Rafturile mele

Pentru că mi-a plăcut tot ce susținea Pereira în prima carte a lui Antonio Tabucchi pe care o terminasem nu cu mult timp în urmă, am luat-o la rând și pe aceasta, cu atât mai mult cu cât am găsit-o (stupoare) zăcând în biblioteca mea personală. Mda, erau vremuri când eram un cititor mai serios și nu neglijam noile apariții din librării.

Cartea este subțirică, se citește repede, mai ales că seamănă mult cu o poveste polițistă. Acțiunea se petrece în orașul Porto, prin anii '90, într-o țară tocmai ieșită din dictatură și intrată în UE. Din păcate noi știm ce înseamnă lucrul acesta: multă corupție, hoție, abuzuri, afaceri dubioase. În plus apare Garda Națională moștenită din perioada lui Salazar, obișnuită să facă ce vrea și să omoare pe oricine are chef. Acțiunea cărții începe după ce țiganul Manolo a descoperit un trup fără cap. Firmin, un tânăr și neexperimentat jurnalist ce e trimis de ziarul său să relateze faptele, descoperă capul înaintea autorităților. Un tânăr e acuzat de omor, dar Firmin îl crede când îi mărturisește că nu el e l-a omorât pe Damasceno Monteiro și că, dimpotrivă îi știe pe vinovați. Ziarul lui Firmin e de acord să-l angajeze pe "avocatul săracilor", Fernando de Mello Sequeira, pentru aflarea adevărului. Dreptatea e făcută doar pe jumătate, cartea terminându-se în coadă de pește.

Don Fernando a fost personajul ce mi-a plăcut cel mai mult. E un aristocrat scăpătat, obez și genial, obosit de viață, adept al grundnorm - norma de bază, o teorie dezvoltată de un profesor de drept de-al lui, Hans Kelsen. O teorie ce parcă îl transformă pe avocatul nostru într-un David înarmat cu legea pură și dreaptă pe post de praștie,  legea de bază din care izvorăsc toate celelalte legi, legea care poate înfrânge samavolniciile unui Goliat abuziv.

Din păcate cartea nu ajută prea mult un cititor neinițiat în teoriile dreptului să înțeleagă care-i treaba cu grundnorm-ul ăsta. Drept urmare bietul cititor e în primejdie de a se pierde doar în intriga polițistă. Cred că de aceea m-am supărat și i-am dat cărții doar trei stele.

Patru stele pentru că, oricâte obiecții aș avea, n-am putut s-o las din mână. Dan Brown știe să construiască suspansul, să încheie fiecare capitol exact unde trebuie și să transforme tablouri, biserici, simboluri și episoade istorice într-o vânătoare de indicii foarte greu de abandonat.

Nu i-am cerut rigoarea unei cărți de istorie și m-am lăsat purtată cu plăcere prin conspirații. Am păstrat însă ultima stea pentru mine când povestea a ajuns la concluzia gogonată despre merovingieni. Până acolo a fost un joc captivant; de acolo, autorul a început să ceară de la credulitatea mea mai mult decât eram dispusă să-i dau.