Rafturile mele

Ultima problemă este o carte scrisă, fără prea multă pudoare, pentru pasionații lui Sherlock Holmes. Pentru cei care cunosc cu ochii închiși codurile, personajele și foiletoanele vechi și se bucură de recunoaștere. Cei de pe margine sunt invitați, dar nu chiar poftiți.

Un cititor ca mine o parcurge uneori cu un zâmbet amuzat în colțul gurii, alteori cu unul ușor iritat, pentru că are senzația că e lăsat pe dinafară. Nu pentru că n-ar înțelege intenția autorului, ci pentru că replicile scoase din cărți sau filme sunt prea numeroase, iar spectacolul ajunge să se joace mai mult pentru cunoscători.

Crima e un pretext, detectivul un interpret, iar cititorul un spectator atent. Totul e controlat, elegant și foarte bine pus în scenă. Personajele par să nu trăiască, ci să joace roluri deja știute, în căutarea replicii bune. Nimic nu scapă din frâu. Riscul nu e evident.

Finalul e criptic și corect, ca închiderea unei demonstrații. Aproape că te aștepți ca morții să se ridice și să salute publicul.

Ultima problemă mi-a plăcut, dar nu în mod deosebit. Mai degrabă mi-a sugerat o idee decât o emoție adevărată. Că nu doar personajele din carte trăiesc într-un spectacol bine regizat, ci și noi, oamenii de azi. Am început să ne purtăm tot mai des ca niște vedete de cinema fără film, atenți la poziție, la replică și la unghi, jucând roluri în care intrăm ușor și din care ieșim greu.

Cartea e inteligentă, sprintenă și consecventă de la un capăt la altul. Nu pot să-i reproșez nimic esențial. Doar că, de data asta, nu și-a găsit auditorul ideal. Asta este, de fapt, ultima mea problemă.

Prima oară am citit cartea aceasta imediat după apariția ei la Humanitas, prin 2008, cel mai probabil. După atâta amar de ani, a reușit să mă distreze la fel. Am să păstrez stelele acordate atunci.

Azazel e un roman polițist simpatic, care te face să zâmbești, chiar dacă se termină prost. Suntem în Rusia anului 1876, într-o lume de trăsuri, cafenele și funcționari cu grade, prinși în ierarhii care astăzi par aproape comice. E atmosfera rusească pe care o întâlnești și în cărți mult mai serioase, numai că Akunin o privește aici cu ironie și cu duioșie.

Erast Fandorin este încă un detectiv ucenic: foarte tânăr, inteligent și curios, dar naiv și fără să știe prea bine pe ce lume trăiește. Cu toate astea, vede ceea ce alții nu văd și ajunge să descurce un caz care pornește de la o sinucidere aparent fără mare însemnătate și se complică spectaculos, până la nivelul unei conspirații mondiale.

Cartea are ceva din savoarea vechilor povestiri polițiste ale lui Conan Doyle: mister, deducții, coincidențe, răsturnări de situație și personaje ușor caricaturale. Se citește repede și cu plăcere, fără să se ia prea tare în serios.

A doua întâlnire cu Erast Fandorin și Great Game-ul dintre ruși și englezi se mută din orfelinate direct la Plevna, în războiul ruso-turc din 1877. De data asta avem spioni, generali, corespondenți de război, telegrame măsluite și destulă diplomație cât să înțelegem că războaiele nu se câștigă neapărat pe câmpul de luptă.

Acțiunea o vedem în mare parte prin ochii Varei Suvorova, o tânără rusoaică ajunsă aproape din întâmplare pe front. Prin ea intrăm și noi în lumea asta de bărbați foarte importanți, cu grade, strategii și orgolii, fără ca romanul să devină vreodată o carte de istorie militară.

Fandorin nu mai e ucenicul naiv din Azazel. Are de data asta un adversar redutabil, Anwar, spionul turc care joacă o partidă mai complicată decât pare. Turcia poate pierde războiul dacă, în urma victoriei, Rusia câștigă atât de mult încât puterile europene să fie obligate să intervină. Și exact asta se întâmplă. Fandorin descoperă gambitul, dar prea târziu ca să-l mai oprească.

Cel mai interesant este cât de persistentă se dovedește imaginea Rusiei ca amenințare pentru Europa. Teama de expansiunea rusească era cât se poate de reală în secolul al XIX-lea, iar Akunin, scriind în 1998, o privește deja prin lentila occidentală de după Războiul Rece: Rusia amenință, Occidentul apără lumea civilizată. Citită aproape treizeci de ani mai târziu, retorica ne este încă perfect familiară. Acel Great Game s-a terminat, retorica lui pare nemuritoare.

Cartea mi-a plăcut. E mai matură decât Azazel, istoria adevărată intră firesc în ficțiune, iar Fandorin începe să capete contur. Numai că după două cărți observ că află adevărul și pierde partida. O fi pentru că joacă pentru Rusia?

Leviatan îl scoate pe Fandorin din Rusia sau din Balcani și îl urcă pe un vapor plin de suspecți de toate națiile. Suntem în 1878, iar marile puteri se sfâșie pentru bogățiile și influența asupra lumii, în timp ce reprezentanții lor se privesc reciproc cu suspiciuni ivite dintr-o colecție zdravănă de prejudecăți. Francezii și englezii, mai ales, nu pierd nicio ocazie să se înțepe, iar Akunin se distrează copios pe seama lor.

De data aceasta avem un policier aproape clasic: un masacru la Paris, un indiciu misterios și un grup restrâns de suspecți adunați la bordul Leviatanului. Fiecare ascunde câte ceva, fiecare poate fi vinovat, iar ancheta înaintează prin presupuneri, piste false și mici detalii care capătă sens abia mai târziu.

Fandorin se maturizează și se boierește pe zi ce trece. E mai tăcut, mai sigur pe el și parcă mai greu de citit. În jurul lui, comisarul francez Gauche își conduce ancheta cu multă încredere în propriile concluzii, ceea ce îi oferă lui Akunin destule ocazii să-i ia peste picior pe francezi.

Mi-a plăcut și apariția Japoniei în poveste, cu tot exotismul pe care îl avea pentru un european al secolului al XIX-lea — de la onoare și samurai până la incipientele ei vise de putere imperială.

Iar la sfârșit, după atâția englezi, francezi și un japonez suspectați pe rând, cea mai ticăloasă se dovedește a fi o belgiancă.
După Gambit turcesc, unde politica aproape înghițea povestea polițistă, Leviatan mi s-a părut o întoarcere la mister și la jocul de-a „cine e criminalul?” deși un pic de istorie și geopolitică se poate citi printre rânduri.

După patru ani petrecuți în Japonia, Fandorin se întoarce la Moscova ceva mai matur, mai elegant și, bineînțeles, la fel de incapabil să lase în pace o moarte care i se pare suspectă.

Moartea lui Ahile păstrează amestecul care mi-a plăcut în serie: roman polițist, aventură și Rusia sfârșitului de secol XIX, unde în spatele unei crime se pot ascunde jocuri politice care urcă până în apropierea tronului. De data aceasta miza este uriașă — conspirații la nivel imperial, ambiții politice și un erou național care poate deveni periculos tocmai pentru că este prea iubit.

Dintre cele patru cărți, aceasta mi-a plăcut însă cel mai puțin. Akunin îi oferă mult spațiu lui Achimas, adversarul lui Fandorin, și îi construiește o biografie atât de extraordinară încât până și Fandorin începe să pară un personaj realist prin comparație. Nici Wanda, femeia fatală căreia îi cad pradă pe rând Sobolev și Achimas și care reușește să-l tulbure chiar și pe Fandorin, nu m-a convins prea tare.

În schimb, Akunin se joacă foarte frumos cu mitul lui Ahile. Sobolev este Ahile cel evident, eroul militar aproape invincibil, dar ajunge să ocupe locul lui Hector. Achimas este celălalt Ahile, ascuns inclusiv în propriul nume, iar soarta lui duce jocul până la capăt.

Poate că nu e cea mai reușită dintre aventurile lui Fandorin, dar are suficientă inteligență și ironie încât să nu-mi pară rău că am citit-o. Îmi pare rău doar că aici se termină Fandorin în română. Nu sunt convinsă c-am să-l urmez în edițiile traduse în engleză.

După câteca zile am uitat aproape cu totul ce am citit — ceea ce spune destul de bine de ce Death in Breslau a rămas pentru mine o carte de trei stele.

Mă atrăgea mai ales orașul. La vremea acțiunii, Breslau era german; după război a devenit polonezul Wrocław, iar o asemenea schimbare de identitate promitea un fundal cu totul special. Din păcate, n-am reușit să simt atmosfera orașului. Străzile și clădirile sunt pomenite conștiincios, dar Breslau rămâne mai degrabă un inventar de nume și adrese decât un personaj al cărții.

Intriga polițistă nu a fost rea, însă mi s-a părut prea întunecată. Corupția, violența și insistența asupra moravurilor licențioase ale personajelor au făcut ca lectura să fie mai degrabă apăsătoare decât captivantă.

Un policier corect. Responsabil cu descurcarea ițelor este Eberhard Mock — consilier de poliție și adjunct al șefului Departamentului Criminal din Breslau — un personaj corupt, brutal și profund antipatic, perfect adaptat întunericului cărții. Reușește totuși să-ți rămână simpatic pentru că este uns cu toate alifiile și știe să se strecoare prin această lume coruptă folosindu-i fără ezitare propriile reguli.

Boston, 1865. În timp ce Henry Wadsworth Longfellow lucrează la traducerea în engleză a Divinei Comedii, orașul este zguduit de o serie de crime macabre. Victimele sunt supuse unor pedepse care reproduc chinurile descrise de Dante în Infernul. Longfellow și câțiva membri ai cercului său literar, printre care James Russell Lowell și Oliver Wendell Holmes, își dau seama de legătura dintre crime și poem și încearcă să descopere criminalul înainte ca acesta să lovească din nou.

Matthew Pearl îmbină fapte și personaje istorice reale cu o intrigă polițistă fictivă. Adevăratul Club Dante, format în jurul traducerii lui Longfellow, devine astfel protagonistul unei anchete neobișnuite.

Am avut impresia că autorul a fost atât de fascinat de cercetările sale despre lumea intelectuală a Bostonului din secolul al XIX-lea, încât a vrut neapărat să scrie o carte despre ea. Și, pentru a o face mai atractivă, a transformat-o într-un thriller.

Rezultatul este un roman bine documentat, cu o idee ingenioasă, dar cu un început excesiv de lung. Povestea capătă cu adevărat ritm destul de târziu. Unele personaje și situații mi s-au părut puțin plauzibile, dar, până la urmă, vorbim despre ficțiune.

Nu a fost lectura captivantă pe care mi-au promis-o coperțile însă mi-a oferit prilejul să descopăr o pagină interesantă din istoria literaturii americane.