Rafturile mele

Mu încearcă din răsputeri să nu fie o „vacă nătângă”: observă, judecă, face legături și încearcă să înțeleagă de ce oamenii și vacile din jurul ei se poartă așa cum se poartă. Numai că lumea îi oferă informația cu țârâita, iar logica, oricât ar fi ea de bună, nu te ajută întotdeauna dacă nu cunoști toate datele problemei.

Îți vine să râzi de vacile care încearcă să descifreze rostul vacilor negre și al celor roșcate, până când îți dai seama că nici noi nu suntem cu mult mai breji. Vedem o bucățică din lume, îi căutăm o explicație și ne declarăm mulțumiți când lucrurile par să se lege.

În fundalul memoriilor văcuței Mu se întrevăd anii grei de după Războiul Civil spaniol, dar Atxaga nu transformă povestea într-o lecție de istorie. O lasă să rămână povestea unei vaci curioase, încăpățânate și foarte preocupate să gândească cu propriul cap.

Laimoticul cărții pare e fi vorba: Nimeni nu-i mai nătâng ca vaca nătângă. Numai că, la sfârșit, nu mai e foarte limpede cine sunt vacile.

O cărticică simpatică și isteață, un soi de fabulă pentru adulți, presărată cu „înțelepciunea populară” a văcuței Mu, care și pe românește sună minunat.

Chesterton mi-a lăsat impresia unui intelectual atât de fascinat de propriile idei, încât a simțit nevoia să le transforme într-un roman. Un fel de hipster al epocii sale, îndrăgostit de paradoxuri și de demonstrațiile de virtuozitate intelectuală.

Povestea promite o intrigă polițistă, dar se rătăcește repede într-un labirint de filozofări. Personajele se înmulțesc fără să capete individualitate, iar dialogurile par mai degrabă dezbaterile autorului cu sine însuși. Pentru asta ar fi fost suficiente două personaje, nu toate zilele săptămânii.

Înțeleg intenția alegorică și simbolismul religios, dar nu mi se pare că profunzimea unei idei crește proporțional cu numărul paradoxurilor în care este învelită.

Absurdul poate fi fascinant în literatură. Aici m-a plictisit.

O carte mititică, pentru copii, care poate fi citită și de oameni mari, mai ales dacă sunt obosiți și necăjiți. Povestește despre prietenie, solidaritate și curajul de a îndrăzni să ieși din tipare.

Aproape toate povestirile pornesc de la câte un fapt banal și se transformă în mici exerciții de imaginație la capătul cărora, într-un fel sau altul, îl găsim pe Bunul Dumnezeu. Într-un nor, într-un degetar, într-un sărac sau într-o poveste în care ni se promisese că nu va apărea deloc.

Uneori jocul e frumos — povestea mâinilor lui Dumnezeu sau cea spusă întunericului chiar mi-au plăcut — și mi-a plăcut și mica păcăleală cu Francisc și Clara deghizați. De cele mai multe ori însă aluzia mi s-a părut atât de transparentă, încât ajungeam la idee cu mult înaintea poveștii.

Poate că trebuie să ai ceva mai mult suflet de poet ca să te lași fermecat de Rilke. Eu am reușit să adorm chiar în timp ce cazacii mergeau la război.

1,5 stele. Jumătatea de stea e pentru că delfinii sunt simpatici prin natura lor. Acesta e cam prostuț, ceea ce nu cred că se poate spune despre un delfin adevărat.

„Urmează-ți visul” pare să fie marea înțelepciune a cărții. Numai că, după părerea mea, nu orice vis merită urmat, nu orice dorință e bună doar pentru că e a ta. Realitatea are limite, obligații, consecințe și, uneori, pur și simplu nu cooperează. Nu este suficient să înnoți hotărât spre orizont.

Poate că pentru o fabulă e de ajuns. Pentru o filozofie de viață, e cam puțin.