Rafturile mele

La fel ca în majoritatea cărților lui Kazuo Ishiguro, numai jumătate din poveste se citește de pe hârtie, cealaltă jumătate e ascunsă printre rânduri, e doar sugerată cu multă delicatețe.

Până să ajung la ultimele pagini ale cărții am avut impresia că citesc povestea melancolică a lui Etsuko despre amintiri de demult, din vara pe care a petrecut-o împreună cu Sachiko și fiica acesteia, Mariko, în Japonia.

Etsuko, cea care ne împărtășește amintirile ei, se aproprie de apusul vieții. Trăiește acum singură în Anglia, este văduva unui englez cu care are o fiică Niki, și se străduiește să se împace cu sinuciderea fiicei mai mari, Keiko.

Etsuko cea din amintirile japoneze locuia la Nagasaki, era măritată cu primul ei soț - un japonez dedicat sută la sută muncii, care n-o prea băga în seamă - și era însărcinată. Mai apropiat sufletește părea a-i fi socrul, un fost profesor ce-a primit-o în propria casă după ce bomba o lăsase orfană. Întâmplarea a făcut ca aproape de locul în care locuia Etsuko să se aciuiască provizoriu o altă tânără, Sachiko, iar cele două tinere să se împrietenească. Sachiko avea o legătură amoroasă (și nu prea oficială) cu un american și dorea să plece în America împreună cu fiica ei, pentru a o lua de la capăt departe de ororile războiului și de restricțiile pe care societatea japoneză le impunea femeilor. Partea proastă era că lui Mariko nu-i plăcea nicicum americanul și nu era de acord cu hotărârea mamei ei. Dar cui îi pasă de ceea ce vor copiii?

Bolovanul de pe sufletul meu a aterizat în momentul în care mi-am dat seama că Sachiko nu e altcineva decât Etsuko, iar Mariko este Keiko. Alegerile au fost făcute, viața a fost trăită cum s-a putut, dar polițele au ajuns la scadență. Trist, al dracului de trist.

Niki este un copil plin de afecțiune din multe puncte de vedere. Nu venise doar ca să vadă cât de afectată fusesem de vestea morții lui Keiko. Venise în numele unei misiuni. În ultimii ani își asumase menirea de a studia cu admirație anumite aspecte din trecutul meu, iar acum era pregătită să-mi spună că lucrurile nu se schimbaseră, că nu trebuie să regret în nici un fel soluțiile pe care le alesesem odinioară. Pe scurt, ca să mă asigure încă o dată că nu eram răspunzătoare de moartea lui Keiko.

Tissa Abeysekara s-a născut în Colombo în anul 1939. Este un respectat producător de televiziune din Sri Lanka și mai nou un scriitor de succes. Cartea aici de față a câștigat premiul Gratiaen instituit de Michael Ondaatje pentru scriitorii de limbă engleză din țara lui natală.

Bringing Tony Home, povestea ce dă titlul cărții, e doar una din cele patru cuprinse în volum. Ne istorisește o amintire din copilăria autorului când, datorită pierderii averii, familia a trebuit să se mute în case din ce în ce mai sărăcăcioase, abandonând din acest motiv câinele familiei pe străzi. Copilul de atunci, autorul de astăzi, a avut o tentativă nereușită de a-l recupera pe care o descrie aici. În a doua povestire, Poor Young Man ne este dezvăluită relația tensionată dintre un adolescent și tatăl său. Urmează apoi Elsewhere cu a sa posibilă poveste de iubire. Iar la sfârșit, în Hark, the Moaning Pond se încearcă o recuperarea a lumii din poveștile bunicii, o misiune aproape imposibilă.

Povestirile dezvăluite în carte sunt toate autobiografice. Mi-au plăcut pentru că mi s-au părut pline de curaj, pentru că descriu cu franchețe, înțelegere și oarecare compasiune slăbiciuni omenești pe care le putem avea oricare dintre noi. Personaj principal pare a fi regretul după ființe din imediata apropiere, după posibilități comune odinioară, ce au fost tratate pe vremuri cu oareșicare indiferență, condescendență, animozitate și care între timp au dispărut pentru totdeauna, fără putință de reîntoarcere. Dacă nu-mi lăsa ditamai pietroiul pe suflet, cartea ar fi primit din partea mea și ultima steluță.

 "If I die and am born again as you say I will be, is that, which is reborn, the same me? " queried the man from the Buddha, and the Buddha replied, "Neither you, nor yet any other."

Likewise. what follows in this book, being truth recreated through memory, is neither true, nor untrue. But then, does it matter?