Rafturile mele

Cartea asta mi s-a părut o năzbâtie nu întotdeauna amuzantă. Am aflat că are presărate prin ea și aluzii autobiografice, ceea ce o face puțin mai interesantă decât pare la prima vedere. Dincolo de episoadele absurde și de personajele care nu sunt prea simpatice, am înțeles că miza ei este evadarea în pădure dintr-o societate ultra-civilizată, un soi de vis cultural finlandez. Adică nu fuga din sălbăticie spre ordine, cum ne-am aștepta, ci fuga din prea multă ordine spre ceva mai simplu, mai instinctiv și mai liber.

Totuși, ideea asta nu mi s-a părut exprimată foarte clar până la capăt. Cartea rămâne inegală și uneori confuză. De aceea, la final, am tras mai degrabă propria mea concluzie. Vânând cu atâta înverșunare un urs alături de un iepuraș, Vatanen mi s-a părut un om care renunță treptat la sufletul lui de prădător pentru ceva mai blând și mai săltăreț. Nu știu dacă aceasta este neapărat cheia cărții, dar pentru mine așa s-a legat cel mai bine. Nu doar ca poveste despre evadare, ci și ca poveste despre o transformare. Un om iese din lumea lui și, pe drum, devine altceva. Își regăsește sinele pierdut.

Cartea aceasta spune o poveste despre conflictul dintre un om excentric și o comunitate care nu suportă abaterea de la normă. La început morarul nu este periculos, doar imposibil de încadrat. Cât timp e util, satul îl tolerează. Când devine prea imprevizibil, începe mecanismul de respingere și de neutralizare.

Romanul e amuzant din pricina contradicției dintre ciudățenia morarului și îngusta normalitate colectivă, ce e și agresivă și speriată. Uimirea cititorului nu se îndreaptă spre nebunia morarului ci mai degrabă pe repeziciunea cu care ajung oamenii să declare nebun pe cineva care le tulbură ordinea.

Spre deosebire de restul poveștii, finalul nu mai este realist. Dispariția morarului și a polițistului nu lămurește cazul, ci îl scoate din logica satului și a unei explicații clare. Încheierea pare abruptă, dar tocmai aici apare, cred eu, și nota ei finlandeză. Pădurea nu mai este simplu decor, ci locul în care omul poate dispărea din ordinea obișnuită a lumii. De aceea, la sfârșit, morarul nu mai este doar un om ciudat, ci cineva pe care satul nu-l mai poate nici înțelege, nici recupera.

Iraj Pezeshkzad parcă l-ar fi citit pe Caragiale al nostru înainte de-al inventa pe Unchiul Napoleon. Am regăsit în această carte aceeași ironie dulce-amară, aceleași personaje câteodată grotești, câteodată înduioșătoare ce semănau cu de-alde Dandanache și Trahanache. Nu de puține ori m-a pufnit râsul citind cartea.

Unchiul meu Napoleon este un roman foarte îndrăgit în Iran. A fost publicat în Teheran în anul 1973, iar în 1976 a fost adaptat pentru televiziune într-un serial ce-a avut și el un mare succes. După revoluția islamică a fost interzis dar nu abandonat, a trecut doar underground. 

Povestea se desfășoară în timpul celui de-al doilea război mondial, pe vremea ocupării Iranului de către Forțele Aliate. Cea mai mare parte a complotului se desfășoară în casa Povestitorului - un băiat îndrăgostit de vreo 14 ani al cărui nume nu-l vom afla niciodată. Casa este un imens conac iranian de la începutul secolului XX, în care locuiesc trei familii înrudite și înstărite aflate sub conducerea tiranică a Unchiului patriarh, cel supranumit Napoleon. Unchiul - care în realitate fusese un ofițeraș oarecare, de rang inferior, în vestita Brigada de cazaci persani (singura formațiune militară funcțională și eficientă a dinastiei Qajar)- pretindea că el și majordomul său Mash Qasem au avut un rol crucial în timpul războaielor duse împotriva Imperiului Britanic și a lacheilor săi. Până la sfârșitul poveștii, îmbătat de propriile elucubrații, Unchiul e ferm convins de importanța istorică a propriei persoane. De aici i s-a tras și porecla. Cine a fost cel mai vajnic dușman al ticăloșilor de englezi? Napoleon, desigur. Partea proastă era că Unchiul Napoleon, fiind ferm convins că englezii s-au întors acum ca să se răzbune pe el, în paranoia lui, teroriza întreaga familie.

Cel mai simpatic personaj este Povestitorul, un adolescent aflat la prima sa dragoste. Obiectul pasiunii sale este verișoara Layli, fiica unchiului Napoleon. Povestea se învârte în jurul strădaniilor lui de a împiedica pre-aranjata căsătorie a lui Layli cu vărul Puri cel slab de minte. Are de înfruntat piedici nenumărate. Propriul lui tată și Unchiul Napoleon se șicanează permanent luptându-se pentru poziția de conducător al familiei. O mulțime de alte personaje se învârt prin preajmă, anchetatori de poliție șmecheri, oficiali guvernamentali tăntălăi, gospodine clevetitoare, un medic, un măcelar fioros și încornorat, un predicator lingușitor, un indian cu o nevastă englezoaică. Contribuie cu toții la intriga romanului, încurcând sau descurcând ițele-i complicate, fiecare după puteri.

Un alt personaj pitoresc, singurul aliat de nădejde al Povestitorului, e o rudă mai îndepărtată a Unchiului Napoleon pe nume Asadollah Mirza. Suferind el însuși o decepție în prima lui dragoste, încearcă să-și aducă protejatul cu picioarele pe pământ și-l tot îndemnă să facă o excursie la San Francisco cu Layli, adică să renunțe la iubirea lui platonică și să treacă la fapte. Dacă se va culca cu iubirea vieții lui (acțiune echivalată în limbaj codificat cu excursia în San Francisco), Unchiul Napoleon va fi nevoit să fie de acord cu căsătoria. Povestitorul însă e oripilat.

Până la urmă Layli se va căsători cu Puri, iar Povestitorul își va vedea de viață, sub aripa ocrotitoare a lui Asadollah. Unchiul Napoleon moare pe la sfârșitul cărții, eliberându-și tribul de sub tiranie.

Mi-a plăcut cartea aceasta, dar m-a și obosit puțin. Intriga mi s-a părut foarte complicată. Citind-o mi-am dat seama cât de încurcat lucrează mintea persanilor, cât de mult le place să se învârtă după deget. Pe de altă parte am intuit o cultură obișnuită să citească printre rânduri, capabilă de autoironie, plină de umor, de senzualitate și tandrețe. Farsele din roman investighează sincer și amuzant problema dragostei și erotismului și ele nu se potrivesc deloc cu doctrinele fundamentaliste, islamice sau de alt fel.

Deși nu are ca subiect politica, cartea este puțin subversivă pentru că atacă o anumită mentalitate, o anume atitudine. Unchiul Napoleon își explică propria lipsă de însemnătate aruncând vina pe o entitate atotputernică, Imperiul Britanic. Nimicnicia lui nu e neînsemnată, crește datorită mărimii inamicului. Din păcate, sunt o grămadă de Unchi Napoleoni pe lumea asta. Dacă am știi cum să-i luăm peste picior cred c-am scăpa de sub influența lor neproductivă și ne-ar merge mai bine.