Rafturile mele

Cartea asta mi s-a părut o mică bijuterie. Delicată, filigranată, purtând patina timpului, povestită frumos, fară un cuvânt aruncat aiurea. E o poveste ce se desfășoară în Parisul anului 1785 și are un subiect macabru - mutarea cimitirului Les Inocentes din centrul Parisului în Catacombe. E totodată o poveste despre curajul de a-ți trăi viața așa cum o dorești. Și mai e în același timp o parabolă despre o societate putredă, moartă deja (deși nu o știe) al cărei "cadavru" va fi mutat de către Revoluție nu în Catacombe ci în cărțile de istorie.

Mi-a fost simpatic inginerul Jean-Baptiste Baratte, cu litania lui de dinainte de culcare desprinsă din învățăturile iluminismului, cu lehamitea de a locui în faubourgul infectat de cimitir. Mi-a plăcut Heloise cu urmele ei de feminism incipient. Mi-au plăcut muncitorii flamanzi, o sectă misterioasă fară de care nu s-ar fi putut face curățenie. Mi-a fost simpatic până și medicul Guillotin, atât de uman și dornic să ajute.

... despre Versailles

"În spatele celui adormit, în dreapta și stânga lui, oglinzile se ridică din parchet până la stucaturile împăienjănite ale tavanului. Palatul e plin de oglinzi. Trăind aici, pare a fi imposibil să nu te întânlnești cu tine însuți de o sută de ori pe zi, fiercare coridor o sursă de vanitate și îndoială.

Behind this sleeper, and to either side of him, there are mirrors rising from the parquet to the cobwebbed mouldings of the ceiling. The palace is full of mirrors. Living here, it must be impossible not to meet yourself a hundred times a day, every corridor a source of vanity and doubt."

... despre cimitirul Les Innocentes

"Sfântul Augustin, spune ministrul, ținând între degete un macaron pe jumătate devorat, ne spune că onorurile datorate morților aveau ca scop principal alinarea celor vii. ...

Biserica medievala a început practica îngropării morților în biserici pentru ca ei să stea, desigur, lângă relicvele sfinților. Când n-a mai fost loc în biserici au început să sape morminte în pământul din jur. Honorius din Autun numește cimitirele dormitoare sfinte, sânul Bisericii, ecclesiae gremium. Din ce moment crezi că ne-au depășit numeric? - Cine, domnia voastră? - Morții. - Nu știu, domnia voastră.

Iar apoi, să fi fost acum o generație, am început să primim plângeri. Câțiva dintre cei ce locuiesc lângă cimitir au constatat că apropierea lui a devenit neplăcută. Mâncarea se strica. Lumânările se stingeau, ciupite parcă de degete invizibile. Oameni ce coborau dimineața pe scară se prăbușeau inexplicabil. Și-au apărut tulburări morale, în special printre tineri. Cei a căror existență fusese până acum fără pată ..."

"Următorul sicriu ridicat la suprafață conținea doar o grămăjoară curată de oase care, apucată și scuturată, zdrăngănea ca o jucărie de copil. Următorul, în afară de puțin praf, era gol. 'Cel puțin unul a scăpat - zice Guillotin aruncând o privire în jur - Există o speranță pentru noi toți. "

... despre Jean-Baptiste Baratte, în momentul când viața i s-a schimbat

"O dorință de a o lua de la capăt, cu o mai mare onestitate. De a pune sub lupă fiecare idee în lumina experienței. De a sta cât mai hotărât în mijlocul mizeriei fabuloase a lumii; de a trăi printre incertitudini, haos, frumusețe. De a trăi cutezător dacă se putea. Temeritatea va fi necesară, nu avea nici un dubiu. Curajul de a acționa. Curajul de a refuza."

A desire to start again, more honestly. To test each idea in the light of experience. To stand as firmly as he can in the world’s fabulous dirt; live among uncertainty, mess, beauty. Live bravely if possible. Bravery will be necessary, he has no doubt of that. The courage to act. The courage to refuse."

Am avut și eu parte de rezultatele muncii lui Jean-Baptiste Baratte și e echipei lui de mineri flamanzi, pe când vizitam Catacombele Parisului.

Am coborât în fundul pământului prin intrarea amenajată în Place Denfert-Rochereau și-am străbătut tunele ca de cârtiță ce mi s-au părut nesfârșite, rămășițe ale vechii mine de unde s-a extras piatra folosită la ridicarea clădirilor orașului. Undeva la capătul drumului m-au așteptat, șiruri-șiruri, clădite cu grijă unele peste altele, oasele a peste 6 milioane de oameni ce-au trăit, au muncit, au visat, s-au îndrăgostit, s-au bucurat, s-au chinuit în cei aproape 2000 de ani de când există Parisul pe hartă.

Pe când căscam eu gura, contrariată de ce vedeam, nehotărâtă dacă să-mi placă sau nu, m-am intersectat cu o tânără mămică ce purta o mogâldeață bucălată și zâmbitoare pe post de rucsac, căruia nici că-i păsa de locul în care se afla, înseninând locul. Ea a pus punctul pe i, zicând uimită: "Cât poate fi de ciudat. Și de macabru. Și cu toate aceste nu poți să nu recunoști că au frumusețea lor."

Cartea m-a vrăjit definitiv și irevocabil. În portugheză cartea se numește Libro de Cronicas, titlu mult mai sugestiv, și adună în ea cele mai reușite cronici pe care Antonio Lobo Antunes le-a publicat în ziarul O Publico timp de cinci ani, începând cu anul 1993. Sunt povestiri scurte, de 2-3 pagini, ce se citesc foarte ușor. Sunt istorii despre oameni obișnuiți, despre bunici, mătuși, copii, părinți. Sunt "fotografii ale clipei", duioase, pline de umor, nostalgice, cu siguranță nițel autobiografice, spuse cu o savoare aparte.

Majoritatea întâmplărilor se desfășoară în Lisabona, în special prin cartierul Benfica - locul de baștină al autorului. Am fost însă prevenită, cartierul de altădată, cel descris în carte, a dispărut demult. N-aveam cum să-i regăsesc be băieții ce dârdâiau de frig și se îndopau cu aspirine pe Plaja Merilor, sau pe mătușile ce-și alegeau sărăntoci pe post de animale de casă, pe vecinii cei pitorești în viața cărora am tras și eu o ocheadă. Toate au rămas doar amintiri câteodată ironice, uneori dramatice, mai întotdeauna poetice, numai bune de savurat într-o carte.

António Lobo Antunes își dispută cu José Saramago titlul de cel mai valoros scriitor portughez contemporan. Unii sunt de părere că el ar fi meritat mai degrabă premiul Nobel pentru literatură, nu Samarago. De profesie este medic psihiatru, la fel ca și tatăl său, dar a renunțat să practice și s-a dedicat în totalitate literaturii. Colegii din spitalul în care a lucrat, îi țin totuși biroul neocupat, poate se răzgândește și revine. În timpul războiului din Angola a fost înrolat timp de doi ani pe post de medic militar. Experiențele trăite acolo l-au marcat profund și acum constituie principala sursă de inspirație pentru romanele sale. Dacă subiectul n-ar fi fost atât de sumbru, mă tenta să mai citesc câteva dintre cărțile lui. Dar așa, am să aștept un moment mai prielnic.

Ghepardul a fost scris de Giuseppe Tomasi di Lampedusa la sfârșitul vieții și publicat după moartea lui, în 1958. Acțiunea romanului se petrece în Sicilia anilor 1860, în timpul unificării Italiei, când vechea ordine politică se prăbușește și o alta încearcă să-i ia locul. Garibaldi, Burbonii, plebiscitele și noile instituții sunt însă mai degrabă decorul. Cartea nu e interesată de istorie ca eveniment spectaculos, ci de istorie ca uzură lentă.

Deși nu este o autobiografie, romanul are un ton profund personal. Lampedusa scrie din interiorul unei lumi care se stinge și o face fără ranchiună și fără nostalgie dulceagă. Prințul Salina este inspirat din propria familie a autorului, dar nu e un portret idealizat. E mai degrabă o formă de înțelegere târzie. Nu răzbate din carte dorința de a salva sau justifica ceva, ci doar aceea de a vedea limpede.

Personajele romanului pot fi citite ca reacții diferite în fața aceluiași apus. Prințul Salina este aristocratul lucid, care înțelege că lumea lui nu mai are viitor și refuză să se agite inutil. Preferă rolul de astronom amator, luptându-se cu stelele și cu calcule complicate de matematică, nu cu problemele lumii din jurul lui. El este Ghepardul din titlu și de pe blazonul familiei, ființa frumoasă, mândră, sigură pe sine, perfect adaptată mediului ei, dar condamnată să dispară atunci când condițiile se schimbă radical. Ghepardul savanei este pe cale de dispariție. La fel și prințul Salina. Nu e înfrânt, nu e ridiculizat, dar devine străin noii lumi.

Tancredi, nepotul Prințului, este inteligent, fermecător și perfect aliniat cu timpul său. Este, la rândul lui, un prinț. El își dă seama primul că „dacă vrem ca totul să rămână la fel, trebuie ca totul să se schimbe”, așa că merge să lupte în armata lui Garibaldi. Prinde din zbor oportunitatea de a se căsători cu frumoasa Angelica, fiica primarului proaspăt îmbogățit și mare maestru în a profita de regulile lumii noi. O abandonează astfel pe verișoara lui, Concetta, ce se dovedește a fi ultimul ghepard, dar unul rigid, incapabil să-și transforme evidentele calități în viață. Am văzut prin alte recenzii că nu este deloc simpatizat și că e tratat drept un oportunist. Departe de mine această interpretare. Tancredi este un prinț Salina care a hotărât că merită să mai facă o încercare.

Conform mărturiilor autorului, cheia romanului ar trebui să fie câinele Bendicò, un dog uriaș. Îl întâlnim la începutul cărții, năvălind în camera în care se roagă întreaga familie, îl regăsim în plimbările Prințului, stăpânul său, și îl vedem mârâind instinctiv la Angelica. Nu e un simplu animal de decor. La un moment dat, don Fabrizio îl compară cu stelele, aceleași stele care îl ajută să se desprindă de meschinăriile lumii omenești.  În ultimul capitol apare un altfel de Bendicò, unul împăiat și păstrat printre relicve în camera Concettei. În momentul în care Concetta moare pe dinăuntru este azvârlit pe fereastră, la coșul de gunoi.

Ce-am decis eu să fac cu această "cheie"? Am hotărât să nu o iau ca o pură acțiune administrativ-gospodărească ci mai degrabă o "primenire" a lumii interioare. La suprafața lucrurilor s-a împlinit intuiția lui Tancredi. Mecanismele ce pun lumea în mișcare au rămas la fel cu toate că sunt unse cu un alt ulei. Au apărut alți gheparzi, alți șacali și alte oi, atât. Și totuși ceva s-a pierdut pe drum. Structura e aceeași dar a dispărut o anumită știință de a trăi. La sfârșitul romanului, aristocrații sunt morți, iar Concetta, ultimul martor, moare pe dinăuntru. Nu pentru că lumea s-a sfârșit, ci pentru că felul lor de a fi în lume nu mai e de înțeles.

Aș mai vrea să spun doar că de cum am început cartea mi s-au arătat în minte sirenele din Odiseea și cântecul lor. Scriitura lui Lampedusa e frumoasă, precisă, seducătoare, te cheamă spre sensuri care par, la un moment dat, definitive. Metaforele, umorul fin, frazele atent cumpănite dau impresia că totul se leagă și că ai putea, dacă mai stai puțin, să înțelegi pe deplin.

Pe măsură ce înaintam în carte, am constatat că trebuie să fac ca Ulise și să mă leg zdravăn de catarg. Să ascult până la capăt, să mă las vrăjită de frumusețea textului, dar să nu rămân pe loc. Am impresia că această carte nu trebuie „rezolvată”, ci doar parcursă liniștit. Altfel, riști să confunzi cântecul cu destinația.

O carte pe care am început-o cu entuziasm, am continuat-o uneori cu exasperare și am terminat-o într-un armistițiu. Ideea de la început mi-a plăcut mult: Oskar refuză să crească și rămâne bufonul care privește lumea adulților din afara regulilor ei, cu ochii larg deschiși și toba la îndemână. Din această poziție privilegiată poate vedea ridicolul, lașitatea și absurdul unei societăți care alunecă spre nazism.

Toba de tinichea este și povestea unei lumi dispărute: Danzigul copilăriei lui Günter Grass, orașul german, polonez și cașub care nu mai putea exista după război. Romanul este atât de impregnat de propria lui biografie — cartierul, familia de mici comercianți, mediul catolic, amestecul de populații, iar mai târziu experiențele din Germania postbelică — încât uneori pare o autobiografie trecută printr-o oglindă deformantă.

Pe drum însă, Grass își îngroapă uneori propria idee sub sute de pagini de grotesc, digresiuni, sexualitate, jocuri de cuvinte și imagini care par să existe numai pentru plăcerea autorului de a le inventa. Scrie aproape așa cum germana construiește cuvintele interminabile: lipește poveste de poveste, metaforă de metaforă, până când uiți de unde ai plecat. De multe ori m-am întrebat dacă mai există vreo ieșire din ceața asta.

Poate că pentru cititorul german multe dintre ițele poveștilor spuse în carte ies mai repede din ceață. Pentru mine, sensul s-a conturat abia spre sfârșit, când devine limpede că Oskar nu poate rămâne pentru totdeauna copilul-bufon care observă lumea adulților fără să-i accepte regulile. Nici el nu rămâne în afara jocului: alegerile lui au consecințe, iar granița dintre vinovăție și nevinovăție devine tot mai greu de trasat. Crește, dar crește strâmb.

După părerea mea metafora lui Grass depășește istoria Germaniei naziste și postbelice. Nicio maturizare, a unui om sau a unei societăți, nu se petrece păstrând intactă iluzia inocenței. A trăi înseamnă inevitabil să intri într-o lume imperfectă, cu alegerile, compromisurile, responsabilitățile și zonele ei gri. Poți refuza să crești, poți încerca să rămâi spectator și să judeci lumea de pe margine, dar nu poți rămâne cu adevărat în afara ei. Iar în urma ta rămâne întotdeauna ceva din ceea ce ai făcut, ai provocat sau ai lăsat să se întâmple — Bucătăreasa Neagră, amenințătoare, undeva în spate.

Amintindu-mi cu plăcere de vraja care m-a cuprins când am citit pentru prima oară cartea, m-am încumetat să o recitesc. M-a surprins că nu și-a pierdut deloc puterea pe care a avut-o asupra mea. Nu doar că m-a vrăjit a doua oară dar am înțeles mai limpede cum anume o face.

Cartea aceasta poate fi citită ca o cronică a orașului Vișegrad, aflat undeva în inima Bosniei, pe malul Drinei, într-un loc prins mereu pe granițe de tot felul. Granițe între imperii, între credințe, între lumi care se ating și se despart fără să se întrebe unele pe altele.

În preajma acestui târg s-a născut cândva un băiat isteț, smuls din casa lui de tributul de sânge al Imperiului Otoman și dus la Istanbul. Copilul acela avea să ajungă Mehmed Pașa Sokolović, mare vizir și slujitor a trei sultani. Ajuns atât de sus, el nu și-a uitat locul de unde a plecat și s-a gândit să ridice un pod peste Drina. Poate ca o punte între lumi, poate ca o încercare de a ostoi o durere veche, poate pur și simplu ca un vakuf, un dar făcut lui Dumnezeu pentru binele oamenilor.

De aici începe povestea.

Vișegradul nu e un oraș mare și nici nu aspiră la asta. E un târg de margine aflat mereu pe un hotar care se tot mută: între imperii, între credințe, între Orient și Apus, între vechi și nou. Granița se schimbă dar oamenii rămân pe loc și sunt nevoiți să-și ducă viața sub vremuri care de multe ori îi depășesc.

Cronica lui Andrić nu urmărește faptele mărețe ale imperiilor. Bătăliile, tratatele și cuceririle apar doar ca zgomot de fundal. În prim-plan sunt întâmplările de zi cu zi ale oamenilor obișnuiți: negustori, hangii, femei măritate cu sila, copii, bătrâni care privesc lumea schimbându-se în ciuda părerilor lor. Istoria mare trece pe deasupra capetelor lor dar viața trebuie trăită, indiferent de steagul care flutură deasupra târgului.

Personajul principal al cărții este podul lui Mehmed Pașa de pe Drina. El leagă nu doar malurile, ci și poveștile. Peste el trec generații, regimuri, credințe, moduri de viață. Oamenii vin și pleacă, podul rămâne. Iar poveștile nu se succed liniar, ca într-un manual de istorie, ci se adună una peste alta, ca într-o spirală. Fiecare episod adaugă un strat de înțelegere despre timp, despre viață, despre felul în care lumea se schimbă fără să se schimbe cu adevărat. Podul nu duce doar dintr-o parte în alta a malurilor Drinei ci te conduce în timp.

În mijlocul lui se află kapia, acea lărgire a podului, construită în mijlocul apelor, unde nu ești nici pe un mal, nici pe celălalt. Pe de o parte are bănci de piatră și parapete joase care invită la popas, un loc unde stai să pălăvrăgești sau pur și simplu să privești cum curge apa. Pe de altă parte, e folosită de stăpâniri ca punct de exercitare a puterii.

Pe kapie se află inscripția lui Mehmed Pașa, cea care amintește că podul e un dar, un vakuf. Tot acolo se afișează, de-a lungul vremii, poruncile imperiilor care se succed și, uneori, capetele retezate ale răzvrătiților. Ordinele mari ale istoriei și vorbele mărunte ale oamenilor ajung în același loc. Kapia devine astfel pentru Vișegrad un fel de buric al lumii. În acel loc se vede cel mai limpede cum lumea se mișcă în jurul unui punct care pare neschimbat. Cât timp kapia e locuită, lumea încă are răgaz. Când se golește, ceva esențial s-a pierdut.

Podul nu rămâne același, chiar dacă piatra lui pare neschimbată. Are vârste care lasă urme, la fel ca oamenii.

În tinerețea lui, podul cere jertfe. Lumea e încă arhaică și nimic mare nu se poate ridica fără suferință. Oamenii cred că piatra trebuie îmblânzită cu sânge, că ordinea lumii cere un preț. Jertfele sunt crude, uneori reale, alteori doar închipuite, dar ele spun ceva esențial despre felul în care oamenii înțeleg lumea la începutul ei: tot ce e menit să dureze are un preț ce trebuie plătit.

Apoi vine vârsta în care podul își împlinește rostul. Leagă maluri, drumuri, oameni. Devine parte firească din viață. Nu mai e privit cu teamă, nici cu uimire, ci cu obișnuință. Lumea trece peste el zilnic, se oprește pe kapie, schimbă vești, face socoteli, spune glume, împărtășește necazuri. Podul nu mai e o minune, ci un fapt al vieții, martor mut al durerilor și bucuriilor. Este semnul că funcționează. Darul e folosit, dar nu mai e recunoscut ca dar.

Apoi vin alte vremuri și alte granițe. Ordinea, regulamentele, măsurătorile, „îmbunătățirile”. Podul e curățat, reparat, optimizat, șlefuit pentru modernizările orașului. Nu cade, pentru că e făcut trainic dar e puțin ciuntit atât în piatră cât și în menirea lui. I se păstrează utilitatea, dar i se pierde rostul mai adânc.

Și uite așa, de-a lungul acestor vârste, podul rămâne axul care leagă toate poveștile. Oamenii dispar, generațiile se schimbă, imperiile se succed. Podul însă adună totul și-l conduce pe cititorul cronicii sale spre o înțelegere care se construiește încet, din acumulare.

Într-una dintre aceste vârste apare Ali-Hogea. Provine dintr-o familie căreia i se încredințase, de generații, administrarea podului și a caravanseraiului construit la capătul lui, ca parte a vakufului lui Mehmed Pașa. Ali-Hogea nu e un oarecare ci un păzitor al sensului. Nu este un moralist și nici un nostalgic. Nu idealizează trecutul și nu refuză noul. Dar vede limpede ce se pierde atunci când darul e scos din ordinea sacră și trecut în logica utilității. Când lumea își pierde echilibrul și cade de pe frânghia subțire a măsurii și a bunului-simț. La moartea lui înțelegi că se destramă o lume iar cea care îi ia locul funcționează după o altă logică.

Mă tot întreb în ce anume constă vraja cărții, revărsată atât de darnic asupra mea. Mi-a plăcut mult modul în care sunt spuse poveștile, cu un limbaj auster, redus parcă până la os, fără metafore strălucitoare și fără fraze care cer admirație. Paginile ei nu sunt lecții și nici cursuri de filosofie complicată, ci mai degrabă semințe presărate în pământ, din care pot germina în voie propriile idei ale cititorului. Citind-o nu înaintezi în acțiune, ci cobori, strat după strat, în tot felul de sensuri care nu sunt închise, ci lăsate poroase. Ivo Andrić nu explică nimic și nu judecă. Privește doar, de la o distanță sănătoasă: suficient de aproape cât să înțeleagă, suficient de departe cât să nu deformeze. Spune adevăruri simple, cu cuvinte simple și lasă viața să iasă singură la iveală.

La sfârșitul cărții, podul este rupt de o explozie. Poveștile care ar mai fi putut fi povestite le cunoaștem, chiar dacă nu sunt prezente în carte. Lumea intră într-un haos diferit de cel anarhic și primitiv. Intră, inocent și cu capul înainte, într-un haos modern, eficient, industrializat, cu reguli, sisteme și ideologii. Îl cunoaștem foarte bine, pentru că fie am trecut prin el, fie îi simțim consecințele, fie ne bucurăm din plin de binefacerile sale. Fiecare cititor poate alege și poate rămâne închis în propria sa percepție.

De mai bine de o sută de ani ne aflăm în această logică nouă, născută la început de secol XX și căutăm neobosit soluții care să ne ducă spre un alt echilibru. Îmbunătățim, optimizăm, accelerăm. Rareori ne oprim.

Și totuși, titlul cărții mă pune pe gânduri. E un pod pe Drina ... nu a fost. Darul există, chiar dacă e ciuntit. Podul stă în picioare, chiar dacă lumea nu știe ce să facă cu el. Nu piatra lipsește, ci privirea aceluia care se oprește pe kapie și știe să recunoască un dar.

Poate că acel este din titlu nu e o constatare ci o sugestie de ieșire din impas. O cale, nu spre întoarcerea în trecut, ci spre introspecție. Un îndemn la un echilibru care nu se construiește din grabă ci din răgaz. Un îndemn la acceptarea darului, de multe ori refuzat tocmai pentru că este atât de greu de purtat.

Pe vremea când eram în căutare de cărți care să mă pregătească cât de cât pentru apropiata excursie din regiunea Caucazului, Ali și Nino a lui Kurban Said revenea mereu și mereu în listele celor mai apreciate lecturi. Sinceră să fiu, am ezitat mult înainte să mă hotărăsc s-o cumpăr, titlul nu mă inspira deloc. Mă gândeam că o să am iarăși parte de-o poveste de iubire gen Romeo și Julieta, ce plictiseală. Din fericire, cartea e ceva mai mult decât atât.

Firul roșu al cărții este într-adevăr o poveste de iubire. În cazul de față Romeo este Ali Khan Şirvanshir, un tânăr aristocrat azer înrudit cu familia șahilor de Șirvan ce stâpânea odinioară palma de pământ ce în zilele noastre se numește Azerbaidjan. Julieta este o preafrumoasă prințesă georgiană, pe nume Nino Kipiani. Acțiunea s-a mutat din Verona medievală în orașul Baku de la începutul secolului XX (câțiva ani înainde de primul război mondial), pe vremea în care nu existau trei țări în Caucaz ci doar o gubernie rusească pe nume Transcaucazia. Guelfii și ghibelinii s-au transformat în azeri musulmani șiiți și în georgieni creștini ortodocși. Din fericire pentru cei doi tineri - deh, lumea a mai evoluat între timp - au avut părinți înțelepți și îngăduitori care nu s-au opus prea mult căsătoriei lor. Diferențele culturale și religioase le-au mai dat de furcă celor doi, Nino nu se împăca defel să trăiască în gineceu (de harem nu se punea problema, Ali o iubea prea mult), iar Ali nu putea renunța la stilul de viață oriental. Dar nimicurile astea n-au reușit să-i despartă, ar fi putut trăi fericiți până la adânci bătrânețe. Din păcate, au trăit doar până când moarte i-a despărțit. Ali își va da viața în luptele împotriva bolșevicilor ce-au venit să strivească tinerele republici independente ce se înființaseră în Transcaucazia după 1918.

Până la urmă i-am îndrăgit pe Ali și pe Nino și mi-a plăcut povestea lor de iubire. Dar dacă era doar ea, cartea nu căpăta din partea mea cinci steluțe. M-am bucurat mult mai mult de poveștile despre azeri, georgieni și armeni, despre viața lor de zi cu zi, despre legende și obiceiuri. A fost interesant să mă pot plimba și eu nițel, cu mintea, prin Tiflis-ul și Baku-ul Transcaucaziei țariste. Dar cel mai mult mi-a plăcut  tonul nostalgic și plin de dragoste cu care autorul ne dezvăluie o lume și un mod de viață care au pierit, care și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul și nu vor mai reveni niciodată. Uneori, dorul lui pentru locurile pe care le-a părăsit, pentru vremurile de altădată, răzbătea printre rânduri și, pe de-o parte îmi zgâria sufletul, pe de altă parte mi-l ungea cu ambrozie și nectar.

Interesant e că nu se știe precis cine a fost Kurban Said, cartea a fost publicată sub pseudonim. Identitatea scriitorului a rămas învăluită în mister în pofida dezbaterilor și disputelor pe această temă. S-a crezut mult timp că este Yusuf Vazir Chamanzaminli (1887-1942), un diplomat azer care a pierit în gulagurile lui Stalin. După alte păreri, autorul ar fi fost  Essad Bey sau Levi Nusinbaum (1905-1942), un evreu caucazian care s-a convertit la Islam și a fugit de bolșevici în 1920. El e cel care ar fi publicat romanul în Germania în anul 1937. Varianta aceasta din urmă e susținută de un scriitor american, Tom Reiss, în cartea sa The Orientalist. Pe de altă parte, Betty Blair, editorul Azerbijan International, susține că adevăratul autor a fost Chamanzaminli și că Essad Bey a revizuit doar povestea și a publicat-o. Oricine ar fi fost autorul, din fericire pentru noi, a fost cât se poate de inspirat.

Din fericire acum opt ani, când am citit-o pentru prima dată m-am învrednicit să notez câteva rânduri despre impresia pe care mi-a lăsat-o. Ziceam atunci ...

Dintre cărțile lui Yasunari Kawabata pe care le-am citit, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Aici toate personajele par a bâzâi în armonie cu universul. Și drept răsplată Universul le vine în întâmpinare și-i ajută să-și rezolve problemele.

Aflăm din ea povestea a două tufe de viorele și a două surori gemene. Mai aflăm cât e de greu să creezi un chimono sau un obi și cât e de complicat să-l dăruiești cu delicatețe și eleganță. Și mai aflăm multe lucruri despre orașul Kyoto … prilej pentru a visa la excursia plănuită și așteptată.

-Copil abandonat, deci? a murmurat el. Chieko-san, chiar te gândești într-adevăr că ești un copil abandonat? Dacă tu ești un copil abandonat, atunci și eu sunt, din punct de vedere spiritual … Probabil că toți oamenii sunt copii abandonați. Atunci când ne naștem, nu înseamnă că am fost aruncați în această lume de către zei ?

Ce fel de muzică s-ar potrivi acestui roman ? Duo des fleurs din Lakmé a lui Léo Delibes sau poate Barcarola din Povestirile lui Hoffmann ale lui Jacques Offenbach.

La opt ani distanță impresiile sunt aproximativ aceleași dar nițel mai elaborate.

Rămân la impresia că există în cartea aceasta un bâzâit aproape imperceptibil, ca un zgomot de fond al vieții. Nu este deloc o fisură și nici o ruptură, nimic din cheia dramatică cu care suntem noi obișnuiți să viețuim. E doar o abatere minimă față de armonia universului, suficientă cât să-ți dai seama că lucrurile sunt totuși vii.

După logica shintoistă există pe lumea asta o ordine ținută laolaltă de musubi, legătura vie care unește lucrurile fără să le amestece și fără să le forțeze. Tot așa, în Kyoto-ul lui Kawabata lumea nu se dezechilibrează și nu cere să fie reparată. Orașul, natura, oamenii, anotimpurile își văd de drum cu aceeași siguranță calmă. Doar că, pentru un an, lucrurile vibrează puțin mai accentuat. Gesturile, privirile, întâlnirile nu sunt epocale, ci confirmări ale unei ordini care funcționează fără să se explice.

Întâlnirea surorilor nu vine ca o surpriză și nu cere consecințe. Era deja anunțată de lucruri mărunte, de semne care nu strigă, ci doar se lasă observate, așa cum viorelele pot crește într-un arțar fără să sfideze lumea. Nu e nevoie de dramatism ca ceva să fie adevărat. E suficient să vibreze în ritmul universului.

Grija față de celălalt nu apare ca virtute câștigată. Ea există dinainte, ca mod de a fi. Nimeni nu devine mai atent, nimeni nu învață ceva esențial. Oamenii funcționează așa dintotdeauna, iar cartea doar le face mișcările vizibile, ca pe niște cercuri fine în apă.

Dacă există o răsplată, ea nu vine sub forma unei rezolvări sau a unui final rotunjit. Răsplata este că lumea continuă să funcționeze fără zgomot mare, fără conflicte inutile, fără nevoia de a forța sensul. Universul nu intervine și nu corectează. El doar ține lucrurile laolaltă, iar oamenii care nu ies din ritm simt asta ca pe o liniște firească.

Bâzâitul rămâne. Nu dispare. Dar nici nu crește. E semnul că viața nu e o schemă perfectă, ci o vibrație comună, în care micile abateri nu strică armonia, ci o fac audibilă. Iar după ce anul acesta trece, rămâne nagori, un alt concept shintoist, al urmei lăsate de ceva ce a fost și care nu e pierdere, nici tristețe, ci o prezență discretă care continuă să fie simțită.