Rafturile mele

Surâsul Caterinei pornește de la o ipoteză istorică inedită cu privire la presupusa mamă a lui Leonardo da Vinci, Caterina. Aceasta ar fi putut fi o sclavă provenind din Caucaz și adusă de nave venețiene în Italia. Cartea nu încearcă să explice geniul fiului și nici să-l aducă în prim-plan, ci se concentrează pe reconstituirea vieții ei, a unei femei aproape invizibile pentru istorie, cu foarte puține opțiuni și cu un destin decis mai degrabă de împrejurări și constrângeri decât de alegeri personale.

Mi s-a părut importantă grija cu care Carlo Vecce, istoric de meserie , încearcă să reînvie secolul al XV-lea fără să-l romanțeze excesiv. Se simte constant efortul de a reconstrui o lume cât mai „curată”, bazată pe documente, contexte sociale și realități istorice, nu pe imaginație spectaculoasă. Detaliile de viață cotidiană, drumurile, dependențele, lipsa de opțiuni, toate sunt așezate cu o sobrietate care inspiră încredere.

Pentru mine cartea aceasta nu a fost una a marilor revelații sau a emoțiilor puternice, ci mai degrabă un exercițiu de empatie istorică, o încercare de a privi trecutul fără graba prezentului. Am apreciat tocmai această reținere, chiar dacă pe alocuri am considerat obositor ritmul ei foarte cumpătat.

Citind această carte, am rămas cu senzația că am stat, pentru o zi-două, într-o lume refăcută cu onestitate și respect față de ceea ce poate fi știut.

Am citit de curând Măsurarea lumii, de Daniel Kehlmann, o carte care povestește cu mult umor viețile și peripețiile a doi oameni hotărâți să înțeleagă lumea, dar în moduri cât se poate de diferite.

Unul dintre ei, Carl Friedrich Gauss, cel mai mare matematician al timpului său, nu pricepea în ruptul capului cum de funcționează atât de încet mințile celor din jur. El a preferat să descopere lumea stând cât mai comod acasă, la Göttingen, și încercând să-i deslușească tainele prin puterea minții.

Celălalt, Alexander von Humboldt, cel mai mare explorator al timpului său, a vrut să vadă lumea cu ochii lui și, mai ales, să o măsoare cu instrumentele lui. A înfruntat pericole, a încercat să impună ordinea prusacă în jungla amazoniană, a navigat pe Orinoco, a escaladat vulcani și a dat peste canibali și animale primejdioase. Dacă exista ceva care putea fi măsurat, clasificat sau notat într-un carnețel, Humboldt era omul potrivit.

În 1828, cei doi s-au întâlnit la Berlin. Unul străbătuse lumea ca să o măsoare, celălalt aproape că nu avusese nevoie să plece de acasă ca să o înțeleagă. Atât de diferiți și, în același timp, atât de asemănători în încăpățânarea lor de a pune ordine în univers, au reușit până la urmă să se înțeleagă și să se prețuiască.

O carte inteligentă și foarte amuzantă despre două feluri cu totul diferite de a măsura lumea.

Iată o carte care m-a pus pe gânduri. La o primă vedere am avut impresia că am de-a face cu o poveste de dragoste puțin probabilă și cu mici șanse de-a se termina cu o fericire împărtășită până la adânci bătrânețe.

Povestea se desfășoară pe la sfârșitul secolului al 19-lea în regatul Joseon, adică regatul Coreei cea ne-ruptă în două încă. Suntem de fapt martorii ultimilor ani de domnie ai regilor din dinastia Joseon, cea care conducea această parte de lume de vreo 500 de ani încoace, neîntrerupt. Timpurile nu-i erau deloc favorabile Coreei. Până nu demult adoptase o politică de izolare completă, la fel ca și vecinele ei China și Japonia, ce încercaseră fără succes să-i țină departe pe imperialiștii europeni și americani ce forțau deschiderea piețelor comerciale. Japonia își învățase lecția și, sub împăratul Meiji, a adoptat o politică de deschidere și de modernizare rapidă. Intrând în hora imperialistă a trebuit să țină pasul și a pus ochii pe Coreea, o pradă ce părea numai bună de înhățat. China pe de altă parte avea o inerție mai mare. Suzerana Coreei până nu demult, ea încerca din răsputeri să-și mențină influența asupra ei. Puterile europene nu păreau prea interesate de Coreea, ele stăteau mai degrabă cu ochii ațintiți pe peștii cei mari, Japonia și China.

La cârma Coreei se afla pe atunci regele Gojong, al 26-lea din dinastia sa. Din păcate pentru țărișoara lui a fost un rege moale, nu s-a dovedit a fi omul potrivit la momentul și locul potrivit. Gojong aparținea familiei regale coreene dar nu era fiul predecesorului său, care murise fără a lăsa în urmă descendenți direcți. A ajuns pe tron la vârsta de 12 ani, cu sprijinul unui puternic clan coreean. Pe timpul cât a fost minor, puterea a deținut-o tatăl său, Heungseon Daewongun, regentul de facto al țării. Tot tatăl său l-a însurat cu o fată de origine aristocratică, din clanul Min. La șapte ani după căsătorie însă, nora și clanul ei Min s-au întors împotriva regentului și l-au forțat să demisioneze din funcție. Daewongun a fost un confucianist conservator ce credea că independența regatului Joseon va putea fi păstrată doar printr-o izolare strictă față de orice intervenție străină. Regina, dimpotrivă, credea într-o modernizarea treptată a țării, cu ajutor occidental și chinez. Bietul Gojong, aflat la mijloc, încerca să țină pasul cu vremurile și cu politicile.

Acesta ar fi cadrul în care se desfășoară acțiunea romanului lui Shin Kyung-Sook. Personajul lui principal este o dansatoare de la curtea regelui Gojong, o orfană necăjită dar deșteaptă foc, ce-a ajuns să fie protejata Reginei Min. Nici măcar un nume sigur nu are această copilă necăjită. Un prieten din copilărie îi va spune Lăcrămioara. La curte i se va spune Domnișoara Seo, după numele mamei ei adoptive. Ea însăși își spune umila mea persoană atunci când se gândește la raporturile ei cu protectorii de la curte. În tradiția confucianistă a Joseon-ului femeile oricum nu prea contau, iar la curtea regală ele erau un soi de proprietate personală a regelui. Gojong însuși o va numi Yi Jin, în momentul în care o dăruiește consulului Franței în Coreea. Pentru că într-adevăr ... iacătă ce minuni se pot întâmpla ... acest tânăr diplomat venit de peste mări și țări, Victor Collin de Plancy pe numele lui, s-a îndrăgostit iremediabil de minunata dansatoare, de prospețimea și drăgălășenia ei și a cerut-o regelui de nevastă c-a s-o ducă la Paris.

Ajunsă în acest punct cu lectura era cât pe-aci să abandonez cartea. Unde s-a mai pomenit așa ceva? Un diplomat francez cu un de aristocratic strecurat în nume, trăitor într-o Franță sofisticată dar și înfumurată, aflată în plină perioadă Belle Époque, să-și ia nevastă coreeană și s-o prezinte protipendadei pariziene? Amantă ținută în gineceu, poate ... dar nevastă cu acte în regula ? Descurajară de evoluția poveștii am început a cerceta pe net, să văd dacă a existat măcar pe lumea asta un personaj adevărat pe nume Victor Collin de Plancy. Și, spre surpriza mea, l-am găsit.

Victor Émile Marie Joseph Collin de Plancy (1853–1924) a fost un diplomat francez de carieră a cărui viață profesională, în marea ei majoritate, s-a desfășurat în Coreea. A fost deopotrivă și un mare bibliofil și colecționar de artă, ce a iubit Coreea și a încercat s-o facă cunoscută în Occident. Cărțile pe care le-a adunat în timpul misiunilor sale diplomatice au devenit nucleul colecției coreene a Bibliotecii Naționale a Franței iar operele de artă coreene aduse acasă au fost cedate Muzeului Guimet din Paris. Tot de pe internet am aflat c-ar fi circulat totuși și o bârfă legată de acest personaj. Victor Collin de Plancy nu s-a căsătorit niciodată, dar, potrivit succesorului său în Coreea, Hyppolyte Frandin, a avut o mare dragoste, Li-Chin, o dansatoare coreeană. Cei doi ar fi trăit împreună și, potrivit tot lui Frandin, au locuit chiar în Paris pentru o perioadă de timp. Trebuie s-o fi ascuns însă foarte bine pentru că nu s-a mai găsit nimeni care să confirme vreodată această bârfă.

După ce-am aflat această informație interesantă m-am liniștit și-am continuat să citesc cartea cu o plăcere crescândă. De-acum înainte n-am mai privit-o pe dansatoarea Yi Jin ca pe un personaj din carne și oase ci ca pe o personificare a Coreei însăși, a țării ei de baștină. Nu neaparat pe Yi Jin o prezenta Victor Collin de Plancy protipendadei franțuzești ci cultura și civilizația coreeană. Nu delicata și frumoasa dansatoare fura tot timpul ochii parizienilor, ci noua modă a zilei ce-i obliga, nu-i așa, să aprecieze și să colecționeze tot ce venea din Extremul Orient. Nu Yi Jin se va întoarce în Joseon îmbrăcată în haine occidentale dar având încă un suflet coreean, căzută în depresie din pricina unor avorturi, ci Coreea însăși încerca să-și găsească locul în lume, să-și limpezească dorințele, afinitățile și loialitățile, să-și găsească identitatea. Yi Jin se va sinucide la sfârșitul cărții, imediat după ce Regina Min a fost ucisă de soldații japonezi. Nu mult timp după acest eveniment, Joseon va înceta să existe și va fi înglobat în Imperiul Japonez.

Cele patru steluțe pe care le-a primit cartea din partea mea se datorează exclusiv acestei chei de lectură. Fără ea nu primea mai mult de una sau două steluțe. Am felicitat în gândul meu autoarea pentru că a ales, după părerea mea, să trasfigureze o poveste de dragoste nițel sordidă într-o metaforă a istoriei țării sale. A reușit, prin această carte, să mă facă să mă îndrăgostesc și eu nițel de Coreea.

Am terminat Alias Grace cu sentimentul că ideea romanului este mai interesantă decât romanul însuși. Structura cu modelele de quilt e frumoasă și inteligentă. Fiecare capitol pare o bucată cusută într-un desen mai mare, așa cum povestea lui Grace Marks se compune din amintiri, mărturii, zvonuri, documente și proiecțiile celorlalți. Dar poate nu era nevoie de o criminală celebră pentru a spune o poveste ca asta.

Frumusețea construcției nu mi-a salvat însă lectura. Romanul mi s-a părut lung, tern și adesea plicticos. Detaliile despre menaj, case, rufe, munci domestice și viața de servitoare au rostul lor, dar sunt atât de insistente încât au reușit să mă plictisească îngrozitor. Am înțeles ideea, viața femeilor sărace era făcută din muncă nevăzută, dependență și vulnerabilitate. Nu era nevoie să o simt ca pe o zi întreagă de spălat rufe.

Grace Marks rămâne un personaj interesant, dar nu m-a emoționat. Am văzut în ea mai ales șiretenia unei femei capabile să spună fiecăruia povestea pe care acela e pregătit să o audă. Pastorii vor mântuire, doctorul vrea mister psihologic, publicul vrea senzațional, iar Grace le dă tuturor câte ceva. Nu știu dacă asta o face criminală, victimă sau supraviețuitoare, dar nici nu m-a mai interesat prea tare spre final.

Partea cea mai bună a romanului mi s-a părut luarea parcă în râs a aiurelilor victoriene. Spiritism, hipnoză, teorii medicale fragile, moralism sexual, bărbați care se cred raționali și proiectează pe Grace propriile fantasme, presă lacomă de scandal. Mondenitățile secolului XIX nu sunt cu nimic mai inteligente decât cele din secolele XX sau XXI. Se schimbă decorul, nu mecanismul.

Spus pe scurt. Am admirat modelul quilt-ului dar nu mi-a plăcut grozav pătura.

Frumusețea se află în ochii celui ce privește, iubirea în mintea și sufletul îndrăgostitului. Adevăr absolut nu există. Pentru mine, Floarea Albastră e sensul pe care fiecare dintre noi i-l atribuie vieții, propria "piatră filozofală", ținta pe care o căutăm cu toții, neîncetat, câte zile ne sunt date să le trăim.

Am terminat cartea despre Oscar Wilde mai mult din încăpățânare decât din plăcere. Nu mi s-a părut prost scrisă dar autorul a fost parcă prea sigur pe el. Peter Ackroyd inventează un Wilde ordonat, reflexiv, aproape înțelept, când omul real pare să fi fost impulsiv, contradictoriu și adesea imprudent. Un Wilde „rezolvat” nu există. Iar când îl rezolvi, îl adormi și pe el și pe cititor.

Cartea este o autobiografie fictivă, concepută de Peter Ackroyd, în care Oscar Wilde, aflat la câteva luni înainte de moarte, își rememorează viața sub forma unui jurnal intim. Vocea narativă îi aparține lui Wilde, dar perspectiva este una retrospectivă, filtrată de boală, exil și epuizare.

Textul urmărește principalele etape ale vieții sale, ascensiunea socială și literară, succesul londonez, relațiile personale, conflictul cu societatea victoriană, procesele, închisoarea și anii finali petrecuți în sărăcie la Paris. Accentul nu cade pe acțiune, ci pe reflecție, pe felul în care Wilde își interpretează propriile alegeri, iluzii și erori.

Cartea nu este o biografie documentară, ci o reconstrucție literară a conștiinței unui om care își privește viața din punctul ei terminal. Nu caută să stabilească adevăruri istorice noi, ci să exploreze memoria, declinul și identitatea, așa cum ar fi putut fi trăite și gândite de Wilde la sfârșit, în imaginația lui Peter Ackroyd.

Ce mi-a rămas după lectură nu e admirația și nici compasiunea pură pentru protagonist, ci un disconfort real, născut din senzația unei intruziuni prea asumate în viața unui om pe care autorul nu l-a cunoscut. Și totuși, dincolo de această rezervă, Wilde așa cum apare în această carte nu mai e martir, dar nici erou. E un om strălucitor, iresponsabil, seducător și obositor, prins într-un sistem care pedepsește selectiv și se spală pe mâini cu eleganță.

Personajele principale ale cărții sunt pe de o parte, Oscar Olivier de Clarel de Barfleur de Garmont, un aristocrat veritabil cu un arbore genealogic ce cobora până la merovingieni, a cărui familie stăpânea un castel adevărat din Normandia, un (aparent) răsfățat al sorții, crescut și educat în cel mai pur spirit iluminist. Pe de altă parte,  John Larrit  zis și Parrot, era un englez amărât, născut și crescut în extremitatea cealaltă a societății secolului al XVIII-lea, fiul unui zilier ce abia își ducea traiul, orfan și lovit de soartă, așadar departe de privilegiile aristocratice de care s-a bucurat Olivier. Cei doi se vor întâlni pe la jumătatea cărții când soarta îi va aduce împreună și-i va trimite în America. Scopul oficial al călătoriei era  ca Olivier să inspecteze penitenciarele americane și să scrie un raport pentru guvernul său, iar Parrot trebuia să-i fie secretar. În realitate părinții lui Olivier doreau să-și îndepărteze unicul fiu de spectrul ghilotinei ce le-a terorizat tinerețea și care părea că reînvie în revoluționarul an 1830. Parrot era servitorul, spionul și omul bun la toate ce trebuia să-i poarte de grijă tânărului aristocrat puțin obișnuit cu greutățile.

Care e subiectul principal al cărții, pe lângă narațiunea ce-și vede nestingherită de drum, fără mari surprize, fără mari aventuri? Nu este nici o radiografie a societății franceze, nici o descriere a tinerei democrații americane, este doar părerea lui Olivier și a lui Parrot despre aceste lucruri. Două păreri complet diferite, relatate pe rând de-a lungul întregii cărți când de unul când de celălalt. La început lumile celor doi erau tangențiale, nu de puține ori ducând la conflicte. Încetul cu încetul însă, atinși parcă de spiritul democrației, cei doi ajung să se prețuiască și chiar să se împrietenească. America reușește să-i vrăjească pe amândoi. Olivier s-a lăsat amețit, cum se putea altfel, de frumusețea vikingă a unei tinere americance mai mult decât de beneficiile și contradicțiile democrației pe care dealtfel o analiza cu cea mai sinceră curiozitate. Poveștile lui de dragoste nu au avut un sfârșit fericit. Tânăra americancă iubea mai mult titlul său nobiliar iar lui îi era frică să o aducă în mijlocul familiei sale care nu ar fi acceptat-o niciodată. Nu-i era de loc pe plac nici domnia majorității, nivelatoare și ucigătoare a unei elite intelectuale a cărui reprezentat se considera. Lui Parrot în schimb America i-a priit, el a  profitat din plin de noile libertăți și-a abandonat statutul de servitor pentru unul de antreprenor, a reușit să-și întemeieze o familie și să aspire la o viață prosperă. La sfârși cei doi se despart. Olivier se întoarce în Franța pentru a scrie o carte mult mai cuprinzătoare despre experiențele lui americane, nu doar despre penitenciare. Parrot rămâne în noua sa patrie să-și construiască un nou destin.

Ce-am mai aflat eu după terminarea cărții a fost că în spatele lui  Oscar Olivier de Clarel de Barfleur de Garmont se ascundea de fapt un personaj real și celebru, Alexis-Charles-Henri Clérel de Tocqueville. Dar cum  viața personajului real este o altă poveste, am să vă las să o descoperiți singuri. Nu știu însă dacă se ascunde cineva în spatele lui Parrot. Însoțitorul real a lui Tocqueville în America a fost tot un aristocrat Gustave de Beaumont.

Ce mi-a plăcut mie la această carte? Mi-a plăcut mult umorul ce se ivea în aproape fiecare pagină. Mi-au plăcut mult metaforele neașteptate, asociațiile de imagini și idei ce reușeau să mă surpridă - în modul cel mai plăcut bineînțeles. Aș fi apreciat o concluzie finală a cărții puțin mai accentuată, după părerea mea ar fi meritat insistat puțin mai mult asupra neajunsurilor democrației. În fond vremurile pe care le trăim noi acum, seamănă puțin cu cele ale lui Olivier de la începutul secolului al XIX-lea. Și societatea noastră pare să-și caule alte reguli după care să se reașeze. Pe vremea lui Parrot și a lui Olivier democrația își trăia prima tinerețe, avea tot viitorul în față. În vremurile noastre parcă a început să dea semne de îmbătrânire. Oare pe noi ce viitor ne așteaptă?