Rafturile mele

Pentru că mi-a plăcut Medeea de Christa Wolf, m-am apucat să citesc și Cassandra, curioasă să văd ce fel de demitizare îi rezervă și ei. S-a dovedit a fi o greșeală. Cartea m-a iritat de la cap la coadă.

Pe scurt, Cassandra repovestește Iliada dintr-o perspectivă exclusiv omenească: fără zei, fără eroi, fără idei mărețe. Cassandra nu mai este Cassandra. Nu mai e profetul certitudinii necrezute, ci o conștiință modernă care ezită, explică, moralizează și, mai ales, murdărește. În locul tragediei rămâne comentariul, în locul verticalității apare resentimentul, iar în locul destinului o psihologie măruntă, de coridor.

Ahile e redus la o brută fără gând și fără simțire, care ucide în stânga și-n dreapta pentru că nu știe ce altceva să facă cu viața lui. Agamemnon e un impotent plin de ifose, care își sacrifică fiica de frica gurii lumii. Hector devine băiatul mamei, infantilizat până la caricatură. Paris e un crai nesătul, orbit de femei. Și tot așa. Nimeni nu scapă fără să fie târât în noroi.

Eroii nu sunt desființați printr-o înțelegere tragică, ci prin etichete. Nu mai rămâne nimic din tensiunea dintre vină, putere și destin. Doar o egalizare în jos, confortabilă pentru conștiința modernă și devastatoare pentru mit.

Dar dezamăgirea nu trebuie să fie murdară. Poți privi prăbușirea fără să cobori lumea în derizoriu. Poți accepta pierderea fără să arunci cu lături în stânga și în dreapta. Tragedia nu e bârfă, iar luciditatea nu e o scuză pentru aducerea lumii în derizoriu.

Am citit cartea aceasta cu mare efort iar la sfârșit, recunosc, cam pe diagonală. Nu pentru că textul ar fi „dificil”, ci pentru că e încâlcit, aluziv și excesiv interiorizat, vorbind mult fără să spună prea mult. Limbajul e frumos, sugestiv, dar adesea funcționează ca un paravan. Sub el, sensul rămâne neclar sau se repetă obsesiv.

Problema mea cu această carte nu e nici măcar demitizarea mitului. Demitizarea poate fi fertilă. Problema este felul în care se face. Troienii, deja învinși de istorie, sunt micșorați încă o dată: psihologizați până la caricatură, lipsiți de demnitatea tragică a pierderii, transformați în purtători de vină. Cartea aceasta nu propune o lectură critică a mitului, ci o a doua înfrângere simbolică a celor care au pierdut deja tot.

Această deformare devine evidentă în modul în care este rescris chiar actul fondator al războiului. Formula solemnă prin care Paris este prezentat ca „eroul troian” care, la porunca Afroditei, ar fi răpit-o pe Elena pentru a șterge o umilință mai veche a regelui Priam nu e demitizare, ci propagandă rescrisă cu ironie rece. Limbajul e pompos, justificativ, aproape caricatural, iar mitul nu mai funcționează ca tensiune tragică, ci ca instrument de reglare a resentimentelor. Elena devine pretext, iar eroismul o simplă corecție simbolică a unei ofense masculine.

Cassandra însăși nu mai este figura-limită a profeției imposibile, ci un alter ego confesiv al autoarei. Cartea pare să funcționeze ca o autojustificare dusă la nivel mitologic: experiențe, vinovății și compromisuri moderne sunt proiectate retroactiv într-o Iliadă rescrisă. În loc să fie confruntat frontal, prezentul se ascunde în spatele mitului iar mitul devine un soi de scut.

Teza cărții, așa cum am înțeles-o eu, este următoarea: există oameni lucizi care pot trăi fără eroi, chiar dacă lumea are nevoie de ei. E o poziție coerentă, dar una cu care nu pot fi întru totul de acord. Lumea poate renunța la eroi falși, dar nu poate supraviețui fără forme de demninare și de moralitate. Tragedia nu e o minciună utilă, ci un mod de a suporta limitele umane fără a le aduce în derizoriu.

Pe măsură ce înaintam în lectură, mi-am amintit de controversele pe care le aveam cu tata. El susținea că lumea are nevoie de eroi ca să se ridice. Eu nu eram de acord cu eroii cu normă întreagă; spuneam că e rușinos pentru noi, ceilalți, să punem pe umerii lor neputințele noastre. Cassandra Christei Wolf reușește performanța nefericită de a face harcea-parcea ambele poziții. Ne spune că nu au existat niciodată eroi, doar brute, impostori și victime care se explică la nesfârșit.

Drept concluzie pot spune că aceasta nu e o carte care m-a provocat să văd mai mult, ci una care a vrut să-mi explice prea mult un lucru cu care nu sunt de acord. Iar când literatura încearcă să aibă dreptate în loc să țină tensiunea deschisă, prefer să o las în urmă.

Trebuie să marturisesc și că am citit doar prima parte a volumului, confesiunea Cassandrei. Nu m-am încumetat să citesc și a doua parte, în care autoarea explică ce a vrut să spună. O carte bună nu are nevoie de asemenea clarificări. Dacă sensul ei trebuie explicitat ulterior de autor, ceva esențial a rămas neconstruit în textul propriu-zis. Literatura trăiește din tensiune, nu din explicație, iar când explicația devine necesară, magia s-a pierdut deja.

A fost odată ca niciodată o vrăjitoare pe nume Medeea, care a făcut un păcat intolerabil, și-a ucis pruncii. Așa a ajuns povestea până la noi. Curățată de context, de glasuri, de nuanțe. O propoziție suficientă ca să închidă orice discuție.

Doar că Medeea n-a fost dintotdeauna această siluetă monstruoasă. În tragedia lui Euripide, ea nu e o lecție morală, ci un prag. Fapta ei nu e explicată și nici scuzată, dar nici redusă la vină. Când lumea oamenilor nu mai știe ce să facă cu ea, zeii o scot din joc. Carul lui Helios, ce o ridică la ceruri la sfârșitul piesei, nu o absolvă, ci recunoaște că de aici înainte judecata omenească nu mai ajunge. Ce se întâmplă cu Medeea mai departe nu mai e treaba muritorilor.

Lucrurile se simplifică brutal la Seneca. Medeea devine exemplu negativ, pasiune dezlănțuită, exces. Nu mai e o figură tragică, ci un avertisment cu ce s-ar putea întâmpla dacă lumea nu ar fi guvernată de lege și ordine. În timpurile ce vor urma povestea se stabilizează: vrăjitoarea, femeia periculoasă, abaterea care trebuie condamnată. Renașterea și secolele următoare nu mai au răbdare pentru forme de libertate care nu pot fi disciplinate.

Și uite că, în secolul XX, apare o scriitoare germană, Christa Wolf, care se hotărăște să-i răstălmăcească povestea cu totul. Medeea nu mai e vrăjitoare, nu mai e irațională și isterică, ba nici măcar nu și-a ucis pruncii. Este o femeie inteligentă și nesăbuit de independentă, prinsă într-o lume care funcționează prin explicații, transfer de vină și tăcere organizată. Din lumea aceasta lipsesc cu totul carele lui Helios și balaurii. Rămân doar izolarea și alungarea din cetate.

În romanul Christei Wolf, povestea Medeei nu ne este spusă dintr-o singură perspectivă, ci pe bucăți, prin intermediul unor glasuri. Fiecare glas aparține unui personaj și, în același timp, unei tipologii umane ușor recognoscibile. Niciunul nu deține adevărul întreg. Fiecare spune doar partea adevărului pe care o înțelege sau o poate duce.

Unul dintre aceste glasuri este chiar al Medeei, prințesa din Colchida care l-a ajutat pe Iason să fure Lâna de Aur de la tatăl ei. În lectura lui Christa Wolf, Medeea nu pleacă pentru că ar fi orbită de dragoste, ci pentru a fugi dintr-o lume care se destramă. Colchida nu mai e un loc sigur, ci unul în care violența, sacrificiul și minciuna au devenit deja structurale. Plecarea ei nu e un gest romantic, ci unul de supraviețuire.

Iason are propriul lui glas. Este vocea eroului reușit, a celui care beneficiază de pe urma unui sistem fără să-l înțeleagă pe deplin. Nu e crud, dar nici lucid. E adaptabil, ambițios și ușor de folosit, precum politicianul zilelor noastre. Succesul lui nu vine din înțelegere, ci din conformare.

Pe Agameda o roade invidia până la os și vorbește din poziția inteligenței adaptate. Ea vede mecanismele, știe adevărul, dar alege să-l transforme în avantaj personal, călcând pe cadavre. Nu e victima sistemului, ci una dintre rotițele lui cele mai eficiente. Câștigă stabilitate și siguranță, dar cu prețul omeniei.

Akamas reprezintă glasul puterii invizibile, al serviciilor secrete din zilele noastre. Nu apare în prim-plan, nu e erou și nu e victimă. E administratorul continuității, omul care se asigură că povestea oficială rămâne coerentă și că vina e mereu mutată acolo unde trebuie. Nu creează minciuna, dar o face funcțională.

Leukon este glasul omului „de bună-credință”. Astronomul, raționalul, cel care crede în fapte, dovezi și explicații rezonabile. El nu e parte a conspirației și nici nu profită direct de pe urma ei, doar o privește cu dezgust de pe margine. Se retrage în profesia lui încercând să scape de mizeriile din jurul lui până când și stelele i se arată lipsite de sens.

Glauke este glasul fragilității psihice. Cunoaște adevărul sau măcar îl bănuiește, dar nu îl poate accepta. Conștiința îi cere să vadă și să uite în același timp. Incapabilă de această amnezie funcțională, Glauke se rupe pe dinăuntru. Nebunia ei nu e o deviație individuală, ci reacția unui psihic prea slab pentru minciuna structurală a cetății. E tot o victimă deși nu e sacrificată direct pe altar.

Din toate aceste glasuri se conturează o realitate extrem de dură și de exactă, spusă fără menajamente. Genul de realitate pe care poate doar o scriitoare germană precum Christa Wolf o poate formula atât de rece și de necruțător. Povestea te prinde, dar te și cutremură puțin. Nu prin violență explicită, ci prin claritate.

După ce am terminat lectura, m-am întrebat, ca de obicei, ce-o fi vrut să spună autorul. Una dintre interpretările posibile ar fi aceea că romanul descrie, în cheie mitică, trecerea de la o lume veche, asociată cu ciclurile naturii și cu o ordine matriarhală, la o lume nouă, patriarhală, organizată în jurul legii, al puterii și al sacrificiului ascuns. Medeea ar aparține, prin urmare, unei societăți care nu mai are loc, iar eliminarea ei nu e un accident, ci o necesitate structurală.

O altă interpretare, la fel de plauzibilă, e că această poveste vorbește despre lumea noastră. O lume profund ipocrită, care preferă adesea să-și bage capul în nisip, ca struțul, și să-și mute propria vină în spinarea altuia. O lume în care hoțul strigă hoții. Fiecare glas ne sună familiar în ureche, cu propria lui politică recognoscibilă, cu propriile adevăruri și limite, dar care, adunate, dau naștere unei minciuni colective.

Poate că forța romanului stă tocmai aici: nu oferă o morală și nu propune o soluție. Lasă cititorul să audă corul și să înțeleagă singur ce fel de lume se vede din el. Gândul meu s-a dus spre una care funcționează, care se justifică și care merge mai departe, dar cu un preț pe care nu mai vrea să și-l amintească.

Eu una nu fac parte din tribul satorinilor și zău că nu-mi pare rău pentru asta. Mâța Vinerii are imaginație, culoare și câteva pagini în care Bucureștiul fanariot capătă, măcar pentru o clipă, miros, zgomot și tremur. Numai că, pentru mine, toate acestea se îneacă într-un amestec prea încărcat de mitologie, simboluri și explicații care nu mai limpezesc lumea, ci o fac tot mai greu de urmărit. Cartea mi s-a părut un cufăr prea plin, din care ies mereu alte și alte podoabe, dar în care povestea abia se mai distinge.

Aceasta este ultima carte pe care a scris-o Kazuo Ishiguro ( deocamdată ). Unii critici sunt de părere ca e un experiment îndrăzneț și nu prea reușit, alții sunt mai îngăduitori.

Mie mi-a plăcut povestea aceasta ce vine dintr-un ev mediu îndepărtat și nebulos al unei Anglii ce încă nu era Anglia. Ce era doar un tărâm al britonilor ce jeleau moartea regelui Arthur, cel cu Masa Rotundă, ce încercau să reziste invaziilor anglo-saxonilor. O lume în care dragonii și căpcăunii trăiau printre oameni, în care vrăjitorii mai puteau arunca farmece asupra  lumii, iar cavalerii neînfricați încă mai îndrăzneau să ducă la bun sfârșit, de unii singuri, misiuni deosebit de periculoase.

Se făcea că peste această lume plutea un fel de “Ceață” ciudată, un fel de duh ce-i făcea pe cei aflați sub influența lui să uite o grămadă de lucruri, mai ales din acelea petrecute de demult. Uitate erau iubirile și trădările personale, uitate erau războaiele nimicitoare, masacrele ce s-au petrecut între comunități.

Personajele principale ale cărții sunt doi bătrâni aflați aproape de sfârșitul vieții, Axl și Beatrice, care s-au hotărât să plece în călătorie spre satul fiului lor. În drumul lor îi întâlnesc pe bravul saxon Wistan și pe nobilul cavaler briton Sir Gawain. Primul dintre ei avea misiunea de a îndepărta Ceața, celălalt de a o menține. Și mai întâlnesc cei doi bătrâni niște barcagii ciudați ce-aveau să-i ducă și pe ei pe-o insulă Avalon din mijlocul mării. Doar că pentru a-i trece apa într-aceeași barcă, cu scopul de-a rămâne împreună pentru eternitate, acești Caroni nu cereau un bănuț ci o dovadă a iubirii adevărate dintre cei doi. Un test care ar fi putea fi trecut mai ușor dacă Ceața s-ar fi risipit și amintirile ar fi revenit. Sau poate nu.

Un cititor mai optimist decât mine, ar putea spune că sfârșitul poveștii a fost unul fericit. Dar eu, care văd mai întotdeauna partea goală a paharului, am rămas cu gustul amar al despărțirii celor doi și cu gândul la războaiele ce-aveau să izbucnească din nou între britoni și saxoni.

Provocarea pe care ne-o aruncă această carte e să răspundem la întrebarea: oare cum e mai bine, ce-ar trebui să alegem? Să uităm un trecut rău, ce ne-a umplut de durere și mânie? Sau să ni-l asumăm, să rămânem conștienți de el, cu tot riscul ca iertarea noastră momentană să fie superficială și să putem oricând s-o luăm de la capăt cu răzbunările, cu răutățile.

Poate că Dumnezeu se rușinează atît de tare de noi, de ceva ce-am făcut, că-și dorește să uite. Și așa cum i-a spus străinul lui Ivor, atunci cînd Dumnezeu nu-și amintește, nu-i de mirare că nici noi n-o putem face.
☙☙☙
-Spune-mi prințesă, îl aud zicând (pe Axl). Te bucuri că s-a risipit ceața?
-S-ar putea să aducă grozăvii în țara asta. Dar pentru noi s-a risipit la timp.
-Mă întrebam, prințesă. Oare e posibil ca dragostea noastră să nu fi ajuns niciodată atît de puternică pe parcursul anilor, dacă ceața nu ne-ar fi lăsat fără amintiri așa cum a facut-o? Poate că asta a permis vechilor răni să se vindece. 

Am început Penelopiada cu așteptarea firească că voi afla povestea lui Ulise spusă de gura Penelopei. O variantă din interior, mai lucidă, mai puțin eroică, poate chiar puțin răutăcioasă, a unei istorii prea mult timp confiscate de bărbați și de legendă.

Și, până la un punct, exact asta am primit.

Penelopa vorbește din mormânt, adică dintr-un loc unde nu mai are nimic de pierdut. E liberă, inteligentă, deloc sentimentală. Nu e soția care așteaptă cu ochii în zare, ci femeia care administrează o absență. Aflăm câte ceva despre vechea ei gelozie față de verișoara Elena, frumoasă, frivolă și irezistibilă, mereu în centrul poveștilor. Aflăm cum e să trăiești lângă un mit fără să fii tu însăți unul (încă). Aflăm cum arată viața unei regine rămase acasă, prinsă în treburi zilnice, calcule, amânări și mici strategii de supraviețuire.

Pe măsură ce înaintam cu lectura, am descoperit încet că eroina pe care o știam de mult timp, soția perfectă, înțeleapta și fidela Penelopa, s-ar putea să nu fie chiar așa. Mitul se destramă, iar în spatele lui apare o gospodină oarecare, cu posibile alunecări amoroase.

Urmează povestea reîntoarcerii lui Ulise, așa cum a intrat în legendă. Ulise se întoarce pe ascuns, deghizat, își testează slujitorii și își recunoaște casa. Are loc masacrul pețitorilor, uciși pe rând, fără proces și fără drept de replică. Ordinea este restabilită prin violență. Apoi sunt executate douăsprezece slujnice, spânzurate pentru presupusa lor neloialitate. Faptele sunt prezentate ca inevitabile, aproape administrative.

Penelopa lipsește din miezul acestor evenimente atât în Odiseea, cât și în Penelopiada. Masacrul pețitorilor și executarea slujnicelor ei preferate se petrec în afara ei. Nici măcar de pe lumea cealaltă nu insistă asupra poveștii lor. Evită, rezumă, întoarce capul. Cele douăsprezece slujnice apar ca o pată pe care Penelopa o ocolește. Vorbește despre ele puțin, cu prudență, fără să intre în detalii. Nu se justifică, dar nici nu se oprește. Eroina fidelității începe să se simtă suspect de confortabil într-un sistem care ucide pe alții ca să-i protejeze reputația.

Pe lângă această demitizare apare o eschivă suplimentară a autoarei. Problema începe odată cu intrarea în scenă a corului celor douăsprezece fete sacrificate.

În tragedia antică, corul are rolul de a lămuri lucrurile, de a ordona sensul și de a stabiliza moral, fiind vocea comunității. Aici, corul face exact opusul. Devine destabilizator. Nu clarifică vina, o amestecă. Nu luminează personajele, le acoperă cu zgomot. Devine procuror, pamflet, manifest și judecată retrospectivă. Literatura se retrage, ideologia preia microfonul. Cele douăsprezece nu mai știu ce sunt sau, mai exact, sunt prea multe lucruri deodată: sclave abuzate, participante entuziaste la veselia pețitorilor, victime pure, martori morali, preotese ale unui cult al Lunii, comentatori ironici cu accente moderne. O varză de interpretări posibile.

Atwood pare să vrea să salveze victimele, să demitizeze eroina și să condamne sistemul. Dacă acesta e scopul, intenția devine prea limpede. Cartea nu mai are încredere în cititor și mai adaugă un strat, și încă unul, până când ironia se transformă în teză, iar potențialul în confuzie.

După ce am închis cartea, am rămas cu două dezamăgiri. Una dintre eroinele mele preferate este terfelită fără măsură. Ar fi putut rămâne o Penelopă interesantă, fără să fie atât de excesiv pedepsită pentru ceea ce a acceptat. Iar acel cor, în loc să lămurească tragedia, o transformă într-o cacofonie de cotcodăceli.

Nu e o carte ratată. Dar e una care vrea prea mult și spune prea tare ce ar fi putut sugera mai inteligent. Din acest motiv, nu cred că o voi trece pe raftul cărților mele preferate.

Mythos mi-a redeschis o poartă pe care o credeam închisă de mult, spre zeii greci pe care i-am întâlnit pentru prima dată în copilărie, prin Legendele Olimpului de Alexandru Mitru.
Stephen Fry îi repovestește cu haz și cu poftă, fără solemnitate și fără aerul celui care vrea să țină o lecție.
Deși trăim încă printre cuvinte și noțiuni născute din aceste mituri, rareori mai știm sau ne mai gândim de unde vin. Tocmai de aceea, sarea și piperul cărții mi s-au părut explicațiile și notele de subsol care leagă poveștile vechi de lumea noastră de azi.