Rafturile mele

Am avut ceva dubii (2) înainte de a cumpăra cartea asta, o ediție Kindle de pe Amazon, în engleză.

Primul dubiu a fost legat de vechimea cărții. Oare voi pricepe eu ceva dintr-o scriere de acum 500 de ani ? Autorul ei, Giorgio Vasari a fost pictorul de curte al ducelui Cosimo I de Medici, a trăit între anii 1511 și 1574. După ce-am citit primele pagini mi s-a luat piatra de pe inimă. Lectura a fost ușoară și amuzantă.

Al doilea dubiu a fost legat de limba (engleză) în care trebuia să citesc cartea. La acest capitol încă mai am convingerea că o traducere românească ar fi fost mai interesantă, dar până una-alta m-am împăcat cu ce-aveam. Formatul electronic are și el avantajele lui.

Ediția aceasta a cărții nu e una completă dar mie uneia mi-a ajuns așa cum e. Nu am citit-o din scoarță în scoarță ci am ales doar viețile artiștilor care m-au interesat, pe lângă introducerile de dinaintea fiecărui capitol.

Giorgio Vasari își împarte colegii de creație în trei categorii iar cartea în trei părți. În prima parte povestește viețile deschizătorilor de drum, pictorii duocento-ului și trecento-ului italian: Cimabue, Giotto, Simone Martini, Duccio.

A doua parte e mult mai consistentă, acoperă quatrocento, și aici sunt povestite viețile a douăzeci de artiști ( în ediția asta a cărții ), printre care Luca della Robbia, Ghiberti, Brunelleschi, Donatello, Fra Angelico, Boticelli. Recunosc, aici am mai sărit peste câteva vieți ( dar nu prea multe).

A treia parte acoperă începutul lui cinquecento și ajunge cu povestea până în vremea lui. De-aici am ales doar povestea vieților "monștrilor sacri" ai Renașterii:  Leonardo da Vinci, Michelangelo, Raphael, Tițian, cei care, după Vasari, au fost trimiși direct din ceruri pe pământ pentru a dezvălui muritorilor de rând cum arată adevărata artă.

Lectura a fost foarte interesantă și utilă. Fiecărui artist îi e dedicat un capitol, nu foarte lung, cu o introducere și un fel de epitaf la sfârșit în care se trag concluzii despre meritele și defectele fiecăruia. Sunt pomenite operele lor principale dar și picanterii, istorioare petrecute în timpul vieții lor și rămase în legendă.

Cartea lui Giorgio Vasari m-a făcut să adaug o grămadă de biserici pe lista mea cu puncte de vizitat în Florența. Voi reveni cu plăcere la ea ori de câte ori voi călători în Italia.

Cartea lui Katherine Pangonis oferă o altă perspectivă asupra perioadei cruciadelor, mai ales asupra anilor în care Ierusalimul s-a aflat sub stăpânire latină. E o perspectivă care se adaugă istoriei „clasice” cunoscute la noi și completează, fără să o contrazică, lectura propusă de Cruciadele văzute de arabi. Dacă Maalouf schimbă unghiul privirii, Pangonis schimbă focalizarea.

Ambiția ei declarată este de a scoate din umbră femeile care au influențat decisiv această perioadă. Nu ca figurante și nu ca simple anexe dinastice, ci ca actori politici reali, prinși într-o lume violentă, instabilă și profund masculină. Rezultatul nu e o istorie alternativă și nici o reparație morală, ci o mutare de accent care schimbă discret felul în care înțelegi Outremerul.

Autoarea ne povestește câte ceva despre reginele care au ocupat tronul Ierusalimului timp de câteva generații. După ce închizi cartea rămâi cu impresia că reginele acestea nu sunt nici de admirat, nici de invidiat, ci mai degrabă de compătimit. Nu diferă prea mult de bărbații din jurul lor, fiind prinse într-o luptă crâncenă pentru putere care le consumă treptat și pe care ajung ele însele să o dorească cu o intensitate ce seamănă tot mai mult cu o dependență. Puterea nu le eliberează, ci le leagă, nu le face mai libere, ci mai vigilente, mai suspicioase și în cele din urmă mai singure, într-o lume în care a renunța nu e o opțiune morală sau un gest de luciditate, ci un mod sigur de a pierde totul.

În acest peisaj, Melisenda a Ierusalimului iese totuși în evidență, nu pentru că ar fi mai bună sau mai dreaptă, ci pentru că pare mai așezată și mai capabilă să accepte limitele jocului în care a intrat. Faptul că mama ei, Morphia de Melitene, a fost armeancă nu e un detaliu exotic, ci o cheie de lectură importantă, pentru că Melisenda nu guvernează ca un cruciat venit din Occident cu certitudini tari și cu reflexe de cuceritor, ci ca cineva crescut într-o lume de frontieră unde supraviețuirea cere compromis, negociere și adaptare, nu gesturi grandioase. Outremerul ei e mai puțin isteric și mai puțin strident, nu pașnic, dar funcțional, exact atât cât poate fi o construcție politică ridicată pe nisip.

Un alt personaj interesant este nepotul ei, regele lepros Baldwin IV de Ierusalim, poate cel mai tulburător din carte.. Deși știe de foarte tânăr că va muri, că nu va avea urmași și că propriul trup îl va trăda zi după zi, continuă totuși să guverneze fără patetism și fără iluzii. Nu e un erou romantic și nici un martir, ci expresia unei demnități tăcute care nu face zgomot și tocmai de aceea impresionează, pentru că nu câștigă nimic și nu promite nimic, ci doar ține lumea în picioare atât timp cât mai e posibil.

În rest, ferească sfântul de cruciați. Dincolo de retorică și de mituri, duritatea lor a fost reală și adesea oarbă, iar violența sacralizată nu face cinste niciunei religii. Citind, nu m-am putut abține să nu-i compar cu fundamentaliștii de azi, nu prin credință sau prin textele invocate, ci prin certitudinea că Dumnezeu e de partea lor și că această convingere îi absolvă de orice exces.

Privind înapoi, din lumea aceea a cruciaților nu a rămas mare lucru palpabil acolo unde s-a petrecut totul. În Şanlıurfa - Edessa de odinioară, în Antakya - Antiohia și chiar în Ierusalim urmele sunt greu de distins și uneori aproape imposibil de citit fără efort, înghițite de straturi mai vechi sau mai noi, de refolosiri, distrugeri și reconstrucții succesive. Nici măcar la Sfântul Mormânt nu se impune limpede amprenta lor, ci doar o harababură de spații și rituri suprapuse care mai degrabă obosesc decât luminează. Outremerul pare să fi trecut pe acolo ca o paranteză violentă, pe care nici o parte nu a simțit nevoia să o păstreze ca memorie limpede.

Și totuși, experiența cruciadelor nu s-a dizolvat cu totul. Dacă în Levant urmele sunt șterse, în Occident ele par să fi supraviețuit sub alte forme, în imaginar, în arhitectură, în literatură și în felul în care acel spațiu a continuat să fie privit ca un loc al proiecției și al dorinței. Poate nu e vorba de o tinjire propriu-zisă, cuvântul e prea încărcat, ci de o problemă rămasă deschisă, de o fascinație care nu s-a închis nici pentru cei care au venit, nici pentru cei care au fost cuceriți.

Katherine Pangonis nu încearcă să repare nimic și nu trage concluzii pentru alte vremuri. Doar povestește, cu măsură și fără emfază, despre oameni prinși într-o lume violentă și instabilă, în care puterea consuma repede și lăsa puține urme durabile. Iar asta, uneori, e suficient.

O poveste despre un personaj legendar, Eleonora de Aquitania, pierdut prin negurile Istoriei. Se pare c-au rămas prea puține mărturii despre viața ei adevărată. În lipsă de surse veridice Marion Meade a construit o biografie romanțată despre cum ar fi putut fi Eleonora. Oricum, o carte interesantă, ușor de citit, despre istoriile secolului al 12-lea ale Angliei, Franței, plus a două cruciade.

Cartea aceasta pornește de la o idee frumoasă și fertilă. Contrastul dintre Frederic al II-lea de Hohenstaufen, împărat rațional și cosmopolit aflat adesea în conflict cu Biserica, și Francisc de Assisi, figura radicală a sărăciei asumate și a credinței trăite până la extrem. Două existențe aproape opuse, contemporane în același secol și pe același fundal italian.

Cassady combină istoria cu jurnalul de călătorie, trecând de la schițe biografice ale celor doi la descrieri ale locurilor prin care au trecut sau pe care le-au marcat. Cititorul primește astfel puțină istorie, puțină critică de artă și un strop de travel writing personal. Amestecul se citește ușor și are un farmec discret, chiar dacă nu e mereu omogen.

Meritul principal al cărții este că pune față în față două figuri esențiale ale secolului al XIII-lea. Limita ei este că nu merge suficient de adânc nici în conflictul posibil dintre ele, nici în eventuala lor complementaritate. Pe parcursul lecturii mi s-a conturat impresia că Frederic și Francisc au trăit mai degrabă în lumi paralele, care s-au atins simbolic, dar nu s-au întâlnit cu adevărat.

Pentru mine, cartea aceasta rămâne o meditație elegantă despre un secol aflat la apogeul unui mod de viață, trăit înaintea unei mari rupturi. Un timp încă stabil în aparență, dinaintea secolului ciumei care va întuneca brutal și pentru totdeauna poate sfârșitul Evului Mediu.