Rafturile mele

Cărticica asta m-a dus cu gândul la Ion Creangă și Amintirile lui din copilărie. Poate nu e la fel de haioasă și nu povestește atâtea năzdrăvănii. Reînvie însă amintiri frumoase provenite dintr-o copilărie fericită trăită undeva într-un sat pe nume Depānama de undeva din Sri Lanka.

Autoarea cărții e medic și a ales să-și părăsească țara pentru a profesa în America. Încearcă totuși să-și povestească sieși și lumii întregi întâmplări și obiceiuri ce poate au dispărut între timp despre un loc și timp prețios pentru fiercare dintre noi, copilăria.

The story of how Depaānama got its name has been lost within its centuries-old history, but the two syllables making up the word Depānama mean “At your feet I pay homage.” To do justice to its name, my collection pays homage to my cherished village and its memorable inhabitants.

❃❃❃

My memories have left me with an aching nostalgia for a simpler time and place. These are stories of that time and place.

Weeratunge, Chamalee Namal. The Elephant Gates: Vibrant Reflections of Life, Family, and Tradition in Sri Lanka . River Grove Books. Kindle Edition.

Aș fi fugit în Corfu atunci, pe loc, chiar după ce-am citit ultima pagină. Cartea m-a vrăjit, mi-a adus o bucățică de copilărie înapoi. M-a umplut de invidie pentru libertatea lui Gerry de-a hălădui în voie pe dealuri arse de soare, pentru personajele interesante cu care s-a intersectat. Personaje cu două, patru, o mulțime de picioare ...
"Familia mea și alte animale" a apărut și în limba romană, dar eu nu am găsit aici ediția veche pe care o am acasă. Cartea e prima din cele trei scrise de Gerald Durrell despre timpul petrecut în Corfu pe când era copil, câțiva ani magici de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Personajele principale sunt locuitorii necuvântători ai insulei, gângănii, broaște testoase, păsăret, după care urmează familia, prietenii, vecinii.
Păcat că magia acelei vieți a dispărut demult.

Cartea aceasta e continuarea poveștii trăite de Gerald în insula Corfu. Deși și-a mai pierdut din suflu, tot mi-a făcut plăcere să o citesc (în limba română și de data aceasta).

Mai există o a treia carte "Grădina zeilor" care, împreună cu cele pomenite deja formează Trilogia Corfu. Nu știu dacă a apărut sau nu la noi, eu nici nu am văzut-o prin librării, nici nu am citit-o. Mă așteaptă însă pe Kindle.

Povestea începe când familia Durrell hotărăște să înlocuiască mohorâta Anglie cu însorita Grecie și se mută cu mic cu mare în Corfu. Am făcut cunoștință rând pe rând, cu Margo, Larry și Leslie frații micului (pe atunci) Gerry, cu Mama, cu Spiro, grecul ce i-a adoptat pe loc din momentul în care au ajuns pe insulă, și nu în ultimul rând cu Roger câinele familiei. Am savurat alături de ei parfumul special al insulei, m-am distrat copios de pățaniile trăite de personajele principale. Am stat și eu cu sufletul la gură pe măsură ce Gerry descoperea fauna infinită din jur, îndrumat cu tact și dragoste de prietenul său, doctorul Theodor Stefanides.

Am aflat poveștile omului cu gândaci de trandafir, a șopârlei Geronimo și a călugăriței Cecilia, povestea Coțofenelor , a țestoasei Ahile, a bufniței Ulise, a porumbelului Quasimodo și a altor multe personaje necuvântătoare.

Cele două cărți îți transmit nostalgia unei copilării fericite și dorința de a merge și vedea cu ochii tăi insula în care se pot face atâtea descoperiri minunate.

Două lucruri m-au atras către catrea asta. Autorul, Gerald Durrell, a cărui trilogie despre Corfu am îndrăgit-o atât de mult. Și titlul haios, care îmi sugera c-o să am parte de aceeași proză simpatică ca cea din mai sus pomenita trilogie. Ei, n-a fost chiar așa.

Cartea e povestea ultimei călătorii pe care a făcut-o Gerald Durrell în Madagascar, în căutare de specii pe cale de dispariție ce trebuiau salvate. Expediția a avut loc doar cu cinci ani înainte de moartea autorului, iar copilul năzdrăvan din Corfu a fost înlocuit cu omul de știință serios, nițel bolnav, nițel obosit de viață poate. Dar cu același dar al povestirii.

Cartea ne dezvăluie aventurile unei echipe anglo-franco-malgașă pornită în căutarea unor specii de animale rare pe care urmau să le prindă și să le strămute pe insula Jersey în Durrell Wildlife Conservation Trust. Acolo animalele aveau să intre într-un program de înmulțire supravegheată și, în cazul în care condițiile viitoare din Madagascar o vor permite, strănepoții animalelor prinse vor fi fie reintroduse în mediul lor natural. Cu alte cuvinte, o altfel de încercare de salvare a unor specii de la dispariție.

Printre animalele selectate pentru program s-a strecurat și ciudatul aye-aye.

In the gloom it came along the branches towards me, its round, hypnotic eyes blazing, its spoon-like ears turning to and fro independently like radar dishes, its white whiskers twitching and moving like sensors; its black hands, with their thin, attenuated fingers, the third seeming prodigiously elongated, tapping delicately on the branches as it moved along, like those of a pianist playing a complicated piece by Chopin. It looked like a Walt Disney witch’s black cat with a touch of ET thrown in for good measure. If ever a flying saucer came from Mars, you felt that this is what would emerge from it. It was Lewis Carroll’s Jabberwocky come to life, whiffling through its tulgey wood.

It lowered itself onto my shoulder, gazed into my face with its huge, hypnotic eyes and ran slender fingers through my beard and hair as gently as any barber. In its underslung jaw, I could see giant chisel-like teeth, teeth which grow constantly, and I sat quite still. It uttered a small, snorting noise like ‘humph’ and descended to my lap. Here, it inspected my walking stick. Its black fingers played along its length as if the stick were a flute. Then it leant forward and, with alarming accuracy, almost bisected my stick with two bites from its enormous teeth. To its obvious chagrin, it found no beetle larvae there and so it returned to my shoulder. Again, it combed my beard and hair, gentle as a baby breeze.

Then, to my alarm, it discovered my ear. ‘Here,’ it seemed to say to itself, ‘must lurk a beetle larva of royal proportions and of the utmost succulence.’ It fondled my ear as a gourmet fondles a menu and then, with great care, it inserted its thin finger. I resigned myself to deafness – move over, Beethoven, I said to myself, here I come. To my astonishment, I could hardly feel the finger as it searched my ear like a radar probe for hidden delicacies. Finding my ear bereft of tasty and fragrant grubs, it uttered another faint ‘humph’ of annoyance and climbed up into the branches again.

La fel ca și Land of the Turquoise Mountains: Journeys Across Iran a lui Cyrus Massoudi această carte e o încercare de împăcare a autorului cu țara lui de natală.

De această dată tușa e feminină. Autoarea s-a născut în Iran și a locuit acolo până pe la vreo 10 ani, cocoloșită într-o familie înstărită . Tatăl ei, kurd de origine, era un înalt funcționar în companiile petroliere anglo-iraniene. Mama se trăgea dintr-un familie de negustori bogați încuscriți cu un șeic din Khuzestan. Familia a trebuit să părăsească în grabă Iranul după instaurarea Republicii Islamice, de frică să nu pățească precum cunoscuți de-ai lor ce dispăreau subit prin beciurile închisorilor și nu se mai întorceau în veci.

Kamin Mohammadi a resimțit puternic ruptura de familia ei extinsă, de nenumărații ei verișori, mătuși și unchi în mijlocul cărora s-a simțit ca în rai.  După cum recunoaște chiar ea în prologul cărții, odată ajunsă în Anglia, patria ei adoptivă, a întors spatele Iranului, de ciudă pentru ce-a pierdut și de rușine pentru că era diferită de ceilalți. Abia târziu de tot, pe la 27 de ani și-a întors iar fața spre țata ei natală pe care a redescoperit-o cu uimire și încântare. Cartea aceasta este scrisoarea ei de dragoste pentru Iran.

Nu mi-a părut rău c-am citit două cărți cu subiecte asemănătoare. Țara munților turcoaz a lui Cyrus Massoudi a fost mult mai "tehnică", scriitura insistând mai mult asupra istoriilor locului. În schimb, Kamin Mohammadi ne-a invitat în mijlocul familiei sale. Ni i-a prezentat de toți membri ei, și nu sunt tocmai puțini, ne-a povestit cum e să trăiești într-o familie persană. Strâns împletite în istoriile familiei se regăsesc însă și ițele istoriilor Iranului, în special cele legate de revoluția islamică ce-a dat peste cap viața autoarei.

Chiparoșii mi s-au părut mai plini de viață, mai palpitanți decât Țara munților turcoaz. Pasiunea ei a fost însă fericit completată de mulțimea de informații pe care am găsit-o în a doua carte. Una caldă, una rece, numai bine pentru a face bucatele numai bune de înfulecat.

Săptămâna trecută am fost plecată, doar virtual din păcate, tocmai în Africa se Sud, în provincia Natal, patria triburilor de războinici zulu. Ghizi și gazde mi-au fost Lawrence Anthony și turma lui de elefanți, condusă de Nana și adjuncta ei bătăioasă, Frankie. Am străbătut alături de ei timp de câteva zile, de-a lungul și de-a latul, cărările din rezervația Thula Thula, acomodându-mă treptat, ca și bieții elefanți dealtfel, cu noul cămin ascuns departe de tot în desișurile savanei africane.

Am avut multe aventuri, am înfruntat multe primejdii și am asistat neputincioasă la moartea tragică a lui Mnumzane, tânărul elefant ce devenise prea periculos pentru a fi lăsat să trăiască în preajma oamenilor. Am auzit răgetul leilor tineri, am zărit prin tufișuri petele întunecate de pe blana unui leopard, am zărit o grămadă de zebre, de antilope kudu și nyala, chiar și un rinocer alb, am împărtășit în totalitate antipatia cățelului Max pentru mfezi, adică șerpi pe limba zulu. Am aflat că există pe lumea asta vraci cu numele de sangoma, ce-și trag câteodată puterea  făcând colecție de creiere de vulturi,  că există tagati, spirite malefice culcușite în stânci ce-i fac până și pe cei mai vajnici increduli să li se ridice părul pe spinare. Am asistat la minunate apusuri de soare, la furtuni înfricoșătoare, la inundații și secete. M-am edificat în totalitate asupra încâlcitelor relații dintre diferitele triburi africane, m-a uimit nespus subțirimea pojghiței de civilizație, așa cum o înțelegem noi, de care fac dovadă. Și culmea, toate aceste noutăți, toate aceste aventuri le-am trăit stând comod în fotoliul de acasă, citind cartea "The Elephant Whisperer", scrisă de însuși proprietarul rezervației Thula Thula, Lawrence Anthony.

Dar sarea și piperul cărții constă, desigur, în povestea relației ce s-a înfiripat cu greu, dar care s-a cimentat de-a lungul timpului devenind o prietenie cu totul și cu totul deosebită, între autor și turma de elefanți sălbatici conduși de matriarha Nana. Cartea începe odată cu sosirea în regim de urgență la Thula Thula a unei familii de elefanți recalcitranți, alungați de pe tărâmurile lor de baștină aflate într-o altă rezervație din pricină că evadau mereu din spațiile ce le erau destinate, fără să arate menajamente oamenilor ce-i împiedicau să-și vadă de rutele lor tradiționale. Au procedat la fel și la noua lor casă,  au rupt gardurile electrificate, și-au fugit în sălbăticie, înfruntând puștile braconierilor și furia fermierilor. Dar încăpățânarea noului lor vecin a depășit-o pe-a lor. Încet, încet Lawrence Anthony le-a câștigat încrederea, le-a tot repetat că nu le vrea nimeni răul, i-a convins că Thula Thula este noul lor cămin. Cu timpul omul și elefanții au ajuns să comunice unii cu alții, au devenit prieteni adevărați. Anthony a fost adoptat ca un nou membru al familiei elefănțești. Și-au trăit fericiți până la adânci bătrânețe ...

Ei, n-a fost chiar așa. Din păcate, în anul 2012, Lawrence Anthony a murit în urma unui atac de cord. Se povestește că Nana a simțit imediat acest lucru și a venit la casa prietenului său, cu toată familia aliniată în urma ei, pentru un ultim salut, exact la fel cum venise la corpul neînsuflețit a micului elefant Thula sau la rămășițele pământești ale lui Mnumzane. Oameni și elefanți, nu suntem chiar atât de diferiți.

Thula Thula există cu adevărat și primește și-acum oaspeți, la fel ca pe vremea lui Anthony. Iar cine are drum pe-acolo are toate șansele de-a se întâlni cu Nana și cu faimoasa ei familie.

Cine știe ... Poate și pașii mei se vor rătăci pe-acolo într-o bună zi ...

În Running in the Family Michael Ondaatje transformă o copilărie pierdută și nițel nefericită într-o poveste fantastică, mitologică. Bunicile, mătușile, părinții, prietenii lor capătă sub condeiul său calități deosebite, demne de zeii-demoni din panteonul ceylonez.

Printre rânduri răzbate însă dorul unui copil ce nu și-a cunoscut prea bine tatăl, un copil ce și-ar dori peste măsură să mai poată sta la o șuetă cu el pentru a-l înțelege mai bine.

Cartea a primit de la mine trei steluțe. Am pierdut pe drum două din ele din pricină că uneori m-am rătăcit prin scriitura alambicată. De, e cam greu cu poeții ăștia.

Mi s-a trezit dorința de a merge în Provence dupa ce am citit  "Un an în Provence" de Peter Mayle. Este povestea unei familii de englezi, soț și soție, care au decis să părăsească Anglia pentru  a se bucura de liniște și o viață liniștită în mult mai pitoreasca regiune din sudul Franței. Autorul povestește cu mult umor și autoironie șocul cultural pe care l-a avut până a reușit să se integreze printre locuitorii localității de la picioarele muntelui Luberon. Povestește pățaniile legate de noii săi vecini, întâlnirea cu Mistralul și descoperirea minunatei bucătării provensale.

Cartea mi-a plăcut foarte mult, așa că am continuat să urmăresc aventurile familiei Mayle citind și "Din nou în Provence"  precum și "Viață de câine" de unde am putut afla părerile și concluziile trase de cățelul familiei despre lumea ciudată a oamenilor.

Cărțile sunt scrise într-o manieră comică dar totodată tandră și relaxantă cu povești pline de tâlc. Imaginile idilice prezentate te fac să simți pe limbă gusturile mâncărurilor și vinurilor provensale, să tragi în piept miresmele câmpurilor și să simți pe piele soarele și adierea vântului.