Rafturile mele

Opt povestiri scurte, scrise simplu și clar, cu precizia unui bisturiu. Alice Munro pornește de la întâmplări aparent obișnuite, dar fiecare poveste deschide mai multe fisuri decât promite la început. Nu sunt texte agreabile și lumea lor nu e ușor de locuit. Oamenii sunt inteligenți, fini uneori, dar adesea conduși de impuls, frică, orgoliu sau nevoia de a controla. Munro nu dă verdicte și nu consolează. Te lasă să te întrebi nu doar ce a vrut să spună ea, ci ce ai înțeles tu și de ce unele povești continuă să te roadă după ce le-ai terminat.

Fugara. Oamenii își construiesc cuștile, le numesc iubire, salvare sau dreptate și apoi se miră că nu mai pot ieși din ele. Capra, singura fără teorie, face ce-i trece prin cap și tocmai de aceea e singura cu adevărat liberă. De aceea trebuie eliminată.

Ocazie. „Puțini oameni, foarte puțini, au câte o comoară, și, dacă ai, fă bine și ține-te cu dinții de ea.” Orice ocazie care îți schimbă viața îți și ia ceva, nu doar îți dă. Nu mi se pare că ocazia o sărăcește pe Juliet. O face mai greu de redus la o singură poveste.

Curând. Toți trăiesc într-un timp al potențialului. Sara așteaptă să o revadă pe Juliet. Sam grădinărește, ca și cum viața ar continua firesc. Irene se pregătește de măritiș. Juliet vine din vest cu o viață nouă, încă în plină desfășurare. „Curând” e promisiunea că lucrurile încă pot deveni ceva. Dar potențialul nu se împlinește la fel pentru toți. Pentru unii e început. Pentru alții, ultima formă a speranței.

Tăcere. Munro ne povestește doar partea Julietei și ne lasă să bâjbâim după Penelope. Tocmai de aceea ruptura pare nedreaptă: nu avem acuzație, nu avem apărare, nu avem verdict. Avem doar o mamă rămasă cu întrebarea și o fiică devenită inaccesibilă.

Pasiune. Grace descoperă că o viață sigură poate fi insuficientă, iar o viață intensă poate fi imposibilă. Pasiunea nu o eliberează complet, dar îi strică pentru totdeauna inocența față de o fericire cuminte.

Greșeli. Adulții ascund, justifică și rescriu trecutul, dar copilul trăiește în umbra a ceea ce nu i se spune. Vina nu se transmite prin mărturisire, ci prin tăcere. Cei mari fac greșelile, cei mici le moștenesc nelămurite.

Trucuri. Robin trăiește ani întregi sub vraja unei interpretări greșite. O întâlnire care ar fi putut deveni început se transformă în rană, nu din vină clară, ci dintr-un truc al aparențelor. Viața nu pedepsește mereu, uneori doar încurcă ițele, iar oamenii își construiesc singurătatea din ceea ce au crezut că au înțeles.

Puteri. Tessa poate găsi ce e pierdut, dar nu se poate salva pe sine. Ollie are puterea murdară de a folosi darul altuia și de a rescrie povestea. Nancy rămâne martora lucidă a unei nenorociri pe care n-o poate repara. Finalul nu aduce mângâiere, ci refuzul unei minciuni consolatoare.

Nu pot spune că mi-a plăcut lumea lui Alice Munro, dar a reușit să mă țină captivă în ea mai mult decât aș fi vrut.

Pentru scriitură i-aș da cinci stele. Pierde una la mine nu pentru ambiguitate, care adesea îi reușește foarte bine, ci pentru momentele în care lipsa de claritate pare să ia locul tensiunii. Unele povești rămân deschise în mod fertil. Altele te lasă mai degrabă să bâjbâi.

Până la urmă cartea aceasta mi-a plăcut cel mai mult, poate din pricină că e subțirică și autorul n-a apucat să dezvolte prea multe idei în ea care să-mi distragă atenția și să mă plictisească.

E povestea lui Hajime, un prosper om de afaceri posesor a unor baruri aducătoare de profit, soț norocos și tată de familie. Toate bune și frumoase, doar că pe Hajime îl macină o veche problemă rămasă nerezolvată. Amintirea iubirii din copilărie pentru colega lui de școală Shimamoto, pură și puternică, ce s-a terminat brusc lăsându-i o umbră în suflet și piesa lui Nat King Cole, La sud de graniță, în amintire. Reîntâlnirea celor doi e posibilă, destinul pare să le acorde celor doi o nouă șansă. Dar oare are loc cu-adevărat întâlnirea lui Hajime cu Shimamoto în viața reală sau se întâmplă toate doar în închipuirea lui Hajime?

Ce mi-a șoptit mie această carte ? Mi-a vorbit despre maturizare. Despre puterea de a înfrunta revelația că nu toate visele și iluziile tinereții sunt posibil de realizat, că ceea ce aștepți să găsești La sud de graniță nu există de fapt și în realitate. Și că ar fi înțelept să nu rămâi închistat în aparenta normalitate a vieții construite de tine până acum, așa plină de cai verzi pe pereți cum e ea, alienantă și incompletă, riscând s-o iei razna precum oamenii Siberiei ce pornesc de nebuni în căutarea unui teren aflat la vest  de soare. Că la un moment dat din viață ar fi cazul să lași în urmă iluziile și să pornești iar la drum cu capul limpede. Adică să te maturizezi cu-adevărat.

Trăiam cu impresia că eram amândoi ființe neîmplinite, în așteptarea a ceva care să ducă la împlinirea noastră. Și așteptam lucrul acesta. Stăteam în fața unei uși pe care nu o mai văzusem până atunci. Eram doar noi doi, într-o licărire palidă, ținându-ne de mână cale de zece secunde. 

-Eu, cel de acum, am senzația că mereu încerc să devin altcineva. Parcă aș vrea să ajung într-un loc nou, să încep o viață nouă, să dobândesc o personalitate nouă. Am făcut lucrul acesta de nenumărate ori până acum. Până la un punct a fost vorba de creștere, mai degrabă însă cred că a fost altceva, ceva care s-ar putea numi schimbarea personalității. Devenind un altul, putem să scap de ceva care nu-mi convenea și eram absolut convins că pot face orice atâta vreme cât îmi dau silința. Cu toate strădaniile mele însă, n-am ajuns la nici un rezultat. Oriunde m-am dus, am fost același. Ceea ce mi-a lipsit, n-a mai putut fi niciodată suplinit. Chiar dacă peisajul s-a schimbat, chiar dacă ecoul celor auzite au fost cu totul altele, eu am rămas aceeași persoană neîmplinită, imperfectă. Ceea ce îmi lipsește, îmi dă o senzație de foame și sete nebună.

M-a cam scos din sărite, cel mai probabil din pricina sentimentelor de la început, în mare contradicție cu cele de la sfârșit. Până la un punct am fost cât se poate de încântată. Mi-a căzut cu tronc Toru Watanabe și indeciziile lui legate de Naoko și Midori, mi-a plăcut povestea ce se țesea, promițând la sfârșit un chimono cât se poate de frumos. Din păcate nu mi-am putut menține entuziasmul până la sfârșit din pricina prea-multelor sinucideri și partide de sex.

Am să ignor totuși gustul amar lăsat de carte și am să-i aplic propria mea ștampilă care s-o facă mai digerabilă, pe care scrie cam așa.  În Pădurea norvegiană e descrisă trauma născută în sufletul unui tânăr, Toru Watanabe, la moartea celui mai bun prieten al său Kizuki, cel rămas mereu la vârsta de șaptesprezece ani după ce-a hotărât să se sinucidă. Bietul Watanabe va încerca ani buni de-atunci înainte să-și revină, oscilând mereu între Moarte - reprezentată de Naoko și Viață - reprezentată de Midori.

Și pentru că pasajele pe care le-am subliniat în această carte nu-mi mai spun mare lucru acum, am să închei cu versurile din cântecul Beatles-ilor, ce-a dat titlul și ( după mintea mea ) subiectul cărții. Pe post de rezumat. Chestia e că de-acum înainte, ori de câte ori voi auzi această melodie gândul îmi va zbura spre imaginea eterică, de o frumusețe desăvârșită, a lui Naoko.

Cartea aceasta adună un mic roman, Scamatorul din Lublin, și câteva povestiri.

Isaac Bashevis Singer a fost un scriitor evreu născut în Polonia, într-o familie de rabini. A crescut în cartierul evreiesc din Varșovia, a emigrat în Statele Unite în 1935 și a continuat să scrie în idiș toată viața. În 1978 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Singer este un culegător. Adună povești despre oameni, întâmplări mai degrabă ciudate, credințe, bârfe și superstiții din interiorul lumii lui. Istoria mare, inclusiv grozăviile ei, rămâne mai degrabă în fundal. În față sunt împinse viețile oamenilor obișnuiți.

Lumea pe care o descrie e închisă și îi privește pe cei din afară cu destule prejudecăți. Închiderea ei îi explică însă reziliența și poate și ciudățenia. Aceleași granițe, de foarte multe ori autoimpuse, care o fac intolerantă au ajutat-o să-și păstreze identitatea. Singer îi cunoaște însă prea bine pe cei dinăuntru ca să-i idealizeze. Îi lasă să fie meschini, generoși, habotnici, desfrânați, inteligenți, proști și ridicoli.

Dumnezeu e peste tot, chiar și pentru cei care se ceartă cu el sau nu cred în el. La fel demonii, semnele și superstițiile. Toate încap în aceeași realitate fără să ceară prea multe explicații.

Nu știu dacă viața sau literatura o fi de vină, dar oamenii ce apar în carte au o problemă serioasă cu măsura. Iubesc prea mult, doresc prea mult, cred prea mult, se tem prea mult, se pocăiesc prea mult. Inteligența nu-i salvează. Le oferă doar argumente mai bune pentru ceea ce oricum vor să facă.

Concluzia pe care am tras-o eu citind poveștile astea este că omul nu trăiește după regulile rațiunii. Dar își folosește rațiunea necontenit ca să explice ceea ce a făcut fără ea.

Două doamne serioase își părăsesc viețile confortabile în căutarea a ceva ce pare a fi libertate, autenticitate sau, în cazul uneia dintre ele, chiar sfințenie. Frieda Copperfield se lasă dusă de alcool, instincte și fascinația pentru Pacifica, iar Christina Goering își transformă alegerile tot mai absurde într-un program de perfecționare spirituală.

Jane Bowles ia în râs convențiile unei societăți burgheze, dar nu pune nimic convingător în locul lor: cele două alternative sunt degradarea și țăcăneala metodică.

Rămân însă cu o nedumerire. Dacă romanul admiră, fie și parțial, aventura celor două femei ca pe o formă de emancipare, autonomie sau regăsire a sinelui, atunci mie mi se pare aproape o bătaie de joc la adresa vieții. Libertatea de a alege nu transformă automat risipa în virtute. Frieda pare să aibă deja lucruri la care Pacifica nici nu poate visa și le aruncă pentru alcool, instinct și intensitate. Christina, la rândul ei, își transformă alegerile tot mai aberante într-un soi de exercițiu spiritual și ajunge să creadă că astfel se apropie de sfințenie.

Dacă, dimpotrivă, Bowles le ironizează — iar ultima pagină îmi dă motive serioase să cred asta — atunci ironia este atât de feroce, încât mă întreb dacă nu cumva o parte din posteritatea admirativă a romanului a luat foarte în serios tocmai lucrurile de care autoarea își bătea joc.

Și tocmai aici este problema mea cu romanul: mi-a lăsat senzația că mă obligă să aleg în alb și negru. Ori iau în serios „eliberarea” acestor două femei și admir niște alegeri pe care eu le văd ca risipă și țăcăneală, ori presupun că Bowles își bate joc de ele — caz în care satira devine atât de totală încât nu mai rămâne mare lucru în picioare.

Bowles pare că știe foarte bine ce demolează; eu nu sunt convinsă că vidul rămas după demolare merită două sute de pagini.

Două doamne au libertatea să facă ce vor. Din nefericire, exact asta fac.

Poate tocmai asta sunt cele două serious ladies: două femei care își iau propriile construcții atât de în serios, încât nu mai văd gratiile în spatele cărora s-au închis.

Din câte am constatat ulterior, din listele întreținute pe Goodreads, am mai citit cartea asta odată, iar cele trei steluțe acordate atunci s-au sincronizat perfect cu cele de acum. Într-adevăr, nu am ținut minte nimic de la prima lectură, nici măcar senzația pe care mi-a dat-o.

De data aceasta am început cartea cu bunăvoință. Era premiată, tradusă, lăudată, pusă frumos pe rafturi respectabile. Genul de carte care îți dă impresia că, dacă n-o citești, pierzi ceva important. Am intrat deci cu un soi de curiozitate disciplinată, dar și cu anticorpii pregătiți. Experiența m-a învățat că nu toate cărțile premiate sunt și potrivite pentru mine.

La început, totul promitea. Ton sigur pe sine, o voce care știe ce face, o enigmă aruncată fără isterie. Apoi, încet, aproape pe nesimțite, a început ruminația. Multă, mult prea multă. Gânduri întoarse pe toate fețele, fraze lungi care nu voiau să se termine, idei reluate până la epuizare. Am realizat destul de repede că aștept mai degrabă dezlegarea intrigii și nimic mai mult. Mă deranja ideea, insinuată constant, că a gândi fără sfârșit ar fi o formă de luciditate superioară. Că a nu decide e, de fapt, o virtute. Că viața bună se trăiește în paranteză. Că fuga de un adevăr recunoscut și asumat ar fi, de fapt, o greșeală.

Colac peste pupăză, apare și episodul cu Berta, cu tot arsenalul lui de vulgaritate. Am înțeles intenția. O coborâre forțată din abstract, un duș rece pentru cititorii care s-ar fi putut îndrăgosti de rafinamentul tăcerii. Ca o demonstrație că un adevăr spus ar fi, de fapt, o eroare și că ar produce lucruri necurate. Doar că mie mi s-a părut a fi exact aceeași ruminație, mutată din salon în subsol. Tot reluare, tot fixare, tot imposibilitatea de a merge mai departe.

Între timp, Luisa plutește prin carte ca o prezență vie. Ar putea alunga ceața, dar nu insistă prea mult și pare că are nevoie de claritate doar pentru soțul ei rumegător. Ea cântă, există, stă pe prag. Este un posibil medicament pentru boala gândirii fără oprire. Numai că medicamentul e refuzat cu o politețe desăvârșită. Nu e respins violent, e doar neutralizat prin analiză.

Și atunci mi-a devenit clar de ce mă irită cartea și, în același timp, de ce mă distrează. Indicația e chiar în titlu. E plin de soți Macbeth transplantați în modernitate în cartea asta. Tatăl naratorului, care are mâinile acoperite de sânge. Teresa, a doua lui soție, care nu a putut trăi cu inima albă a unei Lady Macbeth. Cred că autorul cărții i-ar încadra și pe narator, și pe soția sa, în aceeași categorie a adevărurilor ascunse. Da, sunt doi Macbeth în lumea modernă, fără sânge pe mâini, dar cu conștiința murdară.

Pentru mine, salvarea acestei cărți a stat în copertă. Ce să caute o Iudită și un Holofern aici, în lumea adevărurilor despre care se spune că e mai bine să nu fie rostite? Iudita știe exact ce face. Și, după ce face, își asumă fapta și merge mai departe. Cartea pare că o admiră, o și invocă la un moment dat și o înțelege teoretic. Dar nu o urmează. Holofernul modern preferă să rămână într-o lume în care vina e administrată, adevărul e diluat, iar viața e suportată cu mănuși. Dar știe că stă permanent cu o sabie aproape de gât.

Prin urmare, cartea aceasta pare să propună o formă de acomodare cu impasul.

Pe mine însă m-a îndemnat mai degrabă să-mi găsesc propriul răspuns la întrebarea: care este, de fapt, inima cea albă?
A lui Lady Macbeth, care poate trece cu nepăsare și complicitate peste un adevăr crunt?
A Teresei din carte, care își trage un glonț în piept după ce îl află?
Sau a Iudithei intrate în legendă, cea care îl privește în față cu adevărat, dar găsește puterea de a merge mai departe?

În această carte l-am cunoscut pe Christopher Banks, un detectiv devenit celebru, care mi-a povestit despre încercarea lui de-a salva lumea de la pieire înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. După cum bine știm nu i-a reușit mare lucru. Nu i-a reușit nici operațiunea de salvare a părinților lui, pe care-i credea ostatici în Shanghai. Părinții îi fuseseră răpiți de mafia chinezească pe când el era doar un copil, din pricină că au dorit și ei la rândul lor să salveze lumea, împotrivindu-se celor ce se îmbogățeau din traficul cu opiu din China.

Christopher, cel de la începutul cărții părea un tânăr serios, pătruns până în măduva oaselor de importanța misiunii sale. Un tânăr orfan ce-a reușit să depășească trauma copilăriei - dispariția ambilor lui părinți - și a ajuns să-și câștige o faimă binemeritată în meseria lui, mărturie fiind nenumăratele cazuri rezolvate. Un mic Hercule Poirot.

În timpul aventurilor sale o întâlnește pe Sarah, un alt orfan cu o misiune autoimpusă. Ea plecase la vânătoare de soți bogați și celebri nu din snobism sau vanitate, ci doar din dorința de a deveni femeia puternică din spatele unui bărbat puternic. La un moment dat, destinele celor doi par a se contopi, dar până la urmă n-a fost să fie.

Încrederea mea în Christopher Banks a început să pălească însă pe măsură ce mă afundam mai adânc în poveste. Oare câtă încredere puteam avea în vorbele lui ? Oare cât de groși îi erau ochelarii prin care privea lumea, cât de colorați, cât de distorsionanți ? Misiunea pentru care lupta cu încrâncenare era pentru binele general sau era doar o încercare de a-și rezolva propriile traume sufletești. Oare cât de îndepărtată era versiunea lui asupra evenimentelor față de a celorlalți ? Oare să fi fost chiar mama lui bătrânica pe care a vizitat-o la Hong Kong ?

Christopher Banks cel de la sfârșitul cărții pare că și-a regăsit liniștea. E un bătrânel ce s-a retras din activitate, ce-a hotărât să se bucure de restul zilelor sale alături de Jennifer, un alt copil orfan pe care odată demult, s-a hotărât să-l ia sub aripa lui ocrotitoare.  Christopher Banks cel de la sfârșit se gândește cu nostalgie și seninătate la vremurile de demult ... pe când era orfan.

Iar eu, cea de la sfârșitul cărții, n-am putut să nu stau să-mi pun întrebări asupra propriilor ochelari prin care mă zgâiesc la lumea ce mă înconjoară. Or fi ei foarte diferiți de ai celorlalți?

Desigur, n-am încetat să cred că sarcina de a distruge răul care apare sub cele mai înșelătoare fețe, fiind deseori pe punctul de a scăpa neobservat, este o misiune crucială și sacră. 
☙☙☙
Noi, copiii, a zis el, suntem ca șnurul care leagă șipcile. Un călugăr japonez i-a spus asta odată. De multe ori nu ne dăm seama, dar noi, copiii, suntem cei care unim, nu doar familia, ci întreaga lume. Dacă nu facem ce trebuie, șipcile cad și se împrăștie pe podea.
☙☙☙
Senzația mea este că, atunci când vorbește de acel sens al misiunii și despre inutilitatea de a încerca să o eviți, se gîndește în egală măsură la mine și la ea. Poate că unii pot trece prin viață scutiți de asemenea griji. Dar soarta celor ca noi este să înfruntăm lumea ca niște orfani, alergând ani în șir după fantomele părinților noștri dispăruți.

Pentru că mi-a plăcut "Asasinul orb" m-am încumetat să atac o altă carte a Margaretei Atwood, "Ochi de pisică". Și-așa m-am trezit rostogolindu-mă pe o bilă de sticlă, precum cele din jocurile chinezești, un Ochi de Pisică, prin toată viața Elainei Risley.

Cartea începe cu întoarcerea Elainei, o pictoriță cu oarecare succes, în Toronto orașul copilăriei sale, pentru o expoziție retrospectivă. Dar Elaine se îmbarcă deopotrivă și pe un vehicul ceva mai special ce-o ajută să se rostogolească înainte și înapoi pe scara timpului, căci nu-i așa, "cosmosul e aproape gol și materia nu este de fapt solidă. Ea nu-i decât o mână de atomi cu spații mari între ei, mișcându-se cu viteze mai mari sau mai mici. Oricum, materia și energia sunt două aspecte ale acealuiași lucru... dacă am putea avea suficiente cunoștințe am putea trece prin pereți ca și cum ar fi alcătuiți din aer, dacă am ști destule am putea călători mai iute decât lumina, iar în punctul acela spațiul ar deveni timp și timpul ar deveni spațiu, deci am putea călători în timp, înapoi în trecut." Așa învățase Elaine demult, în copilărie, de la fratele ei savant, Stephen. Iar acum s-a pomenit că încercă o astfel de călătorie în timp, folosind o bilă albastră de sticlă, un Ochi de Pisică. Cu ajutorul ei s-a deplasat prin spațiul-timpul curbat al gândului și-al amintirilor, iar aici, "în spațiul-timpul curbat distanța cea mai scurtă dintre două puncte nu este o linie dreaptă, ci una care urmează fidel curba... iar timpul poate fi expandat sau micșorat și în unele locuri se scurge cu mai mare viteză decât în altele."

Și uite-așa cititorul e purtat înainte și înapoi, prin toată viața Elainei. Copilăria e povestită pe îndelete, cu mai multe pățanii și amănunte. E vremea când se clădește temelia pentru ceea ce va deveni Elaine în viitor, merită o atenție specială. Adolescența vine și ea cu împlinirile ei, tinerețea e mai mult concentrată pe școală, desprinderea de căminul părintesc, primele relații serioase cu reprezentanți de sex opus, apropierile de mișcările feministe. Ritmul devine mai alert pe măsura înaintării în vârstă. Parcă evenimente menționate nu mai sunt atât de hotărâtoare, nu merită o atenție amănunțită, chiar dacă Elaine trece prin căsătorie, maternitate, divorț, o încercare de sinucidere și recunoaștere artistică și o nouă căsătorie.

Dar firul roșu ce străbate întreaga carte a Margaretei Atwood e legătura specială a Elainei cu Cordelia, cea mai bună prietenă a ei din copilărie. Așa părea din exterior, că ar fi prietene, doar mergeau împreună la școală, se jucau împreună, se vizitau. În realitate Cordelia și alte două fetițe deghizate în prietene o chinuiau pe Elaine mai abitir decât un torționar de meserie. Nu o violență fizică, nici pomeneală, aceste chestii sunt ale băieților, doar ei folosesc pumnii și picioarele, fetițele sunt mai subtile. Ele practică o tortură a vorbelor, a aluziilor, una de-a dreptul phihologică, intenția lor e doar de-a-l ajuta pe bietul amărât să devină mai bun. Dacă nu reușești să te ridici la nivelul capriciilor lor ești exclus din grup. Biata Elaine se supune cât poate, închizând în Ochiul de Pisică pe care l-a ridicat la rang de talisman toată amărăciunea, toată voința ei. Reușește să se desprindă abia când ajunge la un pas de moarte și când o întâmplare inițiatică o trece pe un alt nivel de cunoaștere.

După ani și ani, regăsind mica bilă albastră ascunsă în poșetuța roșie de fetiță, Elaine eliberează trecutul din încătușarea sticlei, cu un gest de exorcizare parcă. Și-așa află cititorul cum Cordelia rămâne o prezență continuă în viața Elainei, chiar dacă tirania ei a pierit de mult. Răutățile au fost uitate, dimpotrivă Elaine o ajută cu școala, iar după câțiva ani de despărțire răspunde rugăminții unei Cordelii din ce în ce mai decăzute și vine să o viziteze în spitalul de boli nervoase în care era internată. Atât doar. Nu dă curs rugăminților Cordeliei de a o ajuta să iasă de acolo. O abandonează oarecum. Iar acum, după zeci de ani de absență, își dă seama că singurul vizitator pe care îl așteaptă la deschiderea expoziției retrospective e Cordelia, ceilalți nu contează deloc.

Dar Cordelia nu se arată. Iar Elaine va rămâne doar cu adevărul propriului univers interior. Varianta Cordeliei asupra celor petrecute în copilărie precum și a tuturor celorlalți ce i-au amărât viața, va rămâne un mister. Neputințele celorlalți, neîmplinirile care poate i-au făcut să se poarte așa cum s-au purtat vor rămâne ascunse. Universurile cu mai mult de trei dimensiuni, fie ele și mințile sau sufletele apropiaților noștri, rămân neaccesibile, greu să le pătrunzi tainele. Și chiar dacă te străduiești să privești lumea din papucii celorlalți, nu ești niciodată convins că ai reușit pe deplin.

Dar călătoria își atinge scopul. Nu atât expoziția retrospectivă, ce nu pare mai mult decât un banal eveniment monden, ci împăcarea lui Elaine cu ea însăși, acceptarea trecutului așa cum a fost, fără resentimente, cu o anumită înțelepciune și detașare. Iar acum avionul ce zboară spre Vancouver, trimite sprea casă o femeie ce mai are câteva regrete dar pare că și-a rezolvat traumele sufletești.

Zice Elaine la sfârșit. "Iată ce-mi lipsește, Cordelia: nu ceva ce s-a dus, ci ceva ce nu se va întâmpla niciodată. Două femei bătrâne chicotind împreună la ceai."

Ultimele fraze ale cărții mi-au plăcut mult așa c-am să le înșir aici.

Acum noaptea e deplină, limpede, fără lună dar bogată în stele, care nu sunt eterne, cum se credea cândva, care nu se află unde credem noi că sunt. Dacă ar fi sunete, ar fi ecourile a ceva ce s-a petrecut cu milioane de ani în urmă: o lume alcătuită numai din numere. Ecouri de lumină, strălucind din miezul neantului.

E o lumină veche, iar cantitatea ei e limitată. Suficientă, totuși, ca să poți vedea.

Textul poate fi încadrat ca un roman scurt, aproape o nuvelă, scris ca o singură scrisoare în care un soț își cere iertare și își așază în fața soției propriul adevăr.

Cât despre impresiile mele … In primul și în primul rând aș vrea să spun de la bun început că titlul acestei cărți mi se pare complet neadecvat. De unde până unde tratat despre o luptă zadarnică? Mi s-a părut mai degrabă un tratat despre adevărul care nu se lasă prins.

Alexis a lui Marguerite Yourcenar nu mi-a fost apropiat. I-am admirat frazele, eleganța, rigoarea, dar ansamblul mi-a rămas străin. E o carte construită cu o precizie aproape excesivă, în care conștiința se analizează fără încetare, ca într-un exercițiu de luciditate dus până la epuizare.

La început m-a iritat ambiguitatea, refuzul de a numi limpede „nepotrivirea cu lumea”. Părea o eschivare. Abia spre final am înțeles că tocmai lipsa etichetei e miza. Nu mai contează care anume dintre păcate ar fi fost, pentru că fisura e structurală și, cu puțin efort, am descoperi fiecare dintre noi una care să ne aparțină. În acest fel, paradoxal, personajul devine mai ușor de locuit de către cititor.

Cartea e adesea citită ca tragică. Eu nu am văzut tragedie. Relația conjugală nu se destramă, ci e recunoscută ca fiind moartă de mult. Viața nu se prăbușește, ci refuză să mai fie mincinoasă. A nu te trăda rămâne singura victorie posibilă într-o lume socială care cere constant compromis.

Alexis nu oferă soluții și nici adevăruri finale. Și poate tocmai aici e valoarea lui: te învață că adevărul nu se atinge niciodată complet, doar se formulează provizoriu. Cu riscul ca, prin prea multă disecție, să rămână mai mult formă sfârtecată decât viață.

Biata doamnă Stone. Își pierde soțul, cariera, tinerețea și, odată cu ele, reperele după care știa cine este. Mai rău decât pierderile pare să fie însă frica de ce rămâne după ele: dacă înăuntru e doar vid?

De aici „deriva”, gigoloul și cercul vicios din care nu reușește să iasă. Iar când, în sfârșit, crede că pune capăt derivei, nu-și ia viața în mâini. Se dă pe mâna destinului.

O criză a vârstei împinsă de Tennessee Williams spre melodramă, dar cu o frică foarte omenească în spatele ei.