Rafturile mele

Din păcate pentru mine, această carte nu mi-a ajuns nici la suflet, nici măcar la minte. Am descoperit în ea femei admirabile mai ales pentru cât suportă și pentru resemnarea lor din puf, bărbați căpcăuni-șefi care sunt iertați sau devin simple extensii, „prizonieri” ai unei iubiri unice. Sărăcia e descrisă, dar nu prea convingător, iar violența de la final e urâtă și bruscă și seamănă cu o obligație morală bifată în grabă. Personajele nu prea au adâncime și ajung astfel să fie clișee plicticoase, chiar dacă povestea este spusă frumos. Casa spiritelor vrea să fie mare, profundă și politică, dar preferă să fie confortabilă. Am citit-o ca pe un exercițiu de răbdare și am închis-o cu un oftat de ușurare. Mi s-a părut literatură frumos ambalată, cu mize mici. Nici măcar nu am învățat mare lucru despre Chile. Cred că, după Inés a sufletului meu care nu mi-a plăcut prea mult, cu această carte îmi iau definitiv rămas bun de la Isabel Allende.

Prefer Nocturnă în Chile de Roberto Bolaño.

Multe povești întrețesute. Povestea măririi și declinului unei familii, desfășurată de-a lungul unui secol de istorie canadiană, cu războaiele lui, cu crizele, cu evenimentele mondene, cu marea recesiune pe post de personaje secundare. Povestea iubirii a două surori, Iris și Laura, pentru același bărbat. Povești fantastice, inventate de doi amanți, Iris și Michael, ce evadau cu gândul în universuri paralele, acolo unde puteau să-și rezolve toate problemele, toate frustrările după bunul plac, fără constrângerile vieții reale.  Povești împletite într-o țesătură din fire aspre ce mi-a zgâriat nițel sufletul. După terminarea cărții Margaretei Atwood, Asasinul orb, am căzut direct în fundul butoiului cu melancolie.  Poate ar fi trebuit să fiu doar revoltată în fața pasivității lui Iris, eroina principală - cea care ne dezvăluie toate poveștile. Să mă enerveze comoditatea ei, incapacitatea de a încerca o evadare din colivia de aur în care o închisese viața, orbirea ei care a dus până la urmă la sinuciderea Laurei. Sau poate ar fi trebuit să dau cartea la o parte cu un suspin de ușurare și să-mi spun, bine c-am scăpat de personajele astea sinistre, care nu mi-au căzut cu tronc deloc, de lumea lor ipocrită și rea. Am rămas la sfârșit cu un gust dulce-amar.

Dulcele vine din plăcerea lecturii. Mi-a plăcut cum am fost purtată rând pe rând de-a lungul celor trei povești. Mi-a plăcut să descopăr încetul cu încetul ițele intrigii sărind înainte și înapoi pe scara timpului, nimerind ba în copilăria fetelor, ba pe planeta Zycron unde se refugiau cei doi amanți, ba în timpurile noastre când Iris, o bătrână de 80 de ani acum, hotărăște să-și aștearnă amintirile pe hârtie, un testament lăsat nepoatei ei înstrăinate.

Amarul vine din povestea vieții celor două surori. Două ființe neadaptate, aruncate de mici într-o lume crudă, căreia nu i-au putut face față. Iris a preferat să se retragă în sine după ce-a fost nevoită să se mărite pentru a salva afacerea tatălui său de la faliment și pentru a-și asigura un viitor confortabil, atât ei cât și surorii sale mai mici. Sau cel puțin așa erau socotelile de dinaintea căsătoriei. A ales să accepte pasiv umilințele la care o supunea un soț snob și ipocrit pe care nu-l iubea, în schimbul confortului material. Din prea multă pasivitate, sufletul i-a orbit. Laura în schimb a ales răzvrătirea, iubirea necondiționată, sacrificiul de sine. N-a ajuns nici ea prea departe. Un cuvânt aruncat de sora ei i-a spulberat dorința de-a trăi și-au determinat-o să se sinucidă.

Drept să spun, reacțiile personajelor mi s-au părut nițel exagerate. Nu vreau să cred că pot exista în viața noastră cea de toate zilele asemenea oameni. Le-am acceptat doar ca pe o metaforă. Fiecare dintre noi poate fi într-o oarecare măsură un asasin orb, asemenea lui Iris.  Fiecare dintre noi poate face rău unei ființe dragi, involuntar,  din pricina orbirii cauzate de o prea marea concentrare asupra propriei persoane. Sau din pricina oului protector pe care-l construim în jurul nostru, baricadă împotriva răutăților lumii de-afară. Sau din pricina minciunilor pe care ni le spunem nouă înșine și care ne împiedică să vedem adevărul cel adevărat și crud câteodată.