul admiră, fie și parțial, aventura celor două femei ca pe o formă de emancipare, autonomie sau regăsire a sinelui, atunci mie mi se pare aproape o bătaie de joc la adresa vieții. Libertatea de a alege nu transformă automat risipa în virtute. Frieda pare să aibă deja lucruri la care Pacifica nici nu poate visa și le aruncă pentru alcool, instinct și intensitate. Christina, la rândul ei, își transformă alegerile tot mai aberante într-un soi de exercițiu spiritual și ajunge să creadă că astfel se apropie de sfințenie.

Dacă, dimpotrivă, Bowles le ironizează — iar ultima pagină îmi dă motive serioase să cred asta — atunci ironia este atât de feroce, încât mă întreb dacă nu cumva o parte din posteritatea admirativă a romanului a luat foarte în serios tocmai lucrurile de care autoarea își bătea joc.

Și tocmai aici este problema mea cu romanul: mi-a lăsat senzația că mă obligă să aleg în alb și negru. Ori iau în serios „eliberarea” acestor două femei și admir niște alegeri pe care eu le văd ca risipă și țăcăneală, ori presupun că Bowles își bate joc de ele — caz în care satira devine atât de totală încât nu mai rămâne mare lucru în picioare.

Bowles pare că știe foarte bine ce demolează; eu nu sunt convinsă că vidul rămas după demolare merită două sute de pagini.

Două doamne au libertatea să facă ce vor. Din nefericire, exact asta fac.

Poate tocmai asta sunt cele două serious ladies: două femei care își iau propriile construcții atât de în serios, încât nu mai văd gratiile în spatele cărora s-au închis.

Biata doamnă Stone. Își pierde soțul, cariera, tinerețea și, odată cu ele, reperele după care știa cine este. Mai rău decât pierderile pare să fie însă frica de ce rămâne după ele: dacă înăuntru e doar vid?

De aici „deriva”, gigoloul și cercul vicios din care nu reușește să iasă. Iar când, în sfârșit, crede că pune capăt derivei, nu-și ia viața în mâini. Se dă pe mâna destinului.

O criză a vârstei împinsă de Tennessee Williams spre melodramă, dar cu o frică foarte omenească în spatele ei.