Rafturile mele

Atunci când m-am hotărât să cumpăr această carte mă gândeam că are să mă lămurească, în profunzime, despre nomazii vechi și cei mai noi. Mă așteptam să fie pomenite descoperiri recente, teorii proaspete, să fie oferită o înțelegere mai exactă a felului în care au trăit și au gândit aceste populații aflate mereu în mișcare.

Am avut impresia că am primit în schimb mai degrabă gândurile unui sedentar cu nostalgii de nomad. Nu un studiu riguros și revelator, ci o meditație elegantă, uneori frumoasă, alteori prea visătoare, care rescrie istoria omenirii la scară mare ca o dihotomie între viața sedentară și cea nomadă. Nomazii apar mai degrabă ca idee decât ca subiect cunoscut din interior, chiar dacă autorul s-a străduit să trăiască printre ei.

Cartea nu e lipsită de inteligență și nici de farmec. Dar, în esență, spune mai multe despre neliniștile lumii sedentare moderne decât despre nomazii înșiși. E o nostalgie teoretică, cultivată, uneori melodramatică, care caută în mișcare un sens pe care stabilitatea nu mai reușește să-l ofere.

Cartea lui Sattin este construită în trei părți care nu spun o poveste liniară, ci urmăresc o tensiune veche, niciodată rezolvată, dintre mișcare și statornicie. Nomazii și sedentarii nu apar ca etape succesive ale istoriei, ci ca două moduri diferite de a exista în lume, separate în felul de a trăi dar legate printr-o dependență constantă.

În prima parte ni se amintește că, la începuturi, am fost cu toții nomazi, vânători-culegători care hoinăreau prin savane întinse, bogate în hrană. La un moment dat însă am fost alungați din rai și oamenii au început să trăiască într-o lume amestecată, în care vânătorii-culegători, păstorii și primii agricultori se suprapuneau, colaborau și se adaptau unii la alții. Sedentarismul nu apare ca o victorie a progresului, ci ca o retragere prudentă, ca o nevoie de siguranță într-o lume încă mobilă și imprevizibilă.

În aceste timpuri apare mitul lui Cain și Abel, pe care Sattin îl folosește ca metaforă fondatoare. Cain, agricultorul sedentar, își ucide fratele păstor. Istoria scrisă îi aparține lui. Zidurile, hotarele și arhivele sunt ale lui. Abel dispare, dar nu cu totul. Rămâne ca energie fără loc, ca posibilitate neasumată, ca mișcare care nu poate fi fixată în piatră sau în text. De la bun început, lumea pare să aleagă stabilitatea, dar fără a putea elimina complet ceea ce a sacrificat.

A doua parte a cărții mută privirea asupra momentelor în care lumea mobilă revine în forță. Nomazii nu apar doar ca distrugători, ci ca fondatori de imperii, capabili să administreze spații vaste și populații diverse. Arabi, turci, mongoli și alte popoare mobile construiesc structuri politice flexibile, bazate mai degrabă pe circulație și negociere decât pe uniformizare. Ceea ce Occidentul a numit mult timp „epocă întunecată” apare, dintr-o perspectivă mai largă, ca o perioadă de circulație intensă, de schimburi și sinteze culturale. Nomazii nu lasă în urmă mari monumente, dar lasă drumuri, rețele și legături. Istoria se mișcă din nou, iar energia ei vine din afara lumilor saturate.

A treia parte descrie marea ruptură care apare odată cu modernitatea. Europa își transformă propria experiență într-o normă universală. Lumea este împărțită în state, granițe și sisteme. Nomazii nu dispar din realitate, dar dispar din povestea oficială. Mobilitatea devine suspectă, periculoasă, indezirabilă. Odată cu această fixare, omul sedentar pierde ceva esențial: o relație intimă cu natura. Nu una idilică, ci una directă, trăită. Natura nu mai este mediu de viață, ci resursă, decor sau divertisment. Munții, deșertul și pădurea sunt consumate vizual, programate, bifate. Orașeanul modern nu mai locuiește natura, ci o vizitează și exploatează.

Cred că intenția lui Sattin nu este să demonstreze superioritatea nomazilor și nici să îi transforme în eroii unei istorii alternative. Mai degrabă, el încearcă să arate că istoria omenirii nu poate fi înțeleasă doar din perspectiva sedentarului și a construcțiilor durabile. Nomazii nu sunt, în lectura lui, o etapă depășită, ci o forță constantă de modelare, o energie care a obligat lumea stabilă să se miște, să se adapteze și să se reinventeze. Ei apar ca purtători ai unei capacități de a trăi în comuniune și de a accepta diversitatea, nu ca idee morală, ci ca formă de viață.

Problema apare atunci când această energie dispare din orizontul nostru. Odată cu stabilitatea modernă, omul sedentar pare să fi pierdut nu doar flexibilitatea gândirii, ci și capacitatea de a rămâne legat de ceilalți. Disponibilitatea de a accepta idei diferite și de a trăi cu ambiguitatea se estompează. Ideile nu mai funcționează ca repere comune, ci ajung să țină locul legăturilor reale. Nu mai sunt mijloace de orientare, ci fortificații identitare. Nu mai gândim împreună, ne apărăm pozițiile.

În locul unei lumi deschise apar certitudinile rigide și sistemele închise, iar tentația de a transforma nu doar orașele, ci și ideile în ziduri devine tot mai puternică. Cartea avertizează, mai mult sau mai puțin explicit, asupra acestei primejdii. O lume care se fixează excesiv riscă să devină fragilă tocmai prin pierderea mișcării interioare și a legăturilor dintre oameni.

Câștigul meu din lectura acestei cărți nu a fost o cunoaștere aprofundată a nomazilor, ci o clarificare a felului în care sedentarul modern își poate proiecta asupra lor dorurile, pierderile și neliniștile.

Cartea asta mi-a plăcut foarte mult. A pierdut o steluță doar pentru că a insistat atât de mult asupra războiului civil. Autorul cărții a mărturisit însă de la bun început care îi era intenția: să încerce să înțeleagă ce-a putut declanșa un conflict atât de lung și atât de crud ce-a lăsat în urmă zeci de mii de morți. Să priceapă cum de e posibil ca la un moment dat să-i cuprindă strechea pe vecinii ce trăiau în pace împreună și să-i determine să se omoare între ei fără nici un discernământ. Pentru a desluși misterul, a petrecut câteva luni bune în Sri Lanka și a scotocit prin toate ungherele interesante.

Cartea a fost pentru mine o sursă bogată de informații despre țărișoara pe care urma s-o vizitez nu peste multă vreme și mi-a influențat deciziile legate de locurile spre care m-am îndreptat. Am aflat din ea multe informații legate de istorie veche și nouă a Sri Lankăi și ce complicate au fost lucrurile după ce englezii și-au făcut bagajele și s-au retras.

Mi-a plăcut mult că autorul citează mereu din scrierile altor călători englezi ce-au avut norocul sau ghinionul să nimerească aici în timpuri demult apuse. M-a făcut curioasă să descopăr dacă nu există cumva și un corespondent român care să fi făcut la fel. Până acum n-am descoperit însă nici unul.

Perhaps the wild elephants say more about the complexity of this island than anything else. It’s said they follow the same paths all their lives, and from generation to generation. These paths are everywhere, and are often unknown to human beings. This means that Sri Lanka is densely criss-crossed with invisible corridors that have remained unchanged for hundreds, perhaps thousands of years. Sometimes an alimankada, or elephant path, won’t be used for a while, and people will forget that it’s there. But once the elephants are back on their path, there’s little that will divert them. They’ll break through fences and pickets, and have been known to sweep aside huts and little houses. Zoologists are uncertain whether to describe this as obstinate or determined, and perhaps it doesn’t matter. All that’s clear is that, in the collective elephantine mind, there is a great plan of this island. Maybe the human mind works in the same way. Looking through Ceylonese or Sri Lankan history, it never feels quite circular. Rather, there are a recurring series of points of arrival and departure, with everything between lying disrupted and broken. Civilisations appear and flourish, and there’s a great surge of progess before it all suddenly vanishes. No one is quite back where they started, and yet the same story will begin again, perhaps somewhere else. It’s as if the island’s history is a dense mesh of lines and pathways which—like the alimankadas—simply have to be followed. The issues and the protagonists have barely changed in thousands of years, and always there’s that same sense of obstinacy and destination driving them along. Perhaps these pathways exist in some great and mysterious map, or perhaps it’s just a state of mind, an elephant complex.

Gimlette, John. Elephant Complex: Travels in Sri Lanka. Knopf Doubleday Publishing Group. Kindle Edition.

A fost o foarte bună introducere în istoria Portugaliei, despre care nu știam foarte multe lucruri. Cartea e scrisă de un profesor de istorie și drept, e foarte concentrată așa că a trebuit să reiau pasaje întregi pentru a ține minte câte ceva.

Dar m-a ajutat mult în excursia pe care am făcut-o în Portugalia datorită informațiilor structurate de la sfârșit.  Am găsit acolo o cronologie scurtă a întregii povești istorisite înainte și, în special, scurte biografii ale personajelor importante din istoria Portugaliei, înșirate în ordine alfabetică. Când ajungeam pe la o un castel, o mănăstire și erau pomeniți regi, infanți, regine , ..., eroi sau trădători, mă puteam duce glonț la țintă și citi acolo detalii.

Ștefan cel Mare este voievodul meu preferat din istoria României. În copilărie, vara, când mergeam la bunici, treceam și pe la Putna ca să-l salut. Am început, așadar, cartea lui Liviu Cîmpeanu cu un interes ceva mai personal decât simpla curiozitate istorică.

M-a surprins plăcut perspectiva largă din care autorul a reconstituit campania din 1497. Povestea nu a rămas închisă între hotarele Moldovei și nici nu s-a limitat la imaginea bine cunoscută a lui Ștefan cel Mare și la victoria de la Codrii Cosminului. Moldova a fost așezată în complicatul joc politic și militar al Europei răsăritene, printre regate, imperii, alianțe schimbătoare și interese care s-au intersectat.

Lectura a fost limpede și captivantă, iar din carte am aflat destule lucruri noi. Îmi place această direcție a istoricilor care, fără să renunțe la documentare și rigoare, reușesc să scrie istoria ca pe o poveste vie. Liviu Cîmpeanu a făcut-o foarte bine: oamenii, armatele și hotărârile politice nu au rămas simple nume și date, ci au alcătuit o lume pe care am putut să o înțeleg și să o urmăresc cu plăcere.

Cartea asta poate echivala cu o mică enciclopedie despre Madagascar. Poate fi folosită atât pe post de aperitiv pentru o excursie, cât și ca desert la întoarcerea acasă.  E drept, am citit-o destul de greu pentru că tot ceea ce-mi povestea autorul acolo îmi era complet străin iar informațiile pe care mi le dădea erau foarte multe.

Peter Tyson a făcut la rândul lui câteva călătorii în Madagascar pe parcursul cărora s-a alăturat unor expediții științifice ce încercau ( și încă încearcă ) să elucideze nenumăratele enigme legate de această insulă. Povestea lui personală se împletește cu poveștile echipelor de cercetători, cu istorii descoperite din alte cărți, cu viața de zi cu zi a malgașilor.

Cartea are cinci părți, una pentru fiecare enigmă de descifrat. Și anume:

de unde provin plantele și animalele Madagascarului? Marea lor majoritate sunt endemice, nu se găsesc nici unde altundeva pe-acest pământ decât acolo. Altele în schimb le mai găsești la mare depărtare, prin America de Sud sau India.
cum de-au apărut așa de multe subspecii ale aceleși specii de animale sau plante?
cum de-au dispărut toate animalele mari ale Madagascarului? Și asta în ultimii 2000 de ani, din momentul în care au venit oamenii pe insulă.
cum de-au descoperit oamenii așa de târziu insula Madagascar deși e atât de aproape de Africa, leagănul omenirii? Și de ce-a fost colonizată tocmai de populații venite din Indonezia?
care e viitorul insulei? Populația se înmulțește, e foarte săracă și nu prea are grijă de mediul în care trăiește. Oare vor mai exista cameleoni, lemurieni peste 50, 100 de ani?

Posibilele răspunsuri pot fi găsite citind aproape 500 de pagini. Spor doritorilor.

Many have tried to get at the heart of what makes Madagascar so different from every other place in the world. “May I announce to you that Madagascar is the naturalist’s promised land?” the Frenchman Philibert de Commerson wrote in 1771. “Nature seems to have retreated there into a private sanctuary, where she could work on different models from any she has used elsewhere.”

David Attenborough, who brought some of the first moving images of the island to the outside world in the early 1960s, described “a place where antique outmoded forms of life that have long since disappeared from the rest of the world still survive in isolation.”

To me, the most evocative metaphor comes from Alison Jolly, the doyenne of lemur studies, who once wrote that on Madagascar it is as if “time had once broken its banks and flowed to the present down a different channel.”

Iată o carte care m-a ajutat să înțeleg câte ceva despre regiunea Caucazului și despre încâlcitele ei probleme. Înainte de-a o citi, înainte de-a pleca într-o excursie acolo, cunoștințele mele în materie tindeau către zero.

Ar fi trebuit să scormonesc adânc prin memorie pentru a găsi niscaiva frânturi de informație. Prometeu fusese, paremise, înlănțuit pe muntele Elbrus, la marginea lumii. Vrăjitoarea Medeea se trăgea din acele locuri cu lână de aur. Îmi mai aminteam vag de-o carte a lui Alexandre Dumas despre o călătoria făcută prin Caucaz, în care povestea cum se întâlnise cu războinici de temut și cu oameni pe jumătate sălbatici. Teribilul tătuc Stalin era gruzin. Nu cu mult timp în urmă, ne invadau la televizor știri despre evenimente schismatice și sângeroase ce-aveau loc acolo. Impresiile generale nu erau așadar tocmai favorabile. Pe de altă parte, ca o contragreutate demnă de luat în seamă, am întrezărit de nenumărate ori printre rândurile marilor scriitori ruși fascinația pe care o aveau pentru Caucaz. Nebuloasele din capul meu s-au limpezit după ce-am citit Caucazul:o introducere.

Autorul, Thomas de Waal , este un jurnalist britanic specializat în această regiune, în care a și a trăit ceva timp. Introducerea nu este singura lui carte despre Caucaz, mai are vreo două ce tratează subiecte fierbinți precum: genocidul armean, războiul din Nagorno Karabakh, războiul din Cecenia. Eu una nu m-am încumetat să mă înfrupt din asemenea delicatese, m-am oprit la introducere.

După părerea mea, cartea prezintă, cu cap limpede și cu sânge rece englezesc, un rezumat al istoriei regiunii. În câteva sute de pagini au încăput evenimente petrecute de la tata Noe și până în prezent. Autorul se concentrează în special pe zona cuprinsă între cele două lanțuri muntoase, Caucazul Mare la nord și Caucazul Mic la sud - locul în care au renăscut din propria cenușă vechile regate caucaziene: Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Nu-i uită însă nici pe cecenii, osetinii, ingușii, cerchezii ... agățati de versantul nordic al Caucazului Mare, populații care n-au reușit să se desprindă de Rusia. Unele dintre ele nici măcar n-au reușit să supraviețuiască până în zilele noastre.

Istoria pe care o descoperim încetul cu încetul este încâlcită și de cele mai multe ori crudă. Balcanii noștri par blânzi în comparație cu s-a întâmplat în Caucaz. E o istorie făcută de o mână de oameni mândri, belicoși și încăpățânați care au reușit să supraviețuiască imperiilor ce s-au perindat prin ograda lor, de la persani și romani, până la turci otomani și ruși. Din păcate, calitatea lor cea mai mare - îndârjirea cu care știu lupta pentru dreptul de-a rămâne ei înșiși - le face și un mare deserviciu, îi dezbină peste măsură. Sângele fierbinte ce le curge prin vene îi determină să se ia la harță mult prea des.

Concluzia la care ajunge autorul e următoarea: popoarele din Caucaz ar duce-o mult mai bine dacă ar fi în stare să perceapă regiunea în care trăiesc ca pe un tot unitar, un monolit capabil să facă față țărilor mult mai mari și mai puternice care le înconjoară. Sunt atât de multe lucruri care le unesc, o cultură și o istorie comune, un sistem economic interconectat ( construit în timpul dominației rusești ). Lipsește doar un declic în mintea lor, care să-i trezească din vraja dezbinării în care se află.