Rafturile mele

Unde începe și unde se sfârșește normalitatea? Cine trage linia fină de demarcație între ceea ce e considerat acceptabil și ce nu în societatea în care trăim și încercăm să ne adaptăm cu toții? Intre Michael, pictorul fost și viitor celebru, Marlene, cea care putea certifica și autentifica opere de artă modernă și Hugh fratele oarecum handicapat a lui Michael, l-am preferat fără nici o ezitare pe cel din urmă. Obsesiile, furiile, mândria, lăcomia, iubirea, trădările, minciunile primilor doi se încadrează fără nici un dubiu în normalitate (nițel exagerată totuși). Hugh este prostănacul încet la minte, mezinul ce nu se poate descurca singur, ce se află sub tutela și în îngrijirea fratelui său Michael. Dar răutatea pare să nu se lipească de el și Hugh reușește să vadă lucrurile într-un fel mult mai bogat mai amuzant și mai înțelept decât ceilalți protagoniști. Fără partea lui din povestire cartea nu mi-ar fi plăcut atât. E idiotul savant, e sarea și piperul ce condimentează povestea.

Ițele poveștii sunt descâlcite din mărturisirile celor doi frați. Peter Carey, autorul cărții le dă în mod democratic cuvântul. Un capitol e relatat de Michael, un capitol de Hugh. Cititorul află astfel de nefericirea lui Michael un pictor celebru cândva, ce trecuse de curând printr-un divorț urât care-l lăsase falit și cu interdicția de a-și mai vedea copilul. La începutul cărții tocmai ieșise din închisoare  unde fusese aruncat  pentru că a încercat să-și recupereze propriile tablouri din fostul cămin conjugal, aflate în posesia Reclamantei. Acum încerca să-și relanseze cariera, fără a avea prea mult succes și acceptase de voie de nevoie oferta unui  colecționar, fost cumpărător, ce-l instalase într-o casă de-a sa, izolată, undeva în mijlocul pustietății și-l pusese la lucru. Hugh mai temperează povestea fratelui și ne amuză cu versiunea lui punctată cu MAJUSCULE asupra evenimentelor trecute și prezente. Ritmul poveștii se mărește odată cu apariția  în preajma celor doi frați a lui Marlene, frumoasa soție a lui Olivier, băiatul celebrului pictor modern Jacques Liebowitz (o invenție a autorului) a cărui opere valorau o grămadă de dolari. Marlene avea dreptul de a certifica autenticitatea picturilor socrului, în locul soțului care moștenise dreptul moral dar nu voia să aibă de-a face cu operele tatălui său. Un vecin al celor doi frați, fermier bogat investise o avere într-un Leibovitz și avea nevoie de parafa lui Marlene.

De aici încolo romanul ia o turnură polițistă și ne poartă din cătunul australian, prin Sidney iar apoi Tokio, la New York. Vom avea de-a face cu furturi, falsificări ale unei opere de artă, multe minciuni și, în final, cu o crimă. Nu lipsește nici povestea de dragoste, doar e anunțată din titlul cărții, dintre Michael și Marlene. Ne vom învârti prin lumea elevată și lipsită de scrupule a cunoscătorilor într-ale vieții și operei pictorilor moderni, printre restauratori, printre colecționari înrăiți și case de licitație. Deși la sfârșit criminalul scapă nevătămat iar cei doi îndrăgostiți nu vor  "trăi fericiți până la adânci bătrânețe" n-aș putea spune că povestea are un final trist. Doar unul care s-ar putea încadra în normalitatea zilelor noastre. N-ar fi frumos din partea mea să vă povestesc mai multe, vi-aș strica plăcerea lecturii, poate.

O altă întrebare ce e pusă direct și în mod repetat în carte e următoarea. "De unde să știi cât să plătești dacă habar n-ai cât valorează?" Se referă în primul rând la valoarea unei opere de artă și în special la modul în care este ea determinată. O întrebare destul de dificilă în sine, ce devine și mai complicată în lumea mercantilă a vremurilor noastre. Întreaga lume a artei din acest roman are ca scop maximizarea profiturilor și inventarea unor scheme necurate prin care să realizeze acest lucru. Artistul sau opera lui nu mai are nici o importanță. Marlene este unul dintre hoți, ce până la un punct seamănă cu un haiduc, ești tentat să fraternizezi cu ea așa cum face și Michael cel îndrăgostit. Doar că lăcomia sau poate obsesia puterii o fac să sară peste cal și să înfăptuiască lucruri de neiertat.

Întrebarea cu pricina se referă însă și la chestiuni mai puțin materiale. Cât valorează iubirea dintre doi oameni? Până unde poți merge cu iertarea, în ce măsură te lași orbit de faptele necurate (sau care nu ți se potrivesc) ale celor pe care îi iubești. Cât ești dispus să plătești? Cititorul poate trage concluziile care îi convin dar cele mai multe întrebări rămân fără un răspuns definitiv.  La fel ca și în viață noatră cea de toate zilele, nu-i așa?

Dacă te-ai lua după titlu, ai putea crede că e doar o poveste de dragoste. Și într-adevăr, pe la jumătatea cărții, Oscar Hopkins un tânăr preot anglican o întâlnește în sfârșit pe Lucinda Lepastrier, o bogată moștenitoare și proprietară a unei fabrici de sticlă din Sydney, în timpul călătoriei lor spre Australia. Iar mai spre sfârșitul cărții cei doi ajung să se și îndrăgostească.

După cum vedeți este puțin și o poveste de călătorie. Atât întâlnirea celor doi eroi ai cărții cât și despărțirea sunt urmarea unor călătorii. Cei doi se cunosc,  după cum spuneam, în mijlocul oceanului, la bordul vasulului Leviathan ce-i poartă, pe Oscar spre noul lui post de misionar printre aborigenii coloniei, iar pe Lucinda  înapoi spre casă. O altă călătorie, de data asta de explorare, de găsire a unei noi rute de acces pe un continent ce abia se lăsa descoperit, va termina brusc atât povestea de dragoste cât și cartea.

Dar firișorul subțire a poveștii de dragoste se pierde în încrengătura  romanului dickensian a lui Peter Carey. Personajele principale par a fi Biserica Anglicană a secolului al nouăsprezecelea și multele orientări religioase ce o acompaniază. Oscar însuși provine dintr-o familie penticostală dar va ajunge preot anglican. De cealaltă parte a oceanului, personaj principal e mica societate englezească înfiripată la capătul lumii ce o încorsetează pe Lucinda mai puternic decât rochiile pe care nu vrea să le poarte.

Oscar și Lucinda sunt doi inadaptați ce nu se potrivesc nicicum rolurilor care le fuseseră desemnate de vremurile în care trăiau. Au sfârșit prin a-și inventa rolurile propri.  Ceea ce i-a apropiat a fost patima lor comună pentru jocurile de noroc. Lucinda nu putea sta mult timp departe de masa de joc, pentru ea jocul era necesar supraviețuirii precum apa și aerul. Oscar în schimb juca cu metodă, analizând cu metodele științei șansele de câștig. Iar reușitele le atribuia înțelegerii lui asupra căilor lui Dumnezeu, în consecință surplusul de bogăție îl împrăștia celor aflați în nevoie. Jocul de noroc le va domina viața. Tot în urma unui pariu Oscar va pleca în necunoscut, pentru a transporta o biserică de sticlă într-un colț de Australie, de dragul Lucindei. Iar Lucinda a pus la bătaie toată averea ei, în speranța că totul se va sfârși cu bine, adică Oscar nu se va prăpădi pe drum iar ei doi vor sfârși prin a fi împreună. Dar în final Dumnezeu a dat cu zarurile și a ales un alt destin pentru cei doi.

N-aș putea spune că am ajuns să-i îndrăgesc pe Oscar și Lucinda. Nu m-au atras nici excentricitățile nici patimile lor. Mi-a plăcut însă foarte mult povestea , vraja cu care și-a țesut Peter Carey narațiunea. Primul lucru care mi-a venit în minte după ce am terminat cartea a fost replica data de Einstein lui Max Born, în scrisoare în care își spunea părerea asupra noilor teorii ale mecanicii cuantice ce nu-i erau tocmai pe plac.  Zicea Einstein acolo că  vocea lui interioară îi spunea că Dumnezeu nu joacă zaruri. Ei bine, pentru mine, cartea lui Peter Carey e o încercare poetică ce vine în sprijinul mecanicii cuantice.

O carte venită dintr-o lume nordică închisă în ea însăși, de pe o insulă minusculă din Golful Finlandei. În ea ni se povestește despre o bunică înțeleaptă care încearcă să-și pregătească nepoata pentru neplăcerile maturizării — nu prin sfaturi directe și sâcâitoare, ci păcălind-o deștept. Mi-a plăcut relația interesantă între două vârste extreme: bunica abia amintindu-si de copilărie, nepoata nepricepând ce e aceea bătrânețea dar fiindu-i deja frică de pierderi.
Capitolașe sunt scurte, aparent prozaice, dar au fiecare câte o idee mai adâncă ascunsă înăuntru. Nu am empatizat 100% cu tonul cărții dar la final am rămas în suflet cu nostalgie.
Am împrumutat-o de la bibliotecă, secția copii. Complet inadecvat.