Rafturile mele

Săptămâna trecută am zburat, seară de seară, în îndepărtata, ciudata Indie, țara celor 1 miliard de oameni și a celor 22 de limbi vorbite. Prilejul mi l-a dat o carte care mi-a plăcut mult, "Dumnezeul lucrurilor mărunte" a lui de Arundhati Roy. Seară de seară așadar pătrundeam cale de vreo două capitole doar, în lumea, necunoscută mie pâna acum, a creștinilor sirieni din Kerala, în orășelul Ayemenem din sudul Indiei, în casa familiei Ipe, în sufletele lui Rahel, a lui Estha, a lui Ammu.

De la Dumnezeul Lucrurilor Mari, cel responsabil cu făurirea Lumii, a Istoriei, am aflat câte ceva despre obiceiurile locurilor. Am aflat povestea creștinării locuitorilor din Kerala de către însuși Apostolul Toma, despre cum s-a dezvoltat această comunitate, a prosperat, s-a englezit și încet încet a început să decadă. Am aflat cum s-a strecurat Comunismul prin aceste locuri, cum s-a zbătut nițel încercând să aducă revoluția egalității și a clasei muncitioare, dar s-a zdrobit de mercantilismul susținătorilor săi și de tradițiile mult prea adânc înrădăcinate. Am aflat de o limbă ciudată numită Malayalam în care cuvintele pot fi citite de la dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta fără a-și pierde înțelesul. Am aflat câte ceva despre dansurile Kathakali, adevărate piese de teatru povestite prin gesturile mâinilor, ce istorisesc Mahabharate, Ramayane și alte povești străvechi. Am aflat cât de puternice sunt prejudecățile legate de oamenii Tangibili și Intangibili, de absurditățile sistemului de caste ce încă supraviețuiesc în India.

Dar India este destul de încăpătoare pentru a face loc și unui alt zeu. Cartea e dedicată Dumnezeului Lucrurilor Mărunte, cel responsabil cu întâmplările de zi cu zi ale oamenilor obișnuiți, cei ce-și trăiesc viața departe de eroismele și mărețiile Lucrurilor Mari.  În povestea lui Arundhati Roy, zeul a ales să se întrupeze în Velutha, un dulgher cu minte sclipitoare, de inginer, un amărât din casta paravan, un intangibil. E cel ce-a adus bucurie și înțelegere pentru Rahel și Estha, cei doi gemeni fără tată ai familiei Ipe, copii lui Ammu. Era la el acasă în raiul copilăriei lor, plin de gânduri și asocieri ciudate. A adus dragoste lui Ammu, cea care a fugit de-acasă din pricina unui tată violent, ce s-a refugiat într-o căsătorie nefericită cu un hindus bețiv și care a fost nevoită să se întoarcă după divorț, înfrântă de viață, în casa părintească. Velutha i-a oferit împlinire. Dar pentru că au încălcat Legile Iubirii, cele care legiferează cine trebuie iubit, și cum, și cât de mult, a fost sacrificat la sfârșit. Precum oricare alt zeu veritabil dealtfel.

Povestea de dragoste dintre Velutha și Ammu a declanșat Teroarea, în urma căreia s-a prăbușit o lume întreagă. Au fost aduse în plină lumină meschinăriile, neîmplinirile metamorfozate în răutăți de neînțeles ale bătrânelor acrite de viață ale familiei. Manipulările, trădările, șantajele au reușit să zdrobească sufletele a doi copii de șapte ani și au dus la moartea lui Sophie Mol, verișoara din Anglia a lui Estha și a lui Rahel. Familia Ipe s-a dezbinat, gemenii au fost despărțiți, Ammu a fost alungată și a murit bolnavă la doar 31 de ani.

Istorisirile cărții sunt cutremurătoare, triste, apăsătoare. Ne sunt dezvăluite încetișor, cu salturi în timp înainte și înapoi, din prezentul sfărâmat al gemenilor ce au acum vârsta lui Ammu când a murit , în vremurile de început ce au declanșat toată tragedia. Dacă ar fi fost să mă iau doar după povestea în sine, ar fi trebuit să rămân cu un gust amar la sfârșit. Dar nu s-a întâmplat așa. Poate pentru că printre rândurile cărții , printre multele metafore ce încercau să transforme textul în poezie, ce îngreunau lectura câteodată, răzbătea mereu parfumul delicat al Dumnezeului Lucrurilor Mărunte, ce aduce alinare, bucurie și iubire oamenilor obișnuiți. Prin prospețimea, intensitatea gândurilor de copil. Nepângărite încă. Prin speranța renașterii unei noi lumi, poate mai bune, din cenușa celei vechi. Pentru că Rahel si Estha au reușit să redevină Unul. Prin frumusețea unei dragoste adevărate. Ce e mai puternică decât moartea.

Am citit Să ucizi o pasăre cântătoare de vreo două ori și de fiecare dată i-am dat cinci stele.

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult este felul în care Harper Lee vorbește despre copilărie. Scout și Jem trăiesc într-o lume în care o vară pare nesfârșită, vecinii devin personaje, o casă de pe aceeași stradă poate ascunde un mister, iar lumea adulților este privită cu logica foarte diferită a copiilor.

Mi-a plăcut și dragul cu care Harper Lee vorbește despre locul acela. Maycomb e un orășel sudist în care oamenii se cunosc, familiile au istorii vechi și fiecare știe cine este și de unde vine celălalt. Nu e însă o lume idealizată. Aceleași legături care dau sentimentul de familiaritate păstrează prejudecăți, reguli nescrise și nedreptăți pe care puțini se gândesc să le pună la îndoială. Harper Lee vede toate astea fără să-și piardă afecțiunea pentru lumea copilăriei ei. Și poate tocmai de aceea Maycomb pare atât de adevărat.

Bineînțeles că mi-a plăcut Atticus. Nu este construit ca un erou care trebuie admirat, ci ca un om de pe stradă. Într-un loc în care părerea celorlalți cântărește mult, el nu simte nevoia nici să se conformeze, nici să demonstreze ceva. Face ceea ce crede că este drept și încearcă să-și învețe copiii să judece oamenii cu aceeași măsură.

Probabil că oameni ca Atticus sunt destui. Oameni care nu se iau după modelele zilei și nici nu simt nevoia să anunțe lumea cât de corect gândesc. Își văd de viață după omenia frumoasă din ei.

Cartea aparține foarte clar unui loc și unei epoci, dar ceea ce spune despre oameni nu s-a învechit deloc.

Nu este o carte rea. Este doar oribilă.

Pascal Bruckner ia o poveste de dragoste și o urmărește până când din ea nu mai rămâne aproape nimic care să poată fi numit dragoste. Pasiunea se consumă, plăcerea cere mereu ceva nou, iar intimitatea devine treptat un depozit de slăbiciuni care pot fi folosite împotriva celuilalt. Cei doi se cunosc atât de bine, încât știu exact unde trebuie să lovească. Și lovesc.

Cel mai tulburător nu este erotismul și nici cruzimea în sine, ci felul în care iubirea și ura ajung să se hrănească una pe alta. Relația nu se destramă atunci când dispare tandrețea. Dimpotrivă, continuă prin umilire, răzbunare și dependență, ca și cum distrugerea celuilalt ar fi ultima formă posibilă de a nu-l pierde. Bruckner nu descrie doar un cuplu care a eșuat, ci unul care a găsit în ură energia necesară pentru a rămâne împreună.

Povestea este spusă unui alt cuplu, aparent cuminte și stabil, iar răul se transmite prin simpla ascultare. Dezgustul nu împiedică fascinația, așa cum nici pe cititor nu-l împiedică să continue. Am citit cu aceeași senzație cu care privești un accident: aș fi vrut să-mi întorc ochii, dar trebuia să aflu până unde se mai putea ajunge.

I-am dat patru stele pentru că este foarte bine scrisă. În mod obișnuit, a cincea stea este rezervată cărților care mă scot din zona de confort. Aici am retras-o tocmai pentru că m-a destabilizat. Nu m-a făcut să privesc lumea altfel, ci să-mi doresc, pentru o vreme, să n-o mai privesc deloc.

Nici că se poate imagina o lectură mai potrivită înainte de întemeierea unei căsnicii. Dacă termini Luni de fiere și încă mai vrei să te legi la cap, înseamnă că ești cu adevărat curajos. Sau foarte optimist.

Am citit-o. N-am uitat că am citit-o. Și nici nu mă gândesc s-o mai citesc vreodată.

Am stat ceva pe gânduri dacă să citesc această carte sau nu. Din prezentarea de pe copertă am aflat că era vorba despre o poveste ce se petrecea în timpul tragicelor evenimente ce-au avut loc pe teritoriul Siriei și Irakului pe vremea când cei de la ISIS făceau legea acolo. Iar acesta este un subiect pe care în mod sigur nu vreau să-l aprofundez, mi-au ajuns cu vârf și îndesat informațiile aflate pe alte căi. Pe de altă parte însă, mai scria pe copertă că acțiunea se petrecea în Mardin, în estul Turciei și că în poveste apăreau și yezidi din Lalish. Mi-au revenit atunci în fața ochilor zidurile ca untul și străduțele Mardinului, mănăstirea de șofran a siriacilor și razele de soare întruchipate în piatra turnurilor din Lalish. Mi-am amintit de atmosfera idilică cu care m-au întâmpinat, în cele câteva ceasuri pe care am apucat să le petrec și eu acolo, total insuficiente pentru a descoperi și apele mai adânci dar tulburi ce se ascundeau dedesupt. Poate această carte avea să-mi aducă ceva mai multă cunoaștere. Așa c-am cumpărat-o și m-am apucat s-o citesc. Mi-a și plăcut până la urmă cu toate că nu lasă în urma ei un gust prea dulce.

Povestea dezvăluită în această carte ne este spusă de Ibrahim, un ziarist din Istanbul, ce pare a fi un alter ego al autorului. Deși născut în Mardin, unde își petrecuse copilăria, lăsase cu mult timp în urmă lumea aceea conservatoare și oarecum demodată, încremenită în tradiții patriarhale rigide, total diferită de cosmopolitismul unui oraș ca Istanbul-ul, ce-și luase ca model mai degrabă Occidentul, nu Orientul. Ibrahim părea a fi bine înfipt în lumea lui. Proaspăt divorțat, fără regrete, de o femeie frumoasă dar materialistă, își vedea de viață și meserie, într-o rutină oarecum obișnuită. Accidentul care-l va abate de pe drumul bătătorit s-a petrecut în timpul unei banale ședințe de redație, când a aflat povestea tragică a unui conațional de-al său, omorât în America de o grupare neo-nazistă ce-i ura pe toți musulmanii de pe lumea asta. Uitându-se mai bine pe fotografii și fiind mai atent la poveste, Ibrahim și-a dat seama că decedatul era Hussein, unul dintre bunii lui prieteni din îndepărtata copilărie petrecută în Mardin. Amintirea pe care o avea el despre Hussein, un băiat bun să-l pui pe rană, nu se potrivea deloc cu modul în care și-a sfârșit viața. Fiindu-i zgândărit instinctul de jurnalist, Ibrahim s-a hotărât să plece în Mardin, acolo unde fusese adus trupul lui Hussein pentru a fi înmormântat, pentru a afla toată povestea.

Iar noi, cititorii, suntem invitați să pornim alături de el, în primul din cele două capitole ale cărții, cel mai consistent, care e intitulat chiar așa, Drumul către Hussein. După părerea mea, capitolului acestuia i se potrivește mănușă primul motto al cărții, care spune așa:

În această lume totul e frânt, anonim, nepotrivit. - Fernando Pessoa, Cartea neiniștii

Ajuns în Mardin, Ibrahim îi trage de limbă pe toți cei ce-i puteau da informații utile: pe vechii prieteni de joacă, pe mama și sora lui Hussein, pe toți cei cu care a intrat el în contact înainte de-a muri. A aflat astfel că Hussein a rămas același băiat serios și studios pe care-l știa, același om inimos și sensibil care dorea să facă bine tuturor, până și păsărelelor pe care-și încercau prietenii lui praștia. Nu ajunsese mullah, așa cum se aștepta lumea, ci urmase ceva cursuri medicale și se pregătea să se însoare cu o fată frumoasă și bogată. În ultimul timp lucra cu echipele Médecins Sans Frontières și se străduia din răsputeri să ajute cât mai mult pe oamenii necăjiți din taberele de refugiați sirieni de le lângă Mardin. De aici i s-a tras și nenorocirea. În acele tabere se găseau și mulți yezidiți, oameni ce aparțineau unui grup religios a cărui credință era considerată eretică de toată lumea, și de musulmani și de creștini. Peste graniță, în Siria și Irak, yezidiții ajunseseră calul de bătaie al ISIS. Luptătorii făceau raiduri prin sate, omorau bărbații și femeile peste o anumită vârstă, pe băieții tineri îi reeducau în școli islamice ca să-i transforme în luptători iar pe fete le foloseau pe post de sclave sexuale. Doar cine avea noroc ajungea într-o tabătă de refugiați în Turcia. Aici a întâlnit-o Hussein pe Meleknaz, o yezidită ce trecuse prin iadul piețelor de sclavi ai ISIS. Ne mai valorând mare lucru din pricina multelor siluiri la care a fost supusa și însărcinată fiind, Meleknaz a fost cumpărată pe nimica toată de un bun samaritean, eliberată și trimisă peste graniță. Sfidând toate tabuurile, Hussein s-a îndrăgostit până peste cap de Meleknaz și s-a hotărât s-o ia de nevastă. Toată lumea i-a sărit în cap, familia, prietenii, toți l-au avertizat că doar nenorocirile aveau să-l găsească la capăt de drum, nu fericirea. Ceea ce s-a și întâmplat. Hussein a fost împușcat în Mardin de simpatizanți locali ai ISIS. Rănit destul de grav a supraviețuit totuși dar, de frică să nu-i vină de hac definitiv, familia a hotărât să-l trimită la frații lui ce se stabiliseră de ceva timp îm America. Ajuns acolo, Hussein a fost înjunghiat mortal de doi neo-naziști ce-i urau pe musulmani.

Ibrahim află povestea prietenului său intervievând o grămadă de lume și încetul cu încetul îi descâlcește ghemul încurcat. Pe măsură ce ne-o povestește și nouă începem să aflăm și noi câte ceva despre grozăviile ce-au avut loc, cu nu puțin timp în urmă, atât de aproape de noi.

Lumea se schimbase din vremea copilăriei lui Ibrahim, când ...

La piață, la școală, că erai sirian, musulman, evreu, sau cine știe ce soi de zoroastrian, eram cu toți prieteni și ne bucuram împreună de sărbătorile celorlalți. Dar acum orașul era acoperit de umbra unui islam dur și plin de furie, închis în sine.

Toate prejudecățile strânse de-a lungul timpului deveniseră tabuuri, legi de neîncălcat, lumea era împărțită în noi și ei și nu mai era loc pentru toți pe Pământ. Oamenii se smintiseră din cine știe ce pricină obscură, erau otrăviți și uitaseră ce-i aceea omenia. După cum ne-a lămurit nenea Fuat ...

Știi ce-i aceea setea de sânge, băiete? Există un cuvânt arab din vechime, harese. Cuvinte precum ambiție, lăcomie, dorință, ardoare, toate izvorăsc din el. Să-ți spun despre harese, copile: știi cât sunt de rezistente cămilele, li se spune corăbiile deșertului, căci sunt în stare să-l traverseze fără să mănânce și fără să bea timp de trei săptămâni, mergând la nesfârșit? În deșert există însă un mărăcine pe care-l adoră. Și când îl văd se năpustesc să-l smulgă și să-l mestece. Țepii le rănesc boturile și din acele răni curge sânge. Gustul sărat al sângelui amestecat cu mărăcinii le place și mai tare. Sângerează mâncând și mănâncă sângerând; dacă nu sunt oprite, mor înecate cu propriul sânge. Aceasta este harese. Cum spuneam mai înainte, ambiția, lăcomia, dorința, ardoarea, toate izvorăsc de aici. Așa-i obiceiul în tot Orientul Mijlociu, fiule: ne omorâm între noi de generații întregi, fără să ne dăm seama că ne ucidem de fapt pe noi înșine. Ne îmbătăm cu propriul sânge.

Mai aflăm deasemenea, alături de Ibrahim, câte ceva și despre cei de religie yezidită, acei amărâți ce sunt ca o creangă ruptă din copacul omenirii. Musulmanii îi consideră diavoli pentru că îl urmează pe Îngerul Păun, acela care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în momentul în care i s-a cerut să se închine lui Adam. Îngerul Păun a fost izgonit din rai atunci dar s-a căit și a plâns șapte mii de ani iar Dumnezeu l-a iertat, l-a luat din nou la dreapta sa și l-a făcut căpetenia îngerilor. Dar această ultimă iertare nu e luată în seamă nici de creștini nici de musulmani iar yezidiții sunt considerați și de unii și de alții eretici iubitori de Satana. Interdicții sacre există și de cealaltă parte. Și yezidiții împart lumea în noi versus restul omenirii și trăiesc în comunități endogame cu reguli foarte stricte.

Între lumea lui Hussein și cea a lui Meleknaz se deschidea așadar o prăpastie de netrecut. Și totuși, cei doi au reușit s-o biruiască cumva și să întruchipeze prin legătura lor o spusă de-a lui Rumi - Ne vom întâlni în locul de dincolo de bine și de rău. Iar pe Ibrahim îl intriga nespus acest lucru. Cum de-a fost posibil? Cum de un musulman pios precum Hussein, pâinea lui Dumnezeu când era vorba să-i ajute pe alții, a trecut peste toate barierele și și-a urmat drumul până la moarte? Cine era femeia căruia prietenul lui din copilărie îi scria poeme de dragoste ce semănau izbitor cu cele ale misticilor sufi din trecut?

Pentru a răspunde întrebării, Ibrahim o va coti pe un alt drum iar noi vom parcurge cel de-al doilea capitol, Drumul către Meleknaz. Tot după părerea mea, capitolului acestuia i se potrivește de minune cel de-al doilea motto al cărții, care spune așa:

Mi-am văzut fața pe chipul tău, mi-am auzit vocea pe buzele tale. - Ibn Arabi

Înainte de-a pleca din Mardin, Hussein a apucat să o trimită pe Meleknaz la Istanbul, la un prieten al său. După ce-avea să-și facă un rost în străinătate, pe lângă frații săi, urma s-o cheme și pe ea acolo. Dar acest lucru ce nu s-a mai întâmplat niciodată. Ibrahim, întors acasă la Istanbul, a pornit în căutarea femeii cu scopul de-a o ajuta și de a afla și versiunea ei de poveste. Dar dorința lui cea mai mare era să intre cumva în papucii lui Hussein, să-l înțeleagă cu adevărat, cu speranța de-a descoperi și el o altă perspectivă din care să privească lumea asta rău făcută, poate una mai apropiată de gândirea Orientului, acolo unde poeții sunt magi și farmecă oamenii cu vorbele lor. Să capete o înțelegere care să-i vindece toate dihotomiile sufletești. Până la urmă Ibrahim o va întâlni pe Meleknaz dar nu-i va putea sparge carapacea. Meleknaz nu-i va accepta ajutorul și nu-i va revela nici un mister, va rămâne puternică și inaccesibilă, precum o zeiță mesopotamiană. Iar Ibrahim va continua să caute  răspunsuri la întrebările ce-l frământau, intervievând alte femei năpăstuite ce-i ieșeau în cale.

După părerea mea cartea aceasta este frumoasă îndeosebi datorită mesajului ei evaziv. Cred că, după ce va fi terminat și ultima propoziție din carte, fiecare cititor va rămâne în minte cu propria lui impresie, diferită poate de a celorlalți. Unii se vor gândi mai degrabă la relele izvorâte dintr-o credința religioasă ce-a devenit prea dogmatică și fundamentalistă. Alții se vor gândi la cât de restrictivă poate deveni o cultura tradițională, împestrițată cu tot felul de superstiții, o cultură pe care mulți specialiști o văd ca pe un fel de infecție sau parazit mental, cu oamenii în rol de gazdă inocentă (Sapiens - Yuval Noah Harari). Cei cu simpatii feministe se vor gândi pesemne la toate relele îndurate de femeile din acea parte de lume (și nu numai) nevoite să trăiască într-o societate puternic patriarhală. Supraviețuitoarele au șansa să devină femei foarte puternice. Mi-am amintit mereu de spusele Elizei, colega mea de muncă cu rădăcini în acea parte de lume, care-mi zicea : Femeile acelea sunt eroinele mele! Sau poate cartea aceasta încearcă să atragă atenția asupra incapacității noastre de a înțelege pe deplin ceea ce i s-a întâmplat altcuiva, cu atât mai mult traumele celor care au supraviețuit unor violențe de neimaginat, precum Meleknaz.

De n-ar fi fost cel de-al doilea motto nu cred că-mi trecea prin cap o posibilă interpretare mistică a problemei. Poate că aici se ascundea taina împărtășită de Hussein și Meleknaz, un soi de comuniune întru Dumnezeu, o iubire ca cea propovăduită de misticii sufi și marii poeți persani. O dragoste ce i-a dat unuia putere să înfrunte moartea iar celuilalt să îndure viața. Cei doi s-or fi întâlnit în locul de dincolo de bine și de rău, unde și-or fi văzut fața pe chipul celuilalt și și-au auzit vocea pe buzele celuilalt. Noi însă am rămas cu buzele umflate, la fel ca și Ibrahim, n-am fost părtași acelei taine. Privind din acest unghi, un rezumat bun al cărții ar putea o fi vorba din bătrâni, folosită la un moment dat pe post de titlu al unui capitol.

Prin fereastra care-i lumea
Toți se uită doar și trec.