Rafturile mele

Limbaj de lemn, personaje plate, intrigi de doi bani ce cu greu cred ca s-ar fi putut petrece cu adevărat in Anglia medievală. Deși are 1000 de pagini, am învățat din ea mai puțin decât dintr-un articol de Wikipedia . Nici macar povestea nu m-a prins in laț. Zău dacă pricep de ce are o notă atât de mare.

Bine că s-a terminat.

Să țin minte să nu mai încerc o altă carte de acest autor.

Din nou o carte despre război, în ultimul timp tot din astea nimeresc. A fost puțin altfel decât ultimele lecturi pe aceasta temă, probabil pentru că e scrisă de o autoare, iar evenimentele sunt privite prin ochii unei femei. Armele, strategiile, bombardamentele sunt lăsate oarecum de o parte, iar în prim plan apar subiecte mai apropiate de sufletul unei femei: familie, copii, căsnicii, iubiri, sacrificii ... până și ceva  rețete culinare sau priviri amănunțite aruncate asupra vestimentației eroinelor. Povestea însă este tot atât de cutremuratoare pe cât ar fi una povestită de un bărbat. Din păcate la sfârșit e și nițeluș lacrimogenă.

Acțiunea cărții începe în anul 1995, an aniversar, 50 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial. O bătrânică franțuzoaică ce trăiește acum în America, aflată oarecum la capăt de drum din pricina unei boli necruțătoare ce nu-i va mai lăsa mult timp de trăit, își rememoreaza viața. Și se pregătește să participe la o întâlnire comemorativă ce va avea loc la Paris.

Amintirile ei conduc cititorul, departe în timp, spre sfărșitul primului război mondial acolo unde începe întreaga poveste. Două surori, Vianne și Isabelle, sunt oarecum orfane. Mama lor a murit pe când ele erau copile încă. Tatăl, un veteran zguduit de ororile văzute în război și traumatizat de moartea soției sale, nu avusese curajul să-și asume rolul de părinte, și și-a abandonat fiicele unei rude îndepărtate. Vianne, sora mai mare și copilul cel cuminte, s-a măritat foarte devreme și s-a așezat la casa ei. Scopul vieții sale era să aibă grijă de soțul ei Antoine și de fetița lor Sophie. In schimb, mezina Isabelle, e un drac împielițat. Respinsă atât de tatăl cât și de sora ei, trimisă pe la tot felul de școli și pensioane, își arată disperarea și dorința de a fi acceptată și iubită prin răzvrătiri continue, numeroase evadări și întoarceri acasă. Viețile tuturor vor fi date și mai mult peste cap de începutul celui de-al doilea război mondial și de înfrângerea Franței.

Isabelle se va alătura Rezistenței franceze și va fi inima unei celule ce va ajuta trecerea peste Pirinei a aviatorilor aliați doborâți dar necapturați de nemți. Vianne va încerca să fie cât mai pasivă și mai invizibilă, de frică să nu atragă ochi răuvoitori asupra ei și a fiicei sale, acum când Antoine era prizonier de război undeva în Germania. Supunerea ei va lua sfârșit când prietena ei cea mai bună Rachel, va fi deportată deoarece era evreică și-i va lăsa în grijă pe fiul său Ari. Din acest moment, Vianne va salva cât de mulți copii evrei va putea, copii ai căror părinți erau ridicați și duși în lagăre de concentrare. Așadar cartea povestește isprăvile a două eroine.

După ce războiul se va fi sfârșit, cei ce au reușit să supraviețuiască vor încearca să-și înădească viețile destrămate, să-și reamintească cum e să iubești, să porneasca iar la drum.

Am citit cartea pe nerăsuflate, mai ales in a doua parte cand evenimentele au devenit dramatice. Recunosc, am fost atrasă mai mult de acțiune nu de modul în care a fost scrisă. Mi-ar fi plăcut și un pic de vrajă strecurată printre cuvinte, ceva asemănător cu „Toata lumina pe care nu o putem vedea”, dar n-am prea găsit așa ceva. Drept pentru care nu cred că-mi voi aminti această lectură după ce va
trece ceva timp.

Ar mai fi două chestiuni pe care le urmaresc când citesc o carte: lucrurile noi pe care le învăț citind-o și mesajul pe care mi-l transmite. Prea multe lucruri noi nu am aflat. Privațiunile, sărăcia, frica de naziștii cei neomenoși mi s-au părut ușor exagerate. Parcă toate nenorocirile lumii erau trăite de cele doua eroine. Mesajul care a ajuns la mine a fost o pledoarie în favoarea iertării, a iubirii, a unei acceptări înțelepte a lucrurilor ce ți se pot întâmpla în viață și asupra cărora nu ai prea mult control.

Și a mai fost o întrebare care m-a frământat de pe la jumătatea cărții, îndemnându-mă să înghit pagină după pagină, amuzată și curioasă în același timp. Care erau planurile scriitoarei? Care dintre surori era bătrânica de la începutul poveștii? Cine a participat la serbarea comemorativă a veteranilor? Vianne sau Isabelle?

Am luat cartea aceasta pe vremea când mai eram tentată de etichetele de bestseller de pe copertă. Am învățat repede că mențiunea aceasta e ambiguă: fie cartea te cucerește pe deplin, fie te face să te întrebi de unde vine entuziasmul general.

Din păcate, aș trece Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în rai în a doua categorie. Este blândă și previzibilă, construită să mângâie cititorul, dar nu spune nimic nou. Se citește ușor, în câteva ceasuri.

Din ea am aflat că, potrivit autorului, după moarte, fiecare dintre noi va avea cinci întâlniri în rai din care va învăța că nu a trăit degeaba. Aș prefera totuși să ajung la această concluzie pe lumea aceasta. Pe lumea cealaltă sper ca regulile existenței să fie totuși altele.

O carte cu intenție bună, dar cu emoția cam dirijată. Un om în vârstă pleacă într-un soi de pelerinaj improvizat, încercând să repare ceva din viața lui. Nu-i ies toate cum și le-a imaginat, deși cartea îi oferă până la urmă un fel de semi-happy-end. N-aș putea spune că m-a convins prea tare. Are o idee frumoasă la bază, însă spre sfârșit cade în melodramă. Trei stele pentru omenie, nu neapărat pentru subtilitate.