Rafturile mele

O carte scurtă, cât s-o citești intr-o dimineață, construită ca un roman polițist, dar populată de fantome. O poveste despre refugiații permanenți ai lumilor reale, cei pentru care nu mai există loc în ordinea „rațională” a istoriei, neadaptați fizic, ideologic sau economic, eliminați sau împinși la margine. O carte lucidă, dar apăsătoare. Cam deprimantă, totuși, atenție la dimineață în care dorești să o citești.

Cronica păsării arc de Haruki Murakami

Dacă era doar jumătare din cât e i-aș fi dat ⭐⭐⭐⭐★

dar așa m-am mulțumit cu ⭐⭐⭐★★ (adevărul e că nu mă pot hotărâ)

Din această carte am aflat că Făt-Frumos și-a luat lumea în cap și s-a ascuns în Japonia sub numele de Toru Okada. Dar pentru că în străfundurile ființei lui a rămas totuși un Făt-Frumos veritabil, n-a scăpat nici de data aceasta de o grămadă de aventuri care de care mai fantastice.

Bineînțeles, principala lui sarcină a fost să o salveze pe Ileana-Cosânzeana-Kumiko de zmeul-zmeilor-Noboru Wataya ce e aici un fel de geniu politico-științifico-ocult. Bineînțeles, a fost ajutat în toate încercările prin care a trecut de Sfinte Vineri ascunse în personaje precum surorile Malta și Creta Kano sau tânăra vecină Mai Kasahara sau sclipitorii Nucșoară și Scorțișoară. N-a lipsit nici călătoria pe lumea cealaltă, sau mai bine zis în străfundurile propriei ființe ( aici fundul unei fântâni ) pe spinarea unei Ghionoaie ( aici pasăre arc ).

Pe de altă parte însă, în fundalul cărții apar mereu, ca un laitmotiv, crâmpeie din istoria cea reală și modernă a Japoniei. Evenimentele dezvăluite aici nu sunt deloc măgulitoare. Sunt scoase la iveală lucrurile regretabile pe care le-au făcut japonezii în Manciuria și China în timpul celui de-al doilea război mondial. Sunt demascate mașinațiunile politice dubioase dintr-o Japonie postbelică, năucită și dezorientată.

După ce-am întors ultima pagină a cărții am stat și m-am întrebat. Oare despre ce-o fi vorba în propoziție ? Să fie oare vorba doar despre povestea neînțelegerilor apărute în căsnicia lui Toru Okada cu Kumiko sau e de fapt vorba despre coabitarea nefericită a lui Haruki Murakami cu Japonia lui natală.

Oricum, pentru mine personal, cea mai simpatică spusă a cărții a fost haiku-ul bătrânului clarvăzător Honda, supraviețuitor al bătăliei de la Nomonhan unde japonezii au mâncat o bătaie cruntă de la ruși.

Dacă faci pe mortul / Plutești în libertate / Nomonhan.

Mi-a amintit de teoria lui Mircea Eliade ce spunea că poporul român a ales să supraviețuiască vremurilor ieșind din Istorie. Exact ca domnul Honda. La o primă vedere ar părea o lașitate, acest refuz al luptei. Pe de altă parte însă ar putea fi vorba de o alegere făcută cu bună știință, o abandonare a profanului în favoarea sacrului.

Mă vedeam pasăre-arc, zburând pe cerul verii, poposind pe creanga unui copac uriaș, răsucind arcul lumii. Dacă nu mai exista, cineva trebuia să-i preia atribuțiile, cineva trebuia să răsucească în locul ei arcul lumii. Altfel, aceasta se defecta și sistemul deja fragil înceta să mai funcționeze. Singurul care a observat totuși dispariția ei eram eu, se pare.

A primit de la mine trei steluțe pentru că la sfârșit m-am simțit ca o oaie proastă, nu ca una șmecheră cu o stea desenată pe spinare ( se pare că la japonezi stelele nu se poartă în frunte ).

Din cartea asta am aflat că oculta mondialo-japoneză stă ascunsă sub blana mițoasă a unei mioare mai aparte. Și-am mai aflat că și acolo, în Japonia, există eroi tineri și neînfricați ce pornesc un război izbăvitor împotriva ei, asemenea tânărului agent publicitar ce ne istorisește pățaniile lui și a ale prietenului său din copilărie, Șobolanul.

Mai mult de-atât nu m-a dus capul.

Noi, oamenii, putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca niște semințe purtate pe aripile vântului de primăvară.

În același timp însă, putem susține că nimic nu este întâmplător. Ceea ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat încă e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, avem o existență efemeră prinsă între "totul" din urma noastră și "nimicul" dinaintea ochilor. Nu e loc nici de întâmplare, nici de posibilitate.

În realitate, cele două puncte de vedere nu sunt diametral opuse, ci mai degrabă (ca în aproape toate opozițiile) seamănă cu două nume diferite ale aceluiași fel de mâncare.

Viața începe vineri mi s-a părut o carte plăcută, scrisă cu multă grație și cu drag de Bucureștiul de la sfârșitul secolului 19. Se simte că autoarea a vrut să intre într-o altă epocă și s-o facă locuibilă pentru cititor, nu doar s-o reconstituie din afară. Ideea călătoriei în timp și firul polițist nu mi s-au părut cele mai puternice părți ale romanului, dar dau cărții mișcare și farmec. Nu e o carte care m-a entuziasmat, însă am citit-o cu destulă plăcere și i-am apreciat aerul aparte, domol, ușor jucăuș și fără încrâncenare.

Cred că e plăcută mai ales pentru starea de bine pe care o dă și pentru felul în care ne lasă să ne imaginăm Bucureștiul acelei perioade într-o lumină mai blândă și mai primitoare decât a fost, probabil, în realitate.

Amantul mi s-a părut mai degrabă o carte despre mamă, familie și Marguerite Duras însăși decât despre amantul din titlu. O familie nefericită, sărăcie, un frate violent, altul fragil, o mamă când iubită, când detestată și o adolescentă de cincisprezece ani pe care autoarea, privind-o după zeci de ani, o înzestrează cu o luciditate aproape neverosimilă despre dorință, sexualitate și puterea asupra bărbatului adult.

Povestea sare continuu de la una la alta, după logica memoriei, revine obsesiv asupra acelorași răni și își cercetează propria nefericire până la ultima moleculă. Înțeleg că aceasta este construcția cărții. Nu înseamnă că mi-a făcut plăcere s-o citesc.

Iar după toate acestea, finalul — amantul care o caută după ani ca să-i spună că a iubit-o mereu și o va iubi până la moarte — mi s-a părut aproape telenovelistic de banal.

Am rămas cu impresia unei autoare profund preocupate să-și transforme trecutul într-un mit personal. Poate fi literatură importantă. Pentru mine a fost o lectură pe care m-am bucurat mai ales că am terminat-o.

S-a întâmplat sau nu s-a întâmplat ceea ce povestește Maxwell în cartea asta? Aș tinde să cred că nu. Faptele au existat, dar trăirea lor e invenție pură. După o grămadă de ani, își amintește un gest pe care l-a făcut cândva, în anii de școală. Și-l amintește poate după ce și-a înțeles la psihanalist propria dramă oedipiană. Începe apoi să construiască povestea altora despre ceea ce ar fi putut fi. Altfel, nu i-a cunoscut prea bine pe respectivii și nu le-a aflat părerile, picanteriile le-a aflat din ziare, după 50 de ani. Poate era mai bine să nu fie o carte autobiografică. La revedere, pe mâine mi s-a părut un soi de autojelanie trăită pe spinarea altora.