În jurul lumii prin cărți

A fost o carte care mi-a mers la inimă din pricina povestitorului, Ono Masuji, un bătrân pictor pensionar, arist al lumii trecătoare.

De data aceasta, povestea se petrece în Japonia, nu mult după terminarea războiului, pe vremea ocupației americane. Ono fusese la viața lui un pictor talentat și renumit, ce și-a început cariera imortalizând lumea trecătoare a gheișelor, subiect la care a renunțat după ce l-a cuprins un avântul patriotic și revoluționar. De-acum înainte a făcut doar opere de artă care să-i înflăcăreze pe compatrioții săi în lupta pentru cucerirea lumii. Nu i-a trecut bietului Ono prin cap că lumea pe care o preamărea el va fi și mai trecătoare decât cea a gheișelor.

Acum, pensionar fiind, a dat un pas înapoi pentru a avea o perspectivă mai largă asupra tabloului general și și-a făcut timp pentru a judeca lucrurile la rece. Singura lui îngrijorare actuală părea a fi negocierea pentru căsătorie a fiicei lui mai mici, pe care nu o dorea influențată de trecut.

Sfârșitul cărții e cu happy-end, lucrurile se așează cât se poate de bine. Iar Ono poate privi cu îngăduință zbuciumul tineretului care aleargă acum după alte idealuri, în cel mai bun caz nu atât de efemere ca ale lui.

După ce-am întors ultima pagină a cărții primul meu gând a zburat la amărăciunea părinților mei din anii ce-au urmat după 1989, când toată munca lor de-o viață ( fabrici, uzine, planuri cincinale, ...) s-au dus pe apa sâmbetei ( sau poate în buzunare oneroase ). Zbucium deșert, o lume trecătoare, peste tot.

Firește, nu pretind că unele momente din seara aceea nu au fost dureroase pentru mine, nici nu susțin că aș fi făcut atât de ușor declarațiile pe care le-am făcut despre trecut dacă circumstanțele nu mi-ar fi insuflat prudența de a proceda astfel. Spunând asta, trebuie să recunosc că îmi vine greu să înțeleg cum cineva care ține la respectul de sine poate dori pe termen lung să-și decline responsabilitatea pentru faptele trecute. Poate că nu e un lucru ușor, dar recunoscându-ți greșelile săvârșite de-a lungul vieții, câștigi o anume satisfacție și demnitate. În orice caz, nu trebuie să-ți fie rușine de greșelile făcute cu bună-credință. Cu siguranță însă este mult mai rușinos să nu poți sau să nu vrei să le accepți.
☙☙☙
Am zâmbit, privindu-i de pe banca mea pe acești tineri. Firește, sunt momente când îmi amintesc bărulețele puternic luminate și oamenii adunați sub lumina lampioanelor, râzând poate mai puțin zgomotos decât tinerii de ieri, dar cu aceeași bună dispoziție, și atunci simt o oarecare nostalgie pentru trecut și pentru vechiul cartier. Sufletul mi se umple însă cu adevărat de bucurie când văd cum renaște orașul, cum, în acești câțiva ani, lucrurile au revenit atât de repede la normal. Se pare că națiunea noastră, oricâte greșeli va fi făcut în trecut, are acum o nouă șansă de a face lucrurile mai bine. Nu putem decât să le dorim acestor tineri să izbândească.