Rafturile mele

Marșul lui Radetzky spune povestea unei familii înnobilate târziu într-un imperiu foarte vechi. Imperiul Habsburgic nu se naște și nu moare odată cu Trotta. Are deja secole în spate. Familia Trotta doar însoțește amurgul lui, intrând în istorie când mecanismul începe să scârțâie și ieșind din scenă odată cu ultima lui zvâcnire.

Totul începe la Solferino, cu un gest minor, aproape reflex, al unui sublocotenent sloven care îi salvează viața împăratului Franz Joseph. Aparatul imperial transformă episodul într-un act eroic exemplar. Trotta este înnobilat, iar fapta lui devine legendă oficială. Bunicul nu suportă această falsificare. Nu respinge imperiul, dar respinge minciuna. Îl revoltă ideea ca propria lui viață să fie rescrisă pentru uzul manualelor. E un om cu centru interior solid, atașat adevărului mai mult decât gloriei.

Fiul moștenește titlul și intră firesc în administrație. Devine prefect, om corect, rigid, fără excese. Nu mai luptă cu mitul, îl acceptă ca pe o realitate dată. Lumea în care trăiește funcționează încă. Are birocrație cu suflet, ierarhii clare, ritualuri respectate. Jacques, bătrânul servitor, e expresia acestei bonomii austriece, a normalității domestice, fără ideologie și fără ambiții. Prefectul însuși aparține acestei ordini care nu e dreaptă, dar e încă decentă.

Nepotul e ultimul Trotta. El ajunge într-o lume deja obosită. Mitul fondator nu-l mai apasă, dar nici nu-l susține. Titlul nu îi dă un sens, iar uniforma îl poartă mai mult decât o poartă el. Trăiește fără un centru interior limpede, din inerție. Abia spre sfârșit recunoaște, simplu și fără patos, că nu își dorește nimic din toate acestea și că ar prefera o viață modestă, de țăran. Nu e o salvare, dar e primul gest care îi aparține cu adevărat.

Totuși, ar fi nedrept să rămână doar figura unui tânăr purtat de inerție. Într-un ultim moment, nepotul Trotta își regăsește capul pierdut. În haosul frontului, când camarazii lui sunt cuprinși de panică, e singurul care oprește isteria și se oferă să aducă apă, știind foarte bine ce riscă. Gestul e conștient, nu reflex, și are ceva din fapta bunicului de la Solferino, dar fără șansa de a deveni legendă. Nu mai există imperiul care să transforme un act modest într-un mit. Rămâne doar gestul în sine, tăcut și inutil din punct de vedere istoric, dar limpede din punct de vedere moral.

Odată cu el, familia Trotta dispare. A apărut târziu, dintr-o întâmplare supraevaluată, și se stinge fără zgomot. Nu prăbușește imperiul, ci îi ține companie în ultimele clipe.

Și totuși, Roth face o singură concesie clară acestei lumi. O spune direct, aproape provocator, atunci când vorbește despre „ipocrizia” principiilor aristocratice. Imperiul funcționa pe reguli declarate și pe excepții tolerate. Burghezii erau considerați inferiori, dar unii puteau ajunge aproape de împărat. Evreii erau limitați, dar câțiva puteau fi înnobilați. Femeile trebuiau să respecte morala, dar unele aveau voie să iubească liber. Roth observă că astăzi numim aceste principii ipocrite doar pentru că am devenit „intoleranți, cinstiți și lipsiți de umor”. Nu e o laudă adusă nedreptății, ci recunoașterea faptului că această ipocrizie crea supape, ambiguități, spații de respirație. Imperiul nu era egalitar, dar era elastic. Știa să închidă ochii.

Joseph Roth scrie însă această poveste cu o răceală controlată și cu un ușor resentiment, sau poate cu o dezamăgire care nu mai caută împăcare. Nu idealizează imperiul și nu pare dispus să-i ierte limitele. Chiar și această concesie e formulată ironic, nu cu tandrețe. Cartea nu e o elegie sentimentală, ci o constatare severă, uneori nedreaptă, a unei lumi care funcționează corect până în momentul în care nu mai funcționează deloc.

Mi-a mai trecut prin cap ceva pe parcursul lecturii. Poate că severitatea lui Roth față de imperiul habsburgic vine dintr-o recunoaștere prea intimă. Marșul lui Radetzky poate fi citit și ca o autobiografie indirectă, nu factuală, ci morală. Roth pare să se recunoască, pe rând, în toate cele trei ipostaze ale familiei Trotta. În bunicul revoltat de mitul oficial, atașat de adevăr și incapabil să accepte falsificarea, se vede tânărul Roth care încă mai crede că realitatea poate fi corectată. În tatăl prefect, corect, rigid, integrat în mecanism, se ghicește Roth matur, funcționând într-o ordine pe care o folosește fără să o mai interogheze radical. Iar în nepotul dezorientat, ajuns prea târziu într-o lume epuizată, se întrevede Roth postimperial, lipsit de cadru, trăind din inerție, dar capabil, în ultimul moment, de un gest limpede. Dacă lucrurile stau așa, atunci supărarea lui Roth pe imperiu nu e doar politică sau istorică, ci una îndreptată și spre sine. Nu plânge o lume pierdută, ci își examinează propria formare într-o lume care l-a făcut posibil și, în același timp, l-a lăsat fără soluții.

Marșul lui Radetzky nu e o carte care să ceară empatie. E una care cere atenție. Și poate tocmai de aceea rămâne mai degrabă ca o imagine de amurg decât ca o poveste de care să te atașezi.

În această cărticică sunt strânse laolaltă cinci povestioare despre legături matrimoniale ce-au ajuns să se destrame. Întâmplător, toate personajele masculine sunt muzicieni care ne povestesc necazurile lor și ale altora în "nocturne" pline de sensibilitate și înțelegere.

În fond poveștile sunt triste, însă Kazuo Ishiguro îndulcește lunile de fiere ale lui Pascal Brucker cu o grămadă de borcane cu miere. Poveștile sunt foarte amuzante, ironice, nu îți vine deloc să verși o lacrimă pentru necazurile personajelor, dimpotrivă, pufnești în râs. E o plăcere să le citești.

Când era gata să-nchidă, am zis "Te iubesc", grăbit, în treacăt, așa cum o spui la sfârșitul unei conversații cu soția ta. Au urmat cîteva clipe de tăcere, apoi a zis-o și ea, la fel de în treacăt. Apoi a închis. Dumnezeu știe ce-o fi îmsenmând și asta. Acum n-am nimic altceva de făcut, bănuiesc, decît să aștept să-mi fie scoase bandajele astea. Și pe urmă? Poate că Lindy are dreptate. Poate că, așa cum spune ea, trebuie să-mi schimb perspectiva, poate că viața chiar înseamnă mult mai mult decît să iubești pe cineva. Poate că ăsta chiar e un punct de cotitură pentru mine și sunt așteptat să-mi iau în primire locul din linia întâi. Poate că are dreptate.

Am mai citit cartea acum câțiva ani, după ce i-am văzut pe  Anthony Hopkins și Emma Thompson pe post de Stevens și Miss Kenton în filmul cu același nume. Filmul ca filmul, cartea însă mi-a plăcut mult mai mult, și acum ca și atunci.

Mi-a plăcut subtilitatea, delicatețea cu care ne-au fost dezvăluite întâmplări din ce în ce mai complicate, atât cele din viața personajelor cât și cele ale societății în care trăiau. Am aflat povești de dinaintea celui de-al doilea război mondial când încă se trăgeau tot felul de sfori diplomatice și când nu era încă decisă calea pe care o va lua tăvălugul istoriei. Am aflat povești despre idealuri sfărmate și despre bune intenții care au pavat drumul spre iad.

L-am îndrăgit pe scorțosul super-majordom Stevens și i-am urmărit cu maxim interes mărturisirile. Dar tare aș fi vrut să-l pot întrerupe, să-l prind de umeri și să-l zgâlțâi, să-l fac să se trezească din visul lui amăgitor. Să-i strig până mă aude că nu e cazul să se ia în serios atât de tare, că viața înseamnă mult mai mult decât munca pe care o făcea. Să-l fac să înțeleagă că ar trebui să fie mai îngăduitor cu sine însuși, că ar trebui să-și prețuiască și slăbiciunile, că n-ar trebui să se mai refugieze după armura strălucitoare de "demnitate", de "importanță" ce i-a devenit mai mult închisoare decât apărătoare. Bine măcar că s-a hotărât  să ia lecții de tachinare pentru a-i fi pe plac noului stăpân american.

Dar eu, fiind doar un amărât de cititor și nu un personaj demn de-a intra în poveste, m-am mulțumit cu lectura și, de ce nu, m-am mulțumit să-mi adresez aceleași sfaturi mie însămi.

Uite o altă carte care descrie lumi de mult apuse, atitudini „demodate” și priviri asupra vieții care par dispărute de mult, dar pe care, dacă am râcâi puțin suprafața lucioasă a lumii moderne, le-am găsi undeva adânc săpate în noi.

Romanul Lumânările ard până la capăt e construit pe o acțiune minimă. După patruzeci și unu de ani, doi bărbați care au fost cândva cei mai buni prieteni se reîntâlnesc într-un castel izolat, aflat undeva departe, în străfundurile unei păduri seculare. Gazda este un bătrân general austro-ungar, care se pregătește să-și întâmpine prietenul înstrăinat pentru o ultimă confruntare, o ultimă lămurire a lucrurilor întâmplate demult și care au dus, în cele din urmă, la ruptura iremediabilă dintre ei.

Generalul pare un favorizat al sorții. Bogat de când se știe, descendent al unei vechi familii aristocratice maghiare, alege să-și urmeze până la capăt stilul de viață moștenit, învățat și aliniat cu propriul caracter. Prietenul său e diferit. E omul misterului, al muzicii și al cuvintelor nespuse. E cel care a ales să plece, încercând astfel să tranșeze un conflict cu consecințe mult prea dureroase.

Care să fi fost mărul discordiei aterizat între cei doi? O femeie, bineînțeles: Kristina, soția generalului. Dacă romanul ar fi rămas la nivelul acestui triunghi amoros, ar fi fost doar siropos. Dar nu aceasta este miza.

Întâlnirea dintre cei doi e dominată de lungul monolog al generalului, de intervențiile minime ale prietenului său, de o cină ritualică și de o întrebare târzie legată de sensul unor vieți trăite sub semnul pasiunii. Cititorul rămâne la sfârșit cu multe întrebări fără răspuns și cu mai multe gânduri de măcinat decât avea la începutul cărții.

Dincolo de această schemă simplă, romanul mi s-a părut că pune față în față două moduri radical diferite de a exista pe lumea asta, la fel de valide, la fel de intense dar, din păcate, incompatibile. Pentru păstrarea unui echilibru al universului, viața însăși pare să creeze o forță de atracție irezistibilă între cele două. Sunt atrase irațional una către cealaltă, precum muștele de becul aprins. Și astfel, inevitabil, se pârlesc niște aripi.

Pe de o parte există lumea generalului și a tatălui său. Este o lume colorată în alb și negru, a vânătorilor, a deciziilor definitive, a jurămintelor care nu se renegociază. O lume pe care o recunoști imediat ca aparținând aristocrației maghiare vechi. Am aflat că ar exista și un cuvânt greu de tradus care să o definească, tartás, și care înseamnă a sta drept în tine chiar și atunci când pierzi totul. Generalul nu e rigid, ci consecvent. Poate iubi intens și prietenia, și pasiunea. Poate accepta pierderea fără resentiment. Pentru el, viața trebuie trăită integral, chiar dacă asta înseamnă să ardă până la capăt. Acest caracter este în același timp o alegere conștientă și o moștenire culturală și aproape genetică. Generalul nu poate funcționa altfel.

În opoziție stă lumea nuanțelor. Lumea lui Konrad, a Kristinei, a mamei generalului, învăluită în muzica lui Frédéric Chopin. O lume a vibrației, a griurilor, a pasiunii trăite fără declarații finale. Chopin nu pare pomenit întâmplător. E muzica unei intensități interioare care nu are nevoie să se transforme într-o teză despre viață. Konrad acceptă pasiunea ca sens, la fel ca generalul, dar nu simte nevoia să o formuleze. O suportă. O duce. Și pleacă. E tot o lumânare care arde până la capăt, dar în alt fel.

Mai există în carte un personaj interesant care pare să scape din logica, oarecum masculină, de vânător și vânat, de sacrificiu ritualic și miel al jertfei, și în care se condensează, într-un fel discret, felurile antagonice de a trăi viața ale celor doi prieteni. Apare ca un zgomot de fundal, dar suficient de puternic ca să nu poată fi ignorat. E vorba de Nini, doica generalului, cea care pare să înțeleagă și să aline răni de o parte și de alta a baricadei. M-am întrebat de ce autorul nu a făcut-o un simplu servitor devotat al familiei generalului. De ce doică? Pentru că ea pare să hrănească cu o iubire adevărată, lipsită de teze și de granițe, menținând viața în mișcare după ce toate sensurile s-au epuizat.

La final eu, cititorul, am rămas oarecum cu buzele umflate. Cartea nu se închide odată cu ultima pagină. Dimpotrivă, abia atunci încep întrebările adevărate, cele care cer timp, rumegare și poate chiar o a doua lectură. Sensurile nu sunt oferite, ci lăsate să plutească, fiecare fiind nevoit sau constrâns să le dezlege din prisma propriului său caracter.

Citind ulterior recenzii, m-a uimit diversitatea opiniilor și incompatibilitatea interpretărilor. Aceeași carte a fost citită ca un roman al obsesiei, ca o meditație asupra pasiunii, ca o dramă a prieteniei sau ca un exercițiu de nostalgie aristocratică. Poate că tocmai această pluralitate ireconciliabilă spune cel mai bine ce fel de roman este Lumânările ard până la capăt.

O carte care nu caută consensul și nu liniștește, ci obligă cititorul să se poziționeze. Și care continuă să ardă, în felul ei, mult după ce lumânările s-au stins.