Rafturile mele

La început îl vedem doar pe homo sovieticus — omul cenușiu, uniformizat, modelat de sistem.

Apoi îl cunoaștem pe Alex Berg, care fusese cândva pianist, dar acum pare unul dintre ei. Istoria îi ia familia, cariera, numele și viața pe care ar fi trebuit s-o trăiască. Ca să supraviețuiască, devine unul dintre anonimii sistemului. Numai că, sub această identitate de împrumut, pianistul nu dispare.

Într-un fel, cărticica lui Makine pare să-i dea o replică lui Aleksandr Zinoviev și al său Homo Sovieticus: cine știe câți Alex Berg s-au ascuns sub uniformitatea pe care o vedem din afară?

Atâta nenorocire și aproape nicio lamentație. I se schimbă radical viața, dar omul rămâne, în mod surprinzător, aproape netransformat. Poate că homo sovieticus nu era întotdeauna omul. Poate că uneori era doar costumul în care omul învățase să supraviețuiască.

O carte despre un om care a trăit ani întregi ca anexă a altora și care, aproape fără să-și dea seama, începe să ocupe loc în propria viață.

Ca în multe romane ale lui Backman, povestea e destul de nerealistă. Oamenii se repară mai repede decât în viața reală, comunitățile se adună prea frumos în jurul celor singuri, iar hazardul are o blândețe pe care realitatea nu o prea are. Dar tocmai aici e și farmecul lui. Nu scrie lumi probabile, ci lumi în care încă vrem să credem.

O carte blândă și amuzantă pe alocuri despre o femeie acră, un oraș prăbușit și speranța discretă că oamenii nu sunt definitiv pierduți, chiar dacă lumea reală e de obicei mai cinică și mai puțin dispusă să repare pe cineva.

O carte ce începe ca o farsă ușor absurdă, cu un jaf ratat, un apartament de vânzare și o adunătură de personaje care par, la prima vedere, prea caraghioase ca să fie reale. Treptat însă, Backman face ce știe el să facă, desface caricatura și lasă să se vadă omul din spatele ei. Cartea e simpatică, caldă și uneori chiar foarte isteață în felul în care prinde micile noastre forme de panică, rușine și neputință.

Mi-au plăcut mai ales dialogurile aiurite, interogatoriile și felul în care anxietatea devine comedie, fără să fie complet luată în râs. M-a convins mai puțin m-a finalul, unde Backman devine mult prea siropos după gustul meu, când simte nevoia să împace prea frumos toate lucrurile. Până acolo, cartea are mai multă viață tocmai pentru că oamenii sunt dezordonați, ridicoli și greu de reparat.

Rămâne o lectură plăcută, potrivită pentru momentele în care nu ai chef de cărți serioase, dar nici de ceva fără sare și piper. O comedie melancolică despre oameni care nu știu prea bine cum să trăiască, dar încearcă, fiecare cum poate.

Cartea e construită sub forma unui jurnal zilnic al unui bătrân sprinten, nevoit să trăiască într-un cămin de bătrâni. Împreună cu câțiva prieteni, Hendrik înființează clubul „Bătrân, dar nu mort”, o mică frăție a celor care mai vor ieșiri, glume, vin, mâncare bună și libertate cât se mai poate. Hendrik Groen își savurează viața în varianta ei dulce-acrișoară. Încă mai are chef de glume, de ieșiri și de mici revolte, dar fiecare bucurie vine cu umbra ei. Cartea e simpatică, dar nu comodă. Râzi, numai că râsul are mereu un gust puțin amar.

Sonecika mi-a plăcut prin felul în care refuză aproape toate reacțiile pe care povestea pare să ni le ceară. Sonia nu e nici victimă, nici martiră, nici femeia înșelată pe care trebuie s-o compătimim.

Are o extraordinară bogăție sufletească și o înțelepciune foarte simplă. Iubirea nu înseamnă proprietate, niciun om nu aparține altui om. Iar ceea ce se întâmplă mai târziu nu șterge ceea ce a fost înainte.

Ulițkaia povestește toate acestea fără să împartă viața în dreptăți și nedreptăți și fără să ne spună pe cine să condamnăm sau să compătimim. Viața e pur și simplu viață — uneori frumoasă, alteori urâtă și, cel mai adesea, amândouă deodată.

Iar Sonia are suficient loc în ea pentru toate.