Rafturile mele

Anul acesta am primit de Crăciun o carte pe nume "Laur". Nu e foarte groasă, așa c-am devorat-o cu repeziciune alături de cozonacul cu nucă și celelalte bunătăți de sărbători. Prin mijlocirea acestei cărți am avut prilejul de-a afla câte ceva despre îndepărtata lume a evului mediu rusesc, însoțindu-l pe iscusitul vraci Arsenie de-a lungul a patru capitole, pe tot parcursul vieții lui pământești, din copilărie și până la moarte, pe calea cunoașterii, a renunțării, a drumului spre Ierusalim și în sfârșit, pe calea liniștii. Povestitor a fost Evgheni Vodolazkin, un cărturar specializat în literatura rusă veche, un cercetător renumit ce și-a dezvăluit știința cu iscusință, cu umor, fără a plictisi sau necăji prea mult pe un cititor neștiutor într-ale Rusiei ca mine.

Și cum prin cronicile veacului al XV-lea, căci în acele timpuri se petreceau istoriile cărții,  sunt descrise îndeosebi  evenimente legate de mănăstiri și călugări, într-acolo ne-a îndreptat pașii și autorul cărții. Povestea lui spune că a existat cândva un vraci iscusit pe nume Arsenie ce era îndrăgostit până peste urechi de Ustina (dragoste ce semăna foarte tare cu egoismul, fie vorba între noi). Din nefericire Ustina a murit dând naștere fiului lor, iar Arsenie s-a simțit răspunzator atât pentru moartea lor cât și pentru faptul că, murind neîmpărtășiți, i-a privat pe cei doi de viața cea veșnică. Drept urmare, Arsenie și-a pus în cap să-și dedice întreaga viață mântuirii celor doi. Renuntând la sine, tămăduind ciumați, făcând fapte bune, mergând în pelerinaj la Ierusalim, nădăjduia să-și atingă scopul. Cu cât se chinuia Arsenie mai tare, cu cât încerca mai mult să se lepede de sine, cu atât devenea mai renumit. Din vraci a ajuns Nebun întru Hristos, mai apoi monah, iar la sfârșit eremit. Lumea se uita la el ca la un sfânt, dar nu prea pricepea care-s dedesupturile, cel puțin nu cu mintea. Cu sufletul poate, că-i ajuta mai mult. Sfârșitul cărții pune punctul pe i. Zice acolo că la moartea lui Arsenie s-a strâns lume multă si,

Chiar în coada procesiunii sunt negustorul Siegfried din Dantzig, venit cu treburi de-ale negoțului, și fierarul Averki, rușinat de fapta sa.
Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi.
Ești pe pământul nostru de un an și opt luni deja, îi răspunde fierarul Averki, și n-ai înțeles nimic din el.
Dar voi înțelegeți, întreabă Siegfried.
Noi? Fierarul stă puțin pe gânduri și se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu înțelegem.

Drept să spun, cred că și eu sunt din tagma fierarului Averki. Tare mi-e teamă c-am pierdut multe din înțelesurile cărții, că n-am profitat din plin de portița deschisă de ea spre o altfel de gândire, construită cu uneltele sacrului, nu cu cele cu care suntem atât de obișnuiți, ale lumii noastre materiale (și materialiste pe deasupra). Că nu am înțeles în totalitate principalul ei mesaj și anume  că timpul nu există cu adevărat, că e doar o iluzie a minții noastre profane. Că viața adevărată e cea trăită în veșnicie, într-un spațiu sacru, pe care Arseni, nebunul întru Hristos Foma, starețul Inokenti sau italianul Ambrogio Flecchia îl cunoșteau foarte bine, atunci, în îndepărtatul secol al XV-lea, dar care pentru mulți dintre noi a devenit inaccesibil, din păcate.

Mai zice ceva Evgheni Vodolazkin de pe coperta cărții.

Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini, și asta e neliniștitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?

După mintea mea, nu cred c-ar trebui să ne relaxăm deloc, dimpotrivă. Nu cred c-ar trebui să ne mulțumim cu lumea asta secularizată în care ne e dat să trăim, ar fi ca și când am renunța de bunăvoie la o parte din ființa noastră, o parte ce ne-ar ajuta să redevenim întregi.

În concluzie, această carte mi-a adus multă bucurie de sărbători, a fost un dar neașteptat, o surpriză plăcută și drept urmare de două ori binevenită. Mulțumiri celor care mi-au scos-o în cale.

Bătrînul care citea romane de dragoste de Luis Sepúlveda este o carte mică, limpede și foarte bine povestită, care se citește pe nerăsuflate, dar lasă în urmă multe gânduri de măcinat.

Romanul spune povestea unui bătrân care trăiește la capătul lumii, în Ecuador, pe malul unui afluent al Amazonului, la marginea junglei. Fost colonist, ajuns între timp un om al locului fără a aparține pe deplin nimănui, el duce o viață retrasă, împărțită între junglă și lectura romanelor de dragoste siropoase. Acțiunea se concentrează asupra vânării unei femele de jaguar care a început să atace oamenii, după ce un vânător iresponsabil i-a ucis puii. Pentru comunitatea de coloniști, animalul devine o amenințare ce trebuie eliminată. Pentru bătrân, vânătoarea se transformă treptat într-o confruntare mult mai complexă, care îl obligă să se raporteze atât la violența oamenilor, cât și la legile junglei.

La suprafață, romanul poate fi citit ca o poveste despre Amazon și despre violența omului alb asupra naturii. Mai adânc însă, miza este echilibrul fragil al unei lumi și felul în care acesta se rupe. Bătrînul nu este un erou și nu aparține pe deplin nici albilor, nici shuarilor. Trăiește la margine, cunoscând jungla și regulile ei, dar fără a fi încă una cu ea.

Pentru mine, uciderea jaguarului trebuie citită în legătură directă cu momentul în care bătrînul este exclus din comunitatea shuar, din paradisul fragil în care aproape că ajunsese să se integreze. Mai devreme, el îl ucide pe căutătorul de aur care l-a rănit mortal pe prietenul său, Nushiño, dar o face în afara ritualului shuar al morții și răzbunării. Gestul, lipsit de forma care i-ar fi dat sens, îl scoate definitiv din comunitatea oamenilor junglei. Confruntarea finală cu femela de jaguar, pornită dintr-o ruptură asemănătoare, uciderea puilor, capătă astfel o altă greutate. De data aceasta, bătrânul acceptă o luptă dreaptă, riscantă, în acord cu legea junglei. Moartea jaguarului nu șterge greșeala inițială, dar reface un echilibru stricat, atât în ordinea lumii, cât și în felul în care bătrânul se așază, în cele din urmă, în ea.

După vânătoare, bătrînul se întoarce la romanele lui de dragoste, care nu mai par o evadare, ci un contrapunct. Într-o lume guvernată de legi dure, de echilibre care se rup și se refac prin violență, ele fac aluzie la un spațiu al fragilității omenești, al inutilului și al zădărniciei. Dragostea din aceste cărți nu este o lege a lumii naturale, ci o invenție omenească, precară și tocmai de aceea necesară. Poate că acesta este ultimul lucru pe care bătrînul refuză să-l piardă atunci când devine, în sfârșit, una cu jungla.

În ciuda buimăcelii în care m-a lăsat, a primit de la mine 4 din 5 steluțe.

Cartea aceasta este confesiunea întâmplătoare a lui Ivan Golovan, spusă unor călători oarecare întâlniți pe drum, așa cum îți povestești viața când nimic din ea nu mai cere să fie justificat.

Ivan este un pelerin pe un drum ce pare că nu duce nicăieri și nici nu promite o rezolvare. Nu este un drum al mântuirii și nici al înțelegerii. E doar mers. Fără scop, fără progres, fără acumulare. Poate de aceea nu mi s-a părut că această carte vorbește despre credință, ci mai degrabă despre libertate, una în care alegerile exterioare își pierd greutatea.

Credința apare o singură dată, ca o ancoră. Ivan spune aproape în treacăt că, la naștere, mama lui l-a promis lui Dumnezeu. E singurul lucru care rămâne fix în toată povestea. Tot ce urmează nu e căutare, ci urmarea unei hotărâri luate înainte ca el să poată refuza. Din acest punct de vedere, drumul e deja încheiat. Restul e doar umblet.

Personajul suportă totul cu o uimitoare detașare. Suferința îi traversează corpul, dar nu pare să ajungă până în străfund, ca și când viața trăită nu ar atinge niciodată ceea ce contează cu adevărat. Trupul e purtat, lovit, folosit, dar miezul rămâne neatins. Nu e stoicism și nu e sfințenie demonstrativă. E o desprindere de sine din care se naște o egalitate profundă, care nu ține nici de morală, nici de ideologie. El nu se simte nici deasupra, nici dedesubtul nimănui. Boier sau cerșetor, călugăr sau soldat, toți sunt pur și simplu oameni, iar el e unul dintre ei, fără comparație și fără măsură.

Întâmplările trec prin Ivan ca fumul. Sunt dense pe moment, apoi se risipesc fără urmă. Viața nu apare ca minciună, ci ca inconsistență. Nimic nu se fixează, nimic nu se adună, nimic nu devine destinație. De aici și senzația de maya a vieții trăite.

În acest fum se așază și înșiruirea de obiceiuri vechi, ritualuri și superstiții ale unei lumi dispărute. Autorul nu le judecă și nu le explică. Le lasă să funcționeze ca un cadru în care viața se mișcă firesc, fără să se întrebe prea mult de ce. Nu ca într-un muzeu, ci ca într-o lume care încă respira așa.

Plăcerea cu care Ivan își povestește viața nu e dorință de justificare și nici confesiune. E dovada că nimic din ce a trăit nu s-a lipit definitiv de el. Povestea se spune și se lasă să se ducă, exact ca viața însăși.

Am citit cartea fără să știu dacă voi găsi ceva și am terminat-o cu senzația că nu am primit nimic din ce m-aș fi așteptat să primesc. Nu o poveste care să te prindă, nici un personaj care să te tragă după el, nici o concluzie care să se așeze liniștitor. Mai degrabă o stare de mirare incomodă, ca atunci când te uiți mult timp la ceva și nu găsești cheia potrivită.

Nu pot spune că am priceput mare lucru la sfârșitul cărții. Am rămas mai degrabă cu impresia că m-am dizolvat și eu în stepa aceea nesfârșită, pe urmele pașilor lui Ivan Golovan, mergând fără scop, fără destinație, fără să mai aștept ca drumul să ducă undeva.

S-ar putea ca interpretării mele să-i fi scăpat totuși ceva. Ivan trăiește într-un registru în care sensul, voința și chiar identitatea par secundare, fără să fie negate explicit. Această normalitate stranie e însă foarte departe de modul în care percep eu lumea.

Cărțile lui Iacob nu este un roman care se citește pentru plăcerea narațiunii, ci unul pe care-l parcurgi dintr-o căruță ce se hurducă pe drumuri desfundate. Te regăsești în el ca într-o regiune vastă, cu drumuri proaste, hanuri rare și multe frontiere simbolice. Este o carte despre o lume pe cale de dispariție, dar care încă nu știe asta, iar tocmai această orbire o face atât de fascinantă.

Tokarczuk reconstruiește Europa Central-Răsăriteană a secolului al XVIII-lea ca pe un teritoriu instabil, religios suprasaturat, în care granițele politice sunt fluide, iar cele spirituale încă și mai fragile. Evrei, creștini, musulmani, eretici, mistici, iluminiști, funcționari imperiali și profeți improvizați coexistă într-un amestec care pare exotic azi, dar era perfect natural atunci. Nu descoperim un centru solid, ci o lume în mișcare, în care nimeni nu e pe deplin sigur cine este și cui aparține.

Iacob Frank, personajul care dă titlul cărții, și figura centrală a unei mișcări mesianice, nu este tratat ca un personaj clasic, cu psihologie limpede și traiectorie coerentă. Tokarczuk parcă ar vrea să refuze deliberat această comoditate. Frank este când vizionar, când impostor, când lider carismatic, când oportunist. Dar poate tocmai aici stă miza romanului: nu povestește cine a fost Iacob Frank, ci de ce a fost posibil. Ce gol spiritual, ce oboseală a credinței, ce dorință de ruptură l-au făcut credibil? Cum de a convins atâta lume să-l urmeze?

Mișcarea care a culminat cu apariția lui Iacob Frank nu a apărut din senin. Ea se naște dintr-o lungă tradiție mesianică evreiască, reactivată violent după eșecul lui Sabbatai Țevi și alimentată de dezamăgire, sărăcie, presiuni externe și oboseală religioasă. Frankismul duce această logică până la capăt, propunând ruptura ca metodă și încălcarea normelor ca semn al alegerii divine. Convertirea colectivă la un soi de creștinism nu e un paradox, ci o strategie, uneori spirituală, alteori pur pragmatică.

Urmările sunt ambigue. Comunități destrămate, identități suspendate, familii care nu mai aparțin pe deplin niciunei lumi. Frankiștii dispar treptat din istorie ca grup distinct, absorbiți sau marginalizați, dar neliniștea care i-a produs rămâne recognoscibilă. Romanul nu recuperează o erezie exotică, ci documentează un moment în care credința, lipsită de certitudini, a devenit un teren al experimentului.

Privit retrospectiv, frankismul apare ca un eșec religios și social, dominat de cultul personalității și de promisiuni care nu au produs o comunitate durabilă. Și totuși, efectele lui nu sunt complet nule. Prin conversie, ruptură și ieșire forțată din cadrele tradiționale, o parte dintre adepții lui Frank au intrat mai devreme și mai brutal în modernitatea europeană.

Romanul nici nu judecă și nici nu explică excesiv această lume. Tokarczuk adună voci, documente, perspective, zvonuri, fragmente de adevăr și le lasă să se contrazică. Rezultatul nu este o lecție de istorie, ci o experiență de scufundare într-o comunitate care gândește altfel decât noi. O lume în care mântuirea e negociabilă, identitatea e mobilă, iar convertirea poate fi strategie de supraviețuire.

După părerea mea, în Cărțile lui Iacob, Olga Tokarczuk pare interesată mai puțin de reconstituirea unei biografii sau de evaluarea unei erezii și mai mult de explorarea unui moment de ruptură istorică. Alegerea lui Iacob Frank îi oferă un caz-limită prin care poate observa ce se întâmplă atunci când modurile consacrate de a înțelege lumea se erodează, iar istoria începe să fie forțată să producă răspunsuri imediate.

Cartea refuză o narațiune orientată spre progres sau clarificare. Numerotarea inversă a paginilor pare semnul discret al acestei opțiuni, dar sugerează poate și un soi de mișcare circulară. Lectura înaintează, în timp ce structura se întoarce, ca și cum povestea ar fi împinsă spre un punct de origine sau de impas, nu spre o concluzie. Nu e o istorie care se încheie, ci una care revine asupra a ceea ce a făcut-o să apară.

În acest cadru, romanul poate fi citit ca o reflecție asupra tentației soluțiilor totale. Nu pentru a le denunța explicit, ci pentru a arăta cum devin credibile atunci când modurile consacrate de a înțelege lumea se erodează. Fără analogii directe cu prezentul, Tokarczuk sugerează că asemenea momente de dezechilibru nu sunt excepții, ci reveniri.

Nu i-am dat notă maximă doar pentru că povestea mi s-a părut nițel forțată și la un moment m-am surprins cu gândul fugind aiurea, semn c-a reușit să mă piardă undeva pe drum. Dar altfel, e o carte pe care mi-o voi aminti că am citit-o.

E povestea unui elvețian din Berna, profesorul de limbi clasice Raimund Gregorius care s-a îndrăgostit de frumusețea limbii portugheze în urma unui incident, o (probabilă) tentativă de sinucidere a unei femei necunoscute. Înainte de a se despărți, femeia i-a adresat câteva cuvinte în această limbă. Vrăjit, profesorul s-a dus la o librărie și-a cumpărat, la sugestia librarului, o carte unicat care s-a dovedit a fi potrivită sufletului lui: Um ourives das palavras ( Orfevrierul cuvintelor ) de un autor necunoscut pe nume Amadeu de Prado. Pe măsură ce citea cartea, descoperă frământările sufletești ale autorului, devine dornic de a-l cunoaște și subit ia hotărârea de-a merge în Portugalia pe urmele doctorului Amadeu. Așa că ia trenul de noapte spre Lisabona, ... iar noi alături de el.

Cartea e un roman filosofic, sunt convinsă că pot exista multe niveluri de înțelegere. Cunoscătorii într-ale literaturii portugheze îl gustă altfel, sunt sigură. Dar chiar așa, cititor habarnist, e o plăcere să-l citești: pentru personajele interesante cu care îți face cunoștință, pentru descrierea orașului Lisabona, pentru colțul de cortină pe care îl ridică către o perioadă tristă din istoria țării - dictatura lui Salazar.

Cartea e scrisă de un elvețian, Pascal Mercier - pe numele lui adevărat Peter Bieri - filosof cu acte în regulă și doctorat susținut la Heidelberg. Nu-i de mirare că se simte în romanul său ca peștele în apă.