În jurul lumii prin cărți

Prima oară am citit cartea aceasta imediat după apariția ei la Humanitas, prin 2008, cel mai probabil. După atâta amar de ani, a reușit să mă distreze la fel. Am să păstrez stelele acordate atunci.

Azazel e un roman polițist simpatic, care te face să zâmbești, chiar dacă se termină prost. Suntem în Rusia anului 1876, într-o lume de trăsuri, cafenele și funcționari cu grade, prinși în ierarhii care astăzi par aproape comice. E atmosfera rusească pe care o întâlnești și în cărți mult mai serioase, numai că Akunin o privește aici cu ironie și cu duioșie.

Erast Fandorin este încă un detectiv ucenic: foarte tânăr, inteligent și curios, dar naiv și fără să știe prea bine pe ce lume trăiește. Cu toate astea, vede ceea ce alții nu văd și ajunge să descurce un caz care pornește de la o sinucidere aparent fără mare însemnătate și se complică spectaculos, până la nivelul unei conspirații mondiale.

Cartea are ceva din savoarea vechilor povestiri polițiste ale lui Conan Doyle: mister, deducții, coincidențe, răsturnări de situație și personaje ușor caricaturale. Se citește repede și cu plăcere, fără să se ia prea tare în serios.

A doua întâlnire cu Erast Fandorin și Great Game-ul dintre ruși și englezi se mută din orfelinate direct la Plevna, în războiul ruso-turc din 1877. De data asta avem spioni, generali, corespondenți de război, telegrame măsluite și destulă diplomație cât să înțelegem că războaiele nu se câștigă neapărat pe câmpul de luptă.

Acțiunea o vedem în mare parte prin ochii Varei Suvorova, o tânără rusoaică ajunsă aproape din întâmplare pe front. Prin ea intrăm și noi în lumea asta de bărbați foarte importanți, cu grade, strategii și orgolii, fără ca romanul să devină vreodată o carte de istorie militară.

Fandorin nu mai e ucenicul naiv din Azazel. Are de data asta un adversar redutabil, Anwar, spionul turc care joacă o partidă mai complicată decât pare. Turcia poate pierde războiul dacă, în urma victoriei, Rusia câștigă atât de mult încât puterile europene să fie obligate să intervină. Și exact asta se întâmplă. Fandorin descoperă gambitul, dar prea târziu ca să-l mai oprească.

Cel mai interesant este cât de persistentă se dovedește imaginea Rusiei ca amenințare pentru Europa. Teama de expansiunea rusească era cât se poate de reală în secolul al XIX-lea, iar Akunin, scriind în 1998, o privește deja prin lentila occidentală de după Războiul Rece: Rusia amenință, Occidentul apără lumea civilizată. Citită aproape treizeci de ani mai târziu, retorica ne este încă perfect familiară. Acel Great Game s-a terminat, retorica lui pare nemuritoare.

Cartea mi-a plăcut. E mai matură decât Azazel, istoria adevărată intră firesc în ficțiune, iar Fandorin începe să capete contur. Numai că după două cărți observ că află adevărul și pierde partida. O fi pentru că joacă pentru Rusia?

Leviatan îl scoate pe Fandorin din Rusia sau din Balcani și îl urcă pe un vapor plin de suspecți de toate națiile. Suntem în 1878, iar marile puteri se sfâșie pentru bogățiile și influența asupra lumii, în timp ce reprezentanții lor se privesc reciproc cu suspiciuni ivite dintr-o colecție zdravănă de prejudecăți. Francezii și englezii, mai ales, nu pierd nicio ocazie să se înțepe, iar Akunin se distrează copios pe seama lor.

De data aceasta avem un policier aproape clasic: un masacru la Paris, un indiciu misterios și un grup restrâns de suspecți adunați la bordul Leviatanului. Fiecare ascunde câte ceva, fiecare poate fi vinovat, iar ancheta înaintează prin presupuneri, piste false și mici detalii care capătă sens abia mai târziu.

Fandorin se maturizează și se boierește pe zi ce trece. E mai tăcut, mai sigur pe el și parcă mai greu de citit. În jurul lui, comisarul francez Gauche își conduce ancheta cu multă încredere în propriile concluzii, ceea ce îi oferă lui Akunin destule ocazii să-i ia peste picior pe francezi.

Mi-a plăcut și apariția Japoniei în poveste, cu tot exotismul pe care îl avea pentru un european al secolului al XIX-lea — de la onoare și samurai până la incipientele ei vise de putere imperială.

Iar la sfârșit, după atâția englezi, francezi și un japonez suspectați pe rând, cea mai ticăloasă se dovedește a fi o belgiancă.
După Gambit turcesc, unde politica aproape înghițea povestea polițistă, Leviatan mi s-a părut o întoarcere la mister și la jocul de-a „cine e criminalul?” deși un pic de istorie și geopolitică se poate citi printre rânduri.

După patru ani petrecuți în Japonia, Fandorin se întoarce la Moscova ceva mai matur, mai elegant și, bineînțeles, la fel de incapabil să lase în pace o moarte care i se pare suspectă.

Moartea lui Ahile păstrează amestecul care mi-a plăcut în serie: roman polițist, aventură și Rusia sfârșitului de secol XIX, unde în spatele unei crime se pot ascunde jocuri politice care urcă până în apropierea tronului. De data aceasta miza este uriașă — conspirații la nivel imperial, ambiții politice și un erou național care poate deveni periculos tocmai pentru că este prea iubit.

Dintre cele patru cărți, aceasta mi-a plăcut însă cel mai puțin. Akunin îi oferă mult spațiu lui Achimas, adversarul lui Fandorin, și îi construiește o biografie atât de extraordinară încât până și Fandorin începe să pară un personaj realist prin comparație. Nici Wanda, femeia fatală căreia îi cad pradă pe rând Sobolev și Achimas și care reușește să-l tulbure chiar și pe Fandorin, nu m-a convins prea tare.

În schimb, Akunin se joacă foarte frumos cu mitul lui Ahile. Sobolev este Ahile cel evident, eroul militar aproape invincibil, dar ajunge să ocupe locul lui Hector. Achimas este celălalt Ahile, ascuns inclusiv în propriul nume, iar soarta lui duce jocul până la capăt.

Poate că nu e cea mai reușită dintre aventurile lui Fandorin, dar are suficientă inteligență și ironie încât să nu-mi pară rău că am citit-o. Îmi pare rău doar că aici se termină Fandorin în română. Nu sunt convinsă c-am să-l urmez în edițiile traduse în engleză.