În jurul lumii prin cărți

Opt povestiri scurte, scrise simplu și clar, cu precizia unui bisturiu. Alice Munro pornește de la întâmplări aparent obișnuite, dar fiecare poveste deschide mai multe fisuri decât promite la început. Nu sunt texte agreabile și lumea lor nu e ușor de locuit. Oamenii sunt inteligenți, fini uneori, dar adesea conduși de impuls, frică, orgoliu sau nevoia de a controla. Munro nu dă verdicte și nu consolează. Te lasă să te întrebi nu doar ce a vrut să spună ea, ci ce ai înțeles tu și de ce unele povești continuă să te roadă după ce le-ai terminat.

Fugara. Oamenii își construiesc cuștile, le numesc iubire, salvare sau dreptate și apoi se miră că nu mai pot ieși din ele. Capra, singura fără teorie, face ce-i trece prin cap și tocmai de aceea e singura cu adevărat liberă. De aceea trebuie eliminată.

Ocazie. „Puțini oameni, foarte puțini, au câte o comoară, și, dacă ai, fă bine și ține-te cu dinții de ea.” Orice ocazie care îți schimbă viața îți și ia ceva, nu doar îți dă. Nu mi se pare că ocazia o sărăcește pe Juliet. O face mai greu de redus la o singură poveste.

Curând. Toți trăiesc într-un timp al potențialului. Sara așteaptă să o revadă pe Juliet. Sam grădinărește, ca și cum viața ar continua firesc. Irene se pregătește de măritiș. Juliet vine din vest cu o viață nouă, încă în plină desfășurare. „Curând” e promisiunea că lucrurile încă pot deveni ceva. Dar potențialul nu se împlinește la fel pentru toți. Pentru unii e început. Pentru alții, ultima formă a speranței.

Tăcere. Munro ne povestește doar partea Julietei și ne lasă să bâjbâim după Penelope. Tocmai de aceea ruptura pare nedreaptă: nu avem acuzație, nu avem apărare, nu avem verdict. Avem doar o mamă rămasă cu întrebarea și o fiică devenită inaccesibilă.

Pasiune. Grace descoperă că o viață sigură poate fi insuficientă, iar o viață intensă poate fi imposibilă. Pasiunea nu o eliberează complet, dar îi strică pentru totdeauna inocența față de o fericire cuminte.

Greșeli. Adulții ascund, justifică și rescriu trecutul, dar copilul trăiește în umbra a ceea ce nu i se spune. Vina nu se transmite prin mărturisire, ci prin tăcere. Cei mari fac greșelile, cei mici le moștenesc nelămurite.

Trucuri. Robin trăiește ani întregi sub vraja unei interpretări greșite. O întâlnire care ar fi putut deveni început se transformă în rană, nu din vină clară, ci dintr-un truc al aparențelor. Viața nu pedepsește mereu, uneori doar încurcă ițele, iar oamenii își construiesc singurătatea din ceea ce au crezut că au înțeles.

Puteri. Tessa poate găsi ce e pierdut, dar nu se poate salva pe sine. Ollie are puterea murdară de a folosi darul altuia și de a rescrie povestea. Nancy rămâne martora lucidă a unei nenorociri pe care n-o poate repara. Finalul nu aduce mângâiere, ci refuzul unei minciuni consolatoare.

Nu pot spune că mi-a plăcut lumea lui Alice Munro, dar a reușit să mă țină captivă în ea mai mult decât aș fi vrut.

Pentru scriitură i-aș da cinci stele. Pierde una la mine nu pentru ambiguitate, care adesea îi reușește foarte bine, ci pentru momentele în care lipsa de claritate pare să ia locul tensiunii. Unele povești rămân deschise în mod fertil. Altele te lasă mai degrabă să bâjbâi.

Pentru că mi-a plăcut "Asasinul orb" m-am încumetat să atac o altă carte a Margaretei Atwood, "Ochi de pisică". Și-așa m-am trezit rostogolindu-mă pe o bilă de sticlă, precum cele din jocurile chinezești, un Ochi de Pisică, prin toată viața Elainei Risley.

Cartea începe cu întoarcerea Elainei, o pictoriță cu oarecare succes, în Toronto orașul copilăriei sale, pentru o expoziție retrospectivă. Dar Elaine se îmbarcă deopotrivă și pe un vehicul ceva mai special ce-o ajută să se rostogolească înainte și înapoi pe scara timpului, căci nu-i așa, "cosmosul e aproape gol și materia nu este de fapt solidă. Ea nu-i decât o mână de atomi cu spații mari între ei, mișcându-se cu viteze mai mari sau mai mici. Oricum, materia și energia sunt două aspecte ale acealuiași lucru... dacă am putea avea suficiente cunoștințe am putea trece prin pereți ca și cum ar fi alcătuiți din aer, dacă am ști destule am putea călători mai iute decât lumina, iar în punctul acela spațiul ar deveni timp și timpul ar deveni spațiu, deci am putea călători în timp, înapoi în trecut." Așa învățase Elaine demult, în copilărie, de la fratele ei savant, Stephen. Iar acum s-a pomenit că încercă o astfel de călătorie în timp, folosind o bilă albastră de sticlă, un Ochi de Pisică. Cu ajutorul ei s-a deplasat prin spațiul-timpul curbat al gândului și-al amintirilor, iar aici, "în spațiul-timpul curbat distanța cea mai scurtă dintre două puncte nu este o linie dreaptă, ci una care urmează fidel curba... iar timpul poate fi expandat sau micșorat și în unele locuri se scurge cu mai mare viteză decât în altele."

Și uite-așa cititorul e purtat înainte și înapoi, prin toată viața Elainei. Copilăria e povestită pe îndelete, cu mai multe pățanii și amănunte. E vremea când se clădește temelia pentru ceea ce va deveni Elaine în viitor, merită o atenție specială. Adolescența vine și ea cu împlinirile ei, tinerețea e mai mult concentrată pe școală, desprinderea de căminul părintesc, primele relații serioase cu reprezentanți de sex opus, apropierile de mișcările feministe. Ritmul devine mai alert pe măsura înaintării în vârstă. Parcă evenimente menționate nu mai sunt atât de hotărâtoare, nu merită o atenție amănunțită, chiar dacă Elaine trece prin căsătorie, maternitate, divorț, o încercare de sinucidere și recunoaștere artistică și o nouă căsătorie.

Dar firul roșu ce străbate întreaga carte a Margaretei Atwood e legătura specială a Elainei cu Cordelia, cea mai bună prietenă a ei din copilărie. Așa părea din exterior, că ar fi prietene, doar mergeau împreună la școală, se jucau împreună, se vizitau. În realitate Cordelia și alte două fetițe deghizate în prietene o chinuiau pe Elaine mai abitir decât un torționar de meserie. Nu o violență fizică, nici pomeneală, aceste chestii sunt ale băieților, doar ei folosesc pumnii și picioarele, fetițele sunt mai subtile. Ele practică o tortură a vorbelor, a aluziilor, una de-a dreptul phihologică, intenția lor e doar de-a-l ajuta pe bietul amărât să devină mai bun. Dacă nu reușești să te ridici la nivelul capriciilor lor ești exclus din grup. Biata Elaine se supune cât poate, închizând în Ochiul de Pisică pe care l-a ridicat la rang de talisman toată amărăciunea, toată voința ei. Reușește să se desprindă abia când ajunge la un pas de moarte și când o întâmplare inițiatică o trece pe un alt nivel de cunoaștere.

După ani și ani, regăsind mica bilă albastră ascunsă în poșetuța roșie de fetiță, Elaine eliberează trecutul din încătușarea sticlei, cu un gest de exorcizare parcă. Și-așa află cititorul cum Cordelia rămâne o prezență continuă în viața Elainei, chiar dacă tirania ei a pierit de mult. Răutățile au fost uitate, dimpotrivă Elaine o ajută cu școala, iar după câțiva ani de despărțire răspunde rugăminții unei Cordelii din ce în ce mai decăzute și vine să o viziteze în spitalul de boli nervoase în care era internată. Atât doar. Nu dă curs rugăminților Cordeliei de a o ajuta să iasă de acolo. O abandonează oarecum. Iar acum, după zeci de ani de absență, își dă seama că singurul vizitator pe care îl așteaptă la deschiderea expoziției retrospective e Cordelia, ceilalți nu contează deloc.

Dar Cordelia nu se arată. Iar Elaine va rămâne doar cu adevărul propriului univers interior. Varianta Cordeliei asupra celor petrecute în copilărie precum și a tuturor celorlalți ce i-au amărât viața, va rămâne un mister. Neputințele celorlalți, neîmplinirile care poate i-au făcut să se poarte așa cum s-au purtat vor rămâne ascunse. Universurile cu mai mult de trei dimensiuni, fie ele și mințile sau sufletele apropiaților noștri, rămân neaccesibile, greu să le pătrunzi tainele. Și chiar dacă te străduiești să privești lumea din papucii celorlalți, nu ești niciodată convins că ai reușit pe deplin.

Dar călătoria își atinge scopul. Nu atât expoziția retrospectivă, ce nu pare mai mult decât un banal eveniment monden, ci împăcarea lui Elaine cu ea însăși, acceptarea trecutului așa cum a fost, fără resentimente, cu o anumită înțelepciune și detașare. Iar acum avionul ce zboară spre Vancouver, trimite sprea casă o femeie ce mai are câteva regrete dar pare că și-a rezolvat traumele sufletești.

Zice Elaine la sfârșit. "Iată ce-mi lipsește, Cordelia: nu ceva ce s-a dus, ci ceva ce nu se va întâmpla niciodată. Două femei bătrâne chicotind împreună la ceai."

Ultimele fraze ale cărții mi-au plăcut mult așa c-am să le înșir aici.

Acum noaptea e deplină, limpede, fără lună dar bogată în stele, care nu sunt eterne, cum se credea cândva, care nu se află unde credem noi că sunt. Dacă ar fi sunete, ar fi ecourile a ceva ce s-a petrecut cu milioane de ani în urmă: o lume alcătuită numai din numere. Ecouri de lumină, strălucind din miezul neantului.

E o lumină veche, iar cantitatea ei e limitată. Suficientă, totuși, ca să poți vedea.