Rafturile mele

Cei trei regi prezentați în această carte sunt de fapt personajele principale ale celor trei nuvele, publicate inițial separat, strânse laolaltă aici dar fără a avea legătură una cu cealaltă. De fapt, am impresia că greșesc, există un soi de liant care le ține legate, un personaj sinistru numit Revoluția Culturală din China, ce-a avut loc între anii 1966 și 1976.

Cel care a declanțat acest eveniment înfiorător a fost Mao Zedong. Simțind că-i scapă puterea din mână în urma eșecurilor pe care le-a avut cu Marele lui Salt Înainte s-a gândit să-i asmută pe tineri împotriva bătrânilor, în special împotriva liderilor din Partidul Comunist, de care vroia să scape. Școlile au fost închise iar tinerii revoluționari, organizați în grupări aproape paramilitare, numite Gărzile Roşii, au început prăpădul: au atacat elitele de tot felul, au distrus temple vechi, au ars cărți, au organizat meetinguri de autodenunțare, au declanșat o anarhie de toată frumusețea. Scopul revoluției a fost acela de-a curăța societatea de cele patru lucruri perimate: gândirea, cultura, tradițiile și obiceiurile vechi. După ceva timp, văzând că situația i-a scăpat de sub control Mao a lăsat-o mai moale și a reinstaurat un soi de dictatură militară. Pe tineri însă, în loc să-i trimită înapoi la școală, i-a trimis la reeducare în sate, la munca de jos. Ei bine, în acest moment din istoria Chinei ne invită și cele trei nuvele ale lui A Cheng.

Fiecare dintre cele trei povestiri din carte ne sunt istorisite de către un tânăr licean (poate autorul însuși), plecat de-acasă din ordinul stăpânirii pentru a munci pe brânci pe șantierele patriei. Din fericire pentru noi, cititorii, nici unul dintre tinerii noștri nu este spălat pe creier de sloganurile zilei, sau proști grămadă, sau plini de ură și încrâncenare. Par a fi mai degrabă oameni care-și acceptă soarta și încearcă să smulgă de la ea tot ce le oferă mai bun. Printre aceste bucurii se numără în special întâlnirea cu cei trei regi, personaje deosebite ce par a nu dori să ignore cele patru lucruri perimate, ci mai degrabă încearcă să-și găsească propriul drum luându-le și pe ele în considerare.

Primul rege care ne este prezentat poartă numele de Wang Yisheng și supranumele de Regele Șahului. Este și el unul dintre tinerii trimiși la reeducare dar e diferit de toți ceilalți prin faptul că are o minte făcută pentru șah, în varianta lui chinezească, Xiang-qi. Provenind dintr-o familie săracă fără nici o legătură cu șahul, Wang Yisheng este un autodidact. Îl obsedează acest joc și încearcă tot timpul să găsească maești care să-l învețe mai multe. Are norocul să întâlnească un bătrân căutător prin gunoaie care-i deschide ochii asupra vechilor învățături confucianiste și daoiste ce folosesc tactici și strategii de viață și luptă ce pot fi folosite în orice activitate umană, inclusiv în jocul de șah. Wang Yisheng reușește să pătrundă acea învățătură, să o stăpânească și astfel este în stare să-și zbrobească adversarii într-un joc simultan de șah, contra câtorva campioni.

Al doilea personaj cu care facem cunoștință este Xiao Geda - Regele Copacilor. Xiao Geda a fost un soldat ce luptase în războiul din Coreea dar care nu fusese pe placul autorităților. Acum avea grijă de o grădină de zarzavat aflată într-o tabără de muncă a tinerilor intelectuali trimiși la reeducare. Tinerii fuseseră puși să defrișeze un munte, pentru a înlocui copacii nefolositori cu copaci folositori. Xiao Geda avea însă o legătura mult mai profundă cu acea pădure virgină condamnată la moarte, în special cu un copac secular, un Rege al Copacilor, pe care doar capetele golite de propagandă doreau să-l taie. După ce copacii au fost tăiați până la ultimul și după ce muntelui i s-a dat foc, Xiao Geda s-a îmbolnăvit grav și a murit și el.

Ultima poveste este despre Wang Fu - Regele Copiilor. Într-o primă interpretare, regele copiilor ar putea fi chiar povestitorul, un tânăr ce nu terminase încă liceul dar care a fost trimis undeva în creierul munților, la munca de jos. La un moment dat autoritățile de partid și de stat au decis să-l facă profesor într-un sat din apropiere, ca să ocupe timpul copiilor de-acolo, ce nu puteau fi încă trimiși la muncă. Neștiind cum să fie profesor și cum să-și facă mai bine treaba, a renunțat la modul standard de predare din manual și a încercat să-i cointereseze pe copii, să-i ajute cumva să învețe cât mai multe caractere și să gândească cu propriul lor cap, adică să nu treacă prin școală precum gâsca prin apă. N-a rezistat prea mult în post, autorițățile au dezaprobat metoda folosită de el și l-au înlocuit. În acea școală însă tânărul nostru intelectual l-a întâlnit pe Wang Fu, cel mai destoinic elev al său, ce poate fi numit la rândul lui Regele Copiilor din pricina tenacității cu care dorea să învețe și a profundului respect pe care îl purta tatălui său. Wang Fu pare a fi o personificare perfectă a pietății filiale confucianiste, aceea trecută în rândul celor patru lucruri perimate.

Sunt convinsă că această carte ascunde multe înțelesuri pe care eu nici măcar nu le-am sesizat. Din păcate, cultura mea generală nu e prea bogată în ceea ce privește cultura Asiei răsăritene, cea impregnată de confucianism și daoism. Deși încerc acum să acopăr această lacună, nu mi-e deloc ușor, parcă am de-a face cu o lume extraterestră. Timp de un mileniu și ceva practic toți chinezii cu carte au fost educați în "doctrina" confucianistă, așa după cum nouă ni s-au impregnat în minte valori, legende filozofii ale lumii greco-romane și apoi creștine. Viața și munca tuturor chinezilor educați, nu doar a oficialităților, ci și a poeților, a romancierilor, a artiștilor, a caligrafilor, a istoricilor sau profesorilor au fost modelate, într-o măsură sau alta, de credințele și idealurile întruchipate în textele confucianiste. Iar acele texte, mie personal, îmi sunt total necunoscute.

În linii mari totuși, din câte am înțeles eu, principiile maestrului Confucius s-ar putea rezuma cam așa: (1) omul se poate înțelepți; (2) bunătatea morală este rezultatul auto-cultivării; (3) a învăța face parte din procesul de auto-cultivare; (4) trebuie să existe o elită virtuoasă care să promoveze moralitatea în rândul oamenilor obișnuiți; (5) buna guvernare depinde de virtuțile conducătorului, iar scopul acestuia este de a crea condițiile potrivite pentru ca oamenii să devină buni iar societatea să funcționeze armonios. Și mai credea Confucius că universul este format din două tărâmuri: un tărâm uman și un tărâm natural (al cerului și al pământului). Spre deosebire de tărâmul uman, în care ordinea trebuie creată și menținută de acțiunea umană (prin practicarea ritualului), tărâmul cerului și al pământului are un ritm și o armonie intrinseci, care-l mențin, în mod spontan, într-un echilibru perfect. Dar cele două tărâmuri sunt interconectate, acțiunile omenești trebuind să rămână mereu receptive la mișcările ce se petrec pe tărâmul natural. Adevărata virtutea și o viață armoniasă vor putea fi atinse doar atunci când activitatea umană se va sincroniza perfect cu schimbările ce se petrec în tărâmul cerului și al pământului. Cei trei regi ai nuvelelor par a fi scoși taman din aceste învățături.

Mi-au plăcut mult cele trei nuvele ale lui A Cheng îndeosebi datorită atmosferei blânde ce emană dintre rânduri. M-am bucurat că am găsit în sfârșit o carte care să vorbească despre Revoluția Culturală mai domolit. După ce-am citit cărțile lui Mo Yan (Sorgul roșu, Obosit de viață obosit de moarte) sau ale lui Yu Hua (Cronica unui negustor de sânge, În viață) mă tot întrebam dacă în China mai pot există oameni sănătoși la minte. După atâtea nenorociri îndurate, după atâtea nedreptăți văzute, după război și foamete, după atâtea îngrădiri și ideologii îndesate cu forța pe gât cum de n-a înnebunit lumea cu totul? Fără voie, mi-a zburat gândul și la literatura noastră românească apărută după revoluție, cea care încearcă să aducă la lumină toate suferințele îndurate de părinții și bunicii noștri îndeosebi, după instaurarea regimului comunist în România. Dacă ar fi să mă iau strict după ce scrie prin acele cărți aș putea ajunge la aceeași concluzie: nu se poate ca pe lumea asta să mai existe români zdraveni la cap. Dar totuși există, aș zice eu. Ce ne-o fi ținut pe linia de plutire? Omenia, poate, legăturile familiale, umorul ...

Cele patru steluțe pe care le-au primit Cei trei regi ai lui A Chen din partea mea se datorează taman acestei descoperiri, că dracul nu putea fi chiar atât de negru nici măcar în China iar omenia nu a murit cu totul nici măcar acolo, la capătul lumii. Chiar dacă a îmbrăcat niște straie mai ciudate, cu un croi confucianist-daoist,  i-a ajutat în cele din urmă pe oameni să rămână oameni.

O poveste despre un băiat și o fată. Despre un război, un diamant. Despre bine și rău, oameni frumoși și mai puțin frumoși. Despre sacrificiu, dragoste, prietenie, curaj. O poveste despre lumină, dar așa cum o cunoaștem de la lecțiile de fizică, o denumire poetică dată undelor electromagnetice atotpătrunzătoare. A întregului lor spectru, nu doar a celor percepute de ochiul omenesc. Undele radio sunt un personaj esențial. Ele vor înlesni întâlnirea dintre băiat și fată, într-un moment în care lumina pe care o putem vedea ar fi fost inutilă, și-i va ajuta să se salveze unul pe celălalt. O poveste cuprinsă într-o carte - Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr - ce se întinde pe multe multe pagini, ce ne duce pe sărite, un dute-vino necontenit, ba în anii dintre cele două războaie mondiale, ba în mijlocul celui de-al doilea război mondial, ba spre sfârșit de secol XX, ba în zilele noastre. O poveste deslușită în capitole scurte, concentrate, unde cuvintele bine alese te cuprind repede în mrejele lecturii. A fost o plăcere să o citesc.

Marie-Laure LeBlanc și Werner Pfennig , personajele principale ale cărții, nu fac parte dintre cei favorizați de soartă. Sunt doi omuleți neajutorați, aruncați în vâltorile unei vieți crude ce încearcă parcă să-i înghită pe nemestecate. În jurul lor gravitează multe alte personaje, fiecare cu o poveste interesantă de spus, întrețesute toate cu povestea celor doi, bineînțeles. Madame Manec, bătrânica ce-a înfințat o celulă a Rezistenței franceze. Etienne LeBlanc unchiul lui Marie-Laure, veteran al primului război, sătul de oameni, de viață, plângând soarta fratelui său mort în război. Dar care a renăscut de dragul nepoatei sale. Frederick, prietenul lui Werner și mare iubitor de păsări, cel care a înotat contra curentului, împotrivindu-se ideilor nazismului și regulilor unei societăți în care a avut nenorocul să se nască. A fost până la urmă strivit de ele. Frank “Uriașul” Volkheimer, cel care i-a purtat mereu de grijă plăpândului Werner, un alt suflet strivit de timpurile în care a trăit. Reinhold von Rumpel, sergent majorul însărcinat cu "recoltarea" prăzii de război, măcinat de o boală incurabilă și de iluzia că un diamant îl va putea însănătoși. Și multe alte istorii.

Dar să revin la protagoniști.

Marie-Laure e o mică pariziancă orfană de mamă ce-a mai avut și nenorocul să orbească de mică.  Centrul universului ei e Papa, un tată iubitor și înger păzitor. Până la un punct al poveștii sunt nedespărțiți. Marie-Laure îl însoțește zilnic la muncă, la Muzeul de Istorie Naturală unde Papa e lăcătuș principal, custode al tuturor cheilor muzeului, dar mai ales un mic Hefaistos ce știe meșteri tot soiul de obiecte nemaipomenite. Mici puzzeluri din lemn, seifuri miniaturale ce ascund câte un cadou pentru fiica sa sau un diamant prețios. Orașe în miniatură, identice cu cele reale, construite pentru a-i da curaj fiicei lui oarbe să înfrunte necunoscutul, să devină independentă. Tihna vieții lor e spulberată de înfrângerea Franței. Se vor refugia în Saint Malo, în casa unchiului Etienne, cel doar pe trei sferturi întreg la minte.

Werner Pfennig și sora lui Jutta, doi copii cu părul alb și ochi albaștri, trăiesc într-un orfelinat din Zollverein, lângă Essen, zona minieră a Germaniei. Tatăl lor a fost înghițit de pământ în puțul cu numărul 9, loc în care copii revin cu groază din când în când. Mamă parcă n-au avut niciodată. Sunt săraci lipiți, trăiesc în Germania secătuită de război, unde un ou costa mii de mărci. Nu de puține ori scormonesc prin gunoaie de unde pescuiesc bunătăți pe care le duc lui Frau Elena și celorlalți copii din orfelinat. Lumea lor se deschide spre orizonturi nebănuite în momentul în care găsesc un radio stricat, pe care Werner reușește să-l repare. Pasiunea lui Werner pentru radiouri și inteligența lui superioară îl vor ajuta să fie înscris la o școală de elită, Schulpforta unde, spera el, va ajunge om de știință. În schimb va fi aruncat în vâltoarea războiului, până în inima Rusiei și înapoi, mărșăluind alături de armata germană, cu misiunea de a descoperi și lichida posturi de emisie dușmane. Sfârșitul războiului îl va găsi în Saint Malo.

Și mai e diamantul de 133 carate, albastru ca marea, cu reflexii roșii de flacără  închise în mijlocul său. E darul Zeiței Pământului pentru iubitul ei, Zeul Oceanelor. A fost pierdut într-o albie secată de râu și adus în lumea oamenilor de un prinț din vechime. Poartă cu el blestemul Zeiței. Cel care îl are în stăpânire e ferit de toate relele, și va trăi veșnic. În schimb cei apropiați lui vor pieri înainte de vreme. Blestemul se va ridica doar când piatra va ajunge în Ocean. Lăcomia omenească s-a împotrivit dorinței Zeiței iar diamantul a trecut din mână în mână, aducând tot soiul de nenorociri, până a ajuns să fie ferecat după șapte lacăte, în Muzeul de Istorie Naturală din Paris. La începutul războiului, cu puțin înainte de intrarea armatei germane în Paris, a fost încredințat tatălui lui Marie-Laure pentru a fi dus la loc sigur. Până la urmă și-a găsit adăpost într-una din căsuțele în miniatură pe care tatăl le construia pentru fiica sa. Și a fost lăsat în urmă, talisman care să o ferească pe Marie-Laure de toate relele.

Băiatul, fata și diamantul s-au întâlnit în august 1944, în zilele când armata americană a bombardat orașul Saint Malo de l-a făcut aproape una cu pământul. Werner fusese trimis să descopere un punct de emisie radio de unde erau transmise informații către aliați. Spre stupoarea lui, și-a dat seama că e același post de emisie pe care îl asculta cu pasiune când era copil, și care îi deschisese apetitul pentru știință. Era aceeași voce care-l îndemna: "Deschideți ochii, și vedeți tot ce se poate vedea cu ei, înainte de se închide pentru totdeauna". Și aceleași acorduri ale muzicii lui Debussy, Claire de Lune. Antena de emisie aparținea unchiului Etienne a lui Marie-Laure. A trecut sub tăcere descoperirea făcută, i-a cruțat.

A urmat însă bombardamentul, și Werner împreună cu Uriașul Frank au fost prinși sub dărâmăturile clădirii unde se adăpostiseră, într-o pivniță de unde se părea că nu mai au scăpare. Legătura cu lumea de afară și curajul de a risca totul pentru a se salva, le-au fost date de glasul lui Marie-Laure citind din Jules Verne, glas ce-a pătruns în adâncurile pământului tot cu ajutorul undelor radio.  Werner a ieșit la lumină tocmai la timp pentru a o salva pe fată de sergent majorul Reinhold von Rumpel, cel ce dorea cu disperare diamantul tămăduitor ce se afla în posesia fetei. După ce lucrurile s-au liniștit, Marie-Laure returnează Oceanului darul Zeiței, ferecat încă în miniatura casei dăltuite de tatăl său, dar înainte de despărțirea de Werner îi înmânează acestuia o cheie care îi permite băiatului să recupereze piatra. Puțin cam melodramatic, dar înduioșător totuși.

După acest punct culminant povestea se pleoștește. Parcă e voit confuză, grăbită. Werner se îmbolnăvește și moare după ce calcă pe o mină îngropată. Timpul trece, rănile celor rămași în viață se vindecă greu. Poveștile lor ajung târâș-grăbiș până în zilele noastre, mai diluate parcă, mai puțin interesante. Peste ani și ani Jutta primește într-o bocceluță ultimele bunuri ale fratelui său, printre care și miniatura unei case. În interiorul ei, băiatul ei cel priceput descoperă o cheie. Curioasă, Jutta va porni către Saint Malo să descopere misterul casei. Drumurile o vor îndrepta spre Marie-Laure. Toate lacunele din istoriile personale ale protagoniștilor se limpezesc.

Dar ce s-a întâmplat cu diamantul? La cine a rămas? La Zeul Oceanelor, bineînțeles. Werner n-ar fi murit dacă l-ar fi luat cu el. Și blestemul Zeiței Pământului ne-ar fi bântuit încă. În această poveste Werner a fost Eroul, mielul de sacrificiu. Cel puțin asta e concluzia pe care autorul mi-a sugerat-o mie. Fiecare cititor e liber să-și imagineze un alt sfârșit de poveste.

Abia după 300 de pagini a început să-mi placă. Până acolo m-am târâit cu greu prin povestea vâscoasă , aruncată fără milă în timp, dintr-un vagon de tren american până în Madridul ce se pregătea de Războiul Civil și înapoi, prin amintirile povestitorului, prin viața lui Ignatio Abel, cea trăită sub un clopot de sticlă vechi de un secol. M-a obosit nespus să citesc povestea lui de iubire pentru Judith, la început parcă mai mult Amor, la sfârșit și Amor și Psyche.

Dar după ce-am trecut de jumătatea cărții am alungat ispita de-a o închide definitiv și-a o uita, altă carte pe care nu am putut s-o citesc până la capăt. Încet încet m-am obișnuit cu ritmul ei lent, cu descrierile prea minuțioase, deși nu de multe ori mă surprindeam citind doar cu ochii, mintea hoinărind aiurea. M-a ținut captivă dorința de-a afla soarta ce-i fusese hărăzită lui Ignatio Abel, arhitectul deștept, ce spera să-și poată trăi viața rațional și în limitele bunului simț. Ce folos, i-a fost dat să trăiască în vremurile crude ale războiului civil spaniol, care, cu toate ororile lui, a fost doar un mic furuncul față de buboiul plin de puroi ce-avea să explodeze în deceniile următoare.

Vai și-amar de-acest secol XX atât de criminal. Mă simt norocoasă că i-am trăit doar istovirea finală.

" - Eu nu știu nimic. Eu nu știu dacă sunt tot atât de fals precum ceilalți. Fiecare își justifică așa cum poate comportamentul rușinos. Singurii fără vină sunt inocenții sacrificați și nimeni nu vrea să fie unul dintre ei. Profesorul Rossman sau Lorca.
– Nu mi-a venit să cred când am citit în ziar. Profesorul Salinas era răvășit. Voiam să cred că e un zvon, o știre falsă. De ce să vrea cineva să-l omoare?
– Fără niciun motiv, Judith. Pentru că era nevinovat. Ți se pare o infracțiune minoră? Pe inocenți nu-i vrea nimeni."

"Bineînțeles, prefera să nu vadă toate astea. E uimitor câte ești dispus să treci cu vederea doar pentru că te încăpățânezi să stărui într-o orbire pe cât de profundă, pe atât de voluntară. Nimeni nu-ți pune cătușe la mâini și nici nu te împinge într-o celulă, și nici nu te încuie cu chei și zăvoare; nimeni nu-ți pune cu forța o legătură pe față și nici nu ți-o înnoadă la ceafă atât de bine, încât să nu poți să ți-o dai la o parte, chiar dacă ai avea mâinile libere. Tu ești cel care țese legătura și funia, care întinde mâinile de bunăvoie și tu aștepți până când nodul e bine strâns, tu înalți zidurile celulei și te încui pe dinăuntru, încredințându-te că lacătul se află la locul lui. Tu singur faci un pas, apoi altul, atât cât e nevoie, iar dacă cineva îți face semne să te avertizeze de pericol nu reușește decât să-ți stârnească îndârjirea de a te îndrepta spre dezastru".

"Progresul tangibil, dezvoltarea metodică și gradată a invențiilor tehnice, tot ceea ce lui îi păruse pământesc și indiscutabil, ferit de aberațiile lingvistice ale fanaticilor politici, ceea ce discutase de atâtea ori cu Negrín, alimentația sănătoasă, laptele primit zilnic la școală pentru a întări oasele copiilor din familiile sărace, locuințele spațioase și aerisite, educația igienică pentru ca femeile să nu fie veșnic împovărate cu nașterea de prunci. Niciun alt vis nu se dovedise mai nesăbuit; bunul-simț era cea mai discreditată dintre utopii."

La sfârșit, gândul mi-a zburat la Valle de los Caidos, Valea celor căzuți, biserica săpată în munte nu departe de Escorial, pe care am vizitat-o și eu în urmă cu mulți, mulți ani. Țin minte cât de mult m-a impresionat atunci. Mărimea ei, sobrietatea ei spaniolă, îngerii războinici cu fețele ascunse ce străjuiau din înălțimi. Cu mormântul simplu a lui Franco la loc de cinste în inima bisericii . Cu cele doua galerii laterale ce-adăposteau morminte ale republicanilor și ale falangiștilor deopotrivă. Halal împăcare în moarte.

Cartea e scrisă de italianul Antonio Tabucchi,  un mare iubitor al Portugaliei ( s-a și căsătorit cu o portugheză ) mare cunoscător și traducător al operelor lui Fernando Pessoa. Poate de la acest autor i-a venit ideea de a-l inventa pe Dr. Cardoso cu a sa teorie ce spunea că personalitatea fiecăruia dintre noi este de fapt o confederație de suflete. Confederație care e de acord la un moment dat să fie condusă de un singur ego. Iar ceea ce gândim despre noi înșine, despre sinele nostru interior, este doar un efect, nu cauza, și e mai mult subiectul controlului pe care unul dintre egouri, cel mai puternic din acel moment, îl exercită asupra confederației de suflete. Așa că în cazul în care un alt ego, mai puternic, se ridică împotriva conducătorului și-l detronează, n-avem ce-i face decât să-i dăm o mână de ajutor. Altfel o luăm razna.

Acțiunea cărții se petrece tocmai când unul din egourile lui Pereira, redactorul cultural al unui ziar minor din Lisabona, pierdea lupta cu succesorul său. Pereira de la începutul cărții e un lup singuratic, nițel blazat, ce n-avea nici un chef să se implice în murdăriile politice de pe vremea dictaturii lui Salazar. Pereira cel de la sfârșitul cărții era un fugar, din pricina unei feste urâte pe care le-a jucat-o celor de la putere.

Drept să spun, mie mi-a plăcut întreaga confederație de suflete a lui Pereira, până și aceea care vorbea cu portretul soției sale moarte și-i cerea sfatul. Mi-a căzut cu tronc bonomia lui, mintea lui limpede ce reușea să aleagă grâul de neghină. I-am urmărit transformarea cu emoție, temându-mă ca nu care cumva să pățească ceva rău până la sfârșitul cărții.

O carte încâlcită, dar nu fără rost. În mers de rac înaintează exact cum îi spune titlul, se întoarce mereu, schimbă unghiul și ajunge de unde a pornit, în acest caz la tipare de gândire care se repetă.

Pornind de la scufundarea vasului Wilhelm Gustloff, Günter Grass vorbește despre un episod incomod, suferința civililor germani la sfârșitul războiului și felul în care asemenea subiecte pot fi împinse sub preș atunci când nu se potrivesc interpretării canonice a istoriei. Numai că ceea ce bagi sub preș nu dispare. Poate fi redescoperit și folosit pentru spălarea creierului în orice direcție.

Asta mi s-a părut partea cea mai bună a cărții. Cei doi puști, Konrad și Wolfgang, cercetează trecutul, dar ajung să se identifice cu două personaje istorice opuse, să absolutizeze fiecare propria tabără și, în cele din urmă, să repete vechile mecanisme. Orbirea, lipsa măsurii și abandonarea unei minime morale arată la fel de urât de ambele părți.

Iar finalul — „Asta nu va înceta. Niciodată nu va înceta.” — mi se pare cheia cărții. Poate nu suntem condamnați să repetăm exact aceeași istorie, dar pentru că revenim mereu, ca racul, la aceleași tipare de gândire, simplificatoare. Se schimbă taberele, lozincile și generațiile. Mecanismul rămâne.

O plăcere să citești această carte. Să te inspiri din modelul magic al perdelei prin care privește mică orfană lumea în care-i musai să trăiască. Să faci cunoștință cu Bunica (puțin) vrăjitoare, cu Bunicul fantomă, cu lucrurile esențiale ale vieții întrupate în păsări, vulpi, șopârle, furnici. Apropo de furnici. Le mulțumesc micilor vietăți desenate în fața fiecărui capitol pentru că mi-au rezolvat acest puzzle minunat - cartea pe care (din păcate) tocmai am terminat-o.

Michael K e un simplu grădinar. S-a născut cu o buză de iepure și cu un ușor handicap mental. Mama lui a slujit toată viața făcând curățenie pe la casele celor mai bogați și mai norocoși decât ea, iar tatăl nu apare nicăieri în povesire. Locul tatălui l-a luat orfelinatul unde a fost abandonat de mic și unde a învățat ceva carte, nu prea multă pentru că nu-l ducea mintea. Cel puțin asta era părerea celorlalți despre el, că e cam prostănac, cu mintea puțin dusă. E și părerea noastră desigur, pentru că spre aceasta concluzie ne conduc primele pagini ale cărții lui J.M Coetzee "Viața și vremurile lui Michael K". Ne-o vom schimba pe parcurs.

Și pentru că acțiunea cărții se petrece în Africa de Sud ne-am putea închipui că Michael K e negru, chiar dacă povestea nu conține nici o aluzie la rasa sau la culoarea pielii protagoniștilor. Și pentru că la data la care a fost scrisă cartea (1983) în Africa de Sud mai erau încă în vigoare legile apartheid-ului nu-i mare mirare că autorul și-a plasat povestea în mijlocul unui posibil război civil. Unul dur, urât, plin de revolte, arme, interdicții, atentate, lagăre, insurgenți. Unul care, odată început, își trăiește viața independent parcă de dorința și voința celor care l-au pornit, sfărmând destine, vieți omenești, speranțe. Un război care scoate la iveală tot ce-i mai rău în oameni.

Nici Michael K nu e cruțat, chiar dacă spune oricui vrea să-l asculte că această luptă nu e și a lui. Că nu îl privește. E prins și el până la un punct, vrând nevrând, în șuvoiul istoriei care-l obligă să se supună legilor societății omenești, stâmbe și absurde de multe ori, să îndure cruzimea lagărelor, iar când se hotărăște să se îndepărteze de toți și de toate, să lupte pentru supraviețuire în mijlocul sălbăticiei. La final găsește o portiță de scăpare. Relele prin care e nevoit să treacă nu fac decât să-l întărească, să-l transforme dintr-un om șovăielnic într-unul de neclintit în hotărârea lui de a-și urma calea. Pentru că, undeva în timpul "muncilor" sale, a răsărit o mlădiță de Rai în mintea și în sufletul lui Michael K, o viziune a unui adevăr simplu de la începutul timpurilor ce merita îngrijit și cultivat cu grijă. Și odată sămânța încolțită nu putea fi lăsată de izbeliște.

Oare doar cei săraci cu duhul sunt grădinari pricepuți?

A fost o carte care mi-a mers la inimă din pricina povestitorului, Ono Masuji, un bătrân pictor pensionar, arist al lumii trecătoare.

De data aceasta, povestea se petrece în Japonia, nu mult după terminarea războiului, pe vremea ocupației americane. Ono fusese la viața lui un pictor talentat și renumit, ce și-a început cariera imortalizând lumea trecătoare a gheișelor, subiect la care a renunțat după ce l-a cuprins un avântul patriotic și revoluționar. De-acum înainte a făcut doar opere de artă care să-i înflăcăreze pe compatrioții săi în lupta pentru cucerirea lumii. Nu i-a trecut bietului Ono prin cap că lumea pe care o preamărea el va fi și mai trecătoare decât cea a gheișelor.

Acum, pensionar fiind, a dat un pas înapoi pentru a avea o perspectivă mai largă asupra tabloului general și și-a făcut timp pentru a judeca lucrurile la rece. Singura lui îngrijorare actuală părea a fi negocierea pentru căsătorie a fiicei lui mai mici, pe care nu o dorea influențată de trecut.

Sfârșitul cărții e cu happy-end, lucrurile se așează cât se poate de bine. Iar Ono poate privi cu îngăduință zbuciumul tineretului care aleargă acum după alte idealuri, în cel mai bun caz nu atât de efemere ca ale lui.

După ce-am întors ultima pagină a cărții primul meu gând a zburat la amărăciunea părinților mei din anii ce-au urmat după 1989, când toată munca lor de-o viață ( fabrici, uzine, planuri cincinale, ...) s-au dus pe apa sâmbetei ( sau poate în buzunare oneroase ). Zbucium deșert, o lume trecătoare, peste tot.

Firește, nu pretind că unele momente din seara aceea nu au fost dureroase pentru mine, nici nu susțin că aș fi făcut atât de ușor declarațiile pe care le-am făcut despre trecut dacă circumstanțele nu mi-ar fi insuflat prudența de a proceda astfel. Spunând asta, trebuie să recunosc că îmi vine greu să înțeleg cum cineva care ține la respectul de sine poate dori pe termen lung să-și decline responsabilitatea pentru faptele trecute. Poate că nu e un lucru ușor, dar recunoscându-ți greșelile săvârșite de-a lungul vieții, câștigi o anume satisfacție și demnitate. În orice caz, nu trebuie să-ți fie rușine de greșelile făcute cu bună-credință. Cu siguranță însă este mult mai rușinos să nu poți sau să nu vrei să le accepți.
☙☙☙
Am zâmbit, privindu-i de pe banca mea pe acești tineri. Firește, sunt momente când îmi amintesc bărulețele puternic luminate și oamenii adunați sub lumina lampioanelor, râzând poate mai puțin zgomotos decât tinerii de ieri, dar cu aceeași bună dispoziție, și atunci simt o oarecare nostalgie pentru trecut și pentru vechiul cartier. Sufletul mi se umple însă cu adevărat de bucurie când văd cum renaște orașul, cum, în acești câțiva ani, lucrurile au revenit atât de repede la normal. Se pare că națiunea noastră, oricâte greșeli va fi făcut în trecut, are acum o nouă șansă de a face lucrurile mai bine. Nu putem decât să le dorim acestor tineri să izbândească.

Spre surpriza mea, cartea asta am găsit-o în bibliotecă rătăcită printre multe altele de la Biblioteca Polirom. Pe românește se cheamă Obsesia lui Anil și din câte am constatat aștepta să fie citită de prin anul 2002 ( războiul civil din Sri Lanka încă nu se terminase ).

Și această carte povestește despre război. La început semăna cu o poveste polițistă în care Anil, medic legist trimis de Națiunile Unite să descopere urme ale atrocităților războiului, încearcă descifrarea misterului morții persoanei al cărui schelet l-a descoperit aproape din întâmplare. Intriga polițistă e însă doar un pretext pentru a ne fi prezentate viața și trăirile altor trei personaje ce apar rând pe rând în povestire.

Cel mai mult mi-a plăcut povestea lui Sarath Diyasena deși e cea mai tristă dintre ele pentru că Sarath va fi în final mielul sacrificat. Apoi povestea lui Ananda, miner ocazional dar și pictor al ochilor statuilor lui Buda. Iar apoi cea a lui Gamini, fratele lui Sarath ce-a ales să muncească până la epuizare pentru a putea supraviețui cruzimii vremurilor. Și în sfârșit povestea lui Anil, copilul rătăcit ce nu-și găsește locul nici în tările de adopție nici în Sri Lanka natală.

Cartea a pierdut o steluță doar din pricina părții "europene" din povestea lui Anil, nițel cam plicticoasă.

Cartea asta am citit-o cel mai greu. M-am ambiționat și am cumpărat-o în franceză ( nu sunt prietenă prea bună cu limba asta ) și am început s-o buchisesc înainte de plecarea în excursie.  Era cât pe ce s-o abandonez, pentru că mă târâiam literalmente de la o pagină la alta, nu reușeam deloc să mă bucur de ea. Dar după două săptămâni petrecute în Madagascar, perspectiva s-a schimbat dintr-o dată. Am reluat lectura pe plajă, în Île aux Nattes și de data asta cartea m-a prins în mreje cu totul . Am citit la plajă, am citit în avion, n-am mai lăsat-o din mână până când n-am terminat-o. De parcă excursia mă transformase într-un burete îmbibat cu inconștientul colectiv ce plutea nevăzut deasupra Madagascarului și care mi-a dat uneltele potrivite pentru a descoperi frumusețea cărții.

Povestea m-a prins mai puțin. Se petrece acum mai bine de 100 de ani, în timpul domniei  reginei Ranavalona cea Rea, pe vremea când mai exista sclavie în Madagascar, ordalii cu otravă din tangena și persecuții ale creștinilor. Cartea ne învață nițică istorie și ne spune o povestea de dragoste nefericită dintre Fara cea frumoasă și sclavul ei Tsito. Ce mi-a plăcut mie foarte mult însă e modul în care ni se dezvăluie încetul cu încetul viața și obiceiurile malgașe, modul în care privesc ei lumea, atât de diferit de al nostru. Sunt convinsă că dac-aș fi petrecut mai multe săptămâni în Madagascar înțelegerea mea ar fi fost și mai bună. Mi-au mai plăcut asocierile ciudate de cuvinte, de idei, proverbele presărate pretutindeni, ciudate și ele.

Autorul cărții se numește de fapt Naivoharisoa Patrick Ramamonjisoa și e născut în Madagascar. Dar pentru că numele acestea malgașe sunt imposibil de citit, își publică cărțile sub numele prescurtat la Naivo. E un scriitor de limbă franceză, a fost ziarist în țara sa și profesor în Franța. Din câte am înțeles eu e primul autor malgaș căruia i s-a tradus un roman în limba engleză.

Insula celor o mie de oglinzi  e cartea de debut a unei tinere scriitoare americane de origine Sri Lankeză. Fiind foarte lăudată pe site-uri am zis s-o citesc și eu.

Cartea dorește să povestească viața a două tinere fete aflate fiecare dintre ele de-o parte și de alta a baricadei ridicate în timpul războiului civil din Sri Lanka. Povestea singaleză e mult mai elaborată, se vede că autoarea o cunoaște mai bine. Povestea tamilă e mai mult schițată și nu prea convingătoare. Poate însăși autoarea nu a reușit să-i înțeleagă substratul cum se cuvine.

Stelele pe care le-a primit din partea mea se datorează faptului că am învățat câte ceva despre viața și obiceiurile din Sri Lanka. Steluțele ce lipsesc sunt din pricină că nu mi-a prea plăcut scriitura. Nici subiectul (războiul civil, morții lăsați în urmă) nu m-a atras în mod deosebit.

Am citit Nocturnă în Chile fără grabă și fără intenția de a trage concluzii. Cartea nu o permite. Nu e un roman care se lasă rezumat sau „explicat”, ci mai degrabă o confesiune spusă pe jumătate, cu pauze, cu ocoluri, cu o voce care știe mai mult decât e dispusă să recunoască.

Povestitorul este Sebastián Urrutia Lacroix, preot și critic literar, un om cultivat, discret și perfect adaptat lumii în care trăiește. Nu e erou și nu e călău. Nu torturează, nu delatează, nu conduce nimic. Citește, scrie, frecventează oameni ca el, încearcă să-și păstreze mintea întreagă într-un Chile care alunecă spre dictatură. Monologul lui, febril și circular, se desfășoară ca o spovedanie fără dezlegare.

Momentul-cheie al cărții, pentru mine, este episodul seratelor literare organizate într-o casă elegantă din Santiago. Sus, poeți și critici discută literatură. Jos, în beci, se torturează oameni. Seratele nu opresc răul, doar îl suspendă temporar. Cultura nu salvează. Nu denunță. Nu protestează. Doar face ca lumea să rămână respirabilă deasupra abisului.

Interpretarea canonică a romanului vede aici un rechizitoriu dur la adresa intelectualilor. Cultura ar fi fost o mască, o formă de complicitate, un mod elegant de a nu vedea. Urrutia ar întruchipa intelectualul vinovat prin pasivitate, prin adaptare, prin refuzul gestului radical. Finalul romanului, cu prăbușirea discursului și celebra „furtună de căcat”, ar marca falimentul tuturor justificărilor.

E o lectură coerentă, dar nu singura posibilă.

Eu am citit cartea altfel. Nu ca pe o condamnare, ci ca pe o mărturie. Urrutia nu mi s-a părut un om care se ascunde în spatele culturii, ci unul care se sprijină de ea ca să nu o ia razna. Cultura nu îl absolvă, dar nici nu îl transformă în vinovat. Îi oferă un limbaj pentru a suporta adevărul despre lumea în care a nimerit.

Nu cred că romanul cere eroism. Nu cred că sugerează că „se putea altfel” fără costuri inumane. Nocturnă în Chile arată mai degrabă cât de puțin spațiu real de manevră are individul într-un sistem opresiv și cât de ușor e, retrospectiv, să ceri curaj absolut dintr-o poziție sigură.

Există în carte o pagină care mi-a plăcut cel mai mult. O conversație despre umbre, orbi și capcane, spusă aproape în treacăt. Mi-a amintit de tragediile grecești. De Cassandra. De acea luciditate care nu salvează pe nimeni, dar nici nu minte. Bolaño nu e un moralist. E un tragic modern. Scrie dintr-o lume în care zeii au plecat, iar oamenii trebuie să trăiască mai departe cu ce le-a rămas.

Pentru mine, Nocturnă în Chile nu e despre vinovăția intelectualului, ci despre limitele omului. Despre frică, adaptare, decență și despre cât de subțire e gheața pe care pășim fiecare, atunci când istoria o topește sub pași. O carte incomodă, neliniștitoare, care nu oferă verdicte, dar lasă urme.

Un roman fără cap și fără coadă, cu povești spuse pe jumătate și cu un geniu al răului triumfător, care le vine de hac tuturor personajelor pozitive.

Edgar este încărcat cu schema destul de ieftină a bărbatului cu probleme sexuale transformate în răutate și răzbunare. Este suficient de maleabil și de inteligent încât să se adapteze, prin trădări și mașinațiuni, tuturor regimurilor ce s-au perindat prin Estonia în preajma celui de-al doilea război mondial.

Roland este luptătorul drept și căutătorul adevărului, dar în fond rămâne cam orb și impulsiv.

Rosalie ar trebui să fie victima care declanșează misterul, dar misterul este uitat pe drum împreună cu ea. Nu pricep de ce a mai fost adăugată în poveste.

Juudit este victima prin excelență, femeia zdrobită între bărbați, regimuri și rușine.

Nemții sunt suficient de răi ca să bifeze istoria, dar nu atât de apăsat încât să strice centrul antisovietic al narațiunii.

Bolșevicii vin direct din iad și îl răsplătesc, în final, tocmai pe Edgar.

De mult nu am mai citit o carte cu care să rezonez atât de puțin.