În jurul lumii prin cărți

Am citit această carte înainte de-a pleca în excursia din Iran cu dorința de a-mi face cât de cât o idee despre locurile pe care urma să le vizitez. Cartea seamănă cu un jurnal de călătorie dar are ambiția de-a fi ceva mai mult decât atât.

Autorul ei este un tânăr englez de origine persană ce-a dorit să-și facă singur o impresie despre țara în care s-a născut și pe care a părăsit-o la o vârstă prea fragedă pentru a o înțelege. Părinții lui au fost printre cei mulți care au părăsit în pripă Iranul pentru a scăpa de regimul islamic ce a pus stăpânire pe țară după revoluția din 1979.

În cei trei ani pe care i-am petrecut călătorind prin Iran, am iubit și am urât țara în egală măsură. Undeva pe parcurs am ajuns să mă văd mai degrabă un iranian care trăiește în Occident decât un occidental cu rădăcini iraniene. Această schimbare a modului în care m-am perceput mi-a ridicat un semn de întrebare: ce înseamnă să fii iranian? Cartea aceasta este încercarea mea de a găsi un răspuns.

A fost interesant să descopăr Iranul odată cu Cyrus. Mi-au plăcut foarte mult ochelarii "englezești" prin care privea el lumea aceea exotică de care se simțea atras. Se vedea cât de colo obișnuința de-a gândi lucrurile cu mintea unui occidental, stilul englezesc pe care se străduia să-l abordeze, echidistant și fără (prea multe) idei preconcepute. Am descoperit împreună cu el mai toate lucrurile interesante din Iran, provinciile, orașele și diferitele populații ( triburi ) ce-l locuiesc. Am învățat o grămadă de lucruri despre istoria lor tumultoasă, despre religii, despre obiceiurile locului.

Concluzia la care a ajuns Cyrus e următoarea:

Iranul este o țară cât se poate de aventuroasă, cu lucruri imprevizibile și incertitudini pândind la fiecare colț. Iranienii sunt un popor care amestecă o ospitalitate emoționantă și o falsă sinceritate cu o intoleranță dezgustătoare și obiceiul de a ți se băga în suflet, obicei care, deși este enervant uneori, în cele din urmă te cucerește. Pe scurt, este un loc atât de diferit datorită vicleșugurilor și modurilor sale de exprimare, încât orice liber-cugetător sau romantic îi cade în plasă. Acesta este Iranul și locuitorii săi, inima și sufletul țării, ce rămân neschimbate în ciuda ultimei "mode" ce le poleiește suprafața, oricare ar fi ea; o țară cu numeroase defecte care nu fac altceva decât să-i evidențieze nurii.

Massoudi, Cyrus. Land of the Turquoise Mountains . Bloomsbury Publishing. Kindle Edition.

În ciuda declarațiilor lui, mie uneia mi-e greu să spun dacă Cyrus Massoudi a căzut la pace până la urmă cu țara lui de baștină. Oricum, lectura cărții mi-a deșteptat curiozitatea de a-i călca pe urme și m-a îndemnat să observ Iranul fără prejudecățile obișnuite. Cu toate că periplul nostru iranian n-a fost la fel de lung, a reușit să acopere totuși o grămadă din locurile descrise în carte. Și, până la urmă, cu toate c-am fost prevenită, a trebuit să recunosc că am căzut în plasa vrăjelilor persane. Prea mult mi-a plăcut excursia.

Iraj Pezeshkzad parcă l-ar fi citit pe Caragiale al nostru înainte de-al inventa pe Unchiul Napoleon. Am regăsit în această carte aceeași ironie dulce-amară, aceleași personaje câteodată grotești, câteodată înduioșătoare ce semănau cu de-alde Dandanache și Trahanache. Nu de puține ori m-a pufnit râsul citind cartea.

Unchiul meu Napoleon este un roman foarte îndrăgit în Iran. A fost publicat în Teheran în anul 1973, iar în 1976 a fost adaptat pentru televiziune într-un serial ce-a avut și el un mare succes. După revoluția islamică a fost interzis dar nu abandonat, a trecut doar underground. 

Povestea se desfășoară în timpul celui de-al doilea război mondial, pe vremea ocupării Iranului de către Forțele Aliate. Cea mai mare parte a complotului se desfășoară în casa Povestitorului - un băiat îndrăgostit de vreo 14 ani al cărui nume nu-l vom afla niciodată. Casa este un imens conac iranian de la începutul secolului XX, în care locuiesc trei familii înrudite și înstărite aflate sub conducerea tiranică a Unchiului patriarh, cel supranumit Napoleon. Unchiul - care în realitate fusese un ofițeraș oarecare, de rang inferior, în vestita Brigada de cazaci persani (singura formațiune militară funcțională și eficientă a dinastiei Qajar)- pretindea că el și majordomul său Mash Qasem au avut un rol crucial în timpul războaielor duse împotriva Imperiului Britanic și a lacheilor săi. Până la sfârșitul poveștii, îmbătat de propriile elucubrații, Unchiul e ferm convins de importanța istorică a propriei persoane. De aici i s-a tras și porecla. Cine a fost cel mai vajnic dușman al ticăloșilor de englezi? Napoleon, desigur. Partea proastă era că Unchiul Napoleon, fiind ferm convins că englezii s-au întors acum ca să se răzbune pe el, în paranoia lui, teroriza întreaga familie.

Cel mai simpatic personaj este Povestitorul, un adolescent aflat la prima sa dragoste. Obiectul pasiunii sale este verișoara Layli, fiica unchiului Napoleon. Povestea se învârte în jurul strădaniilor lui de a împiedica pre-aranjata căsătorie a lui Layli cu vărul Puri cel slab de minte. Are de înfruntat piedici nenumărate. Propriul lui tată și Unchiul Napoleon se șicanează permanent luptându-se pentru poziția de conducător al familiei. O mulțime de alte personaje se învârt prin preajmă, anchetatori de poliție șmecheri, oficiali guvernamentali tăntălăi, gospodine clevetitoare, un medic, un măcelar fioros și încornorat, un predicator lingușitor, un indian cu o nevastă englezoaică. Contribuie cu toții la intriga romanului, încurcând sau descurcând ițele-i complicate, fiecare după puteri.

Un alt personaj pitoresc, singurul aliat de nădejde al Povestitorului, e o rudă mai îndepărtată a Unchiului Napoleon pe nume Asadollah Mirza. Suferind el însuși o decepție în prima lui dragoste, încearcă să-și aducă protejatul cu picioarele pe pământ și-l tot îndemnă să facă o excursie la San Francisco cu Layli, adică să renunțe la iubirea lui platonică și să treacă la fapte. Dacă se va culca cu iubirea vieții lui (acțiune echivalată în limbaj codificat cu excursia în San Francisco), Unchiul Napoleon va fi nevoit să fie de acord cu căsătoria. Povestitorul însă e oripilat.

Până la urmă Layli se va căsători cu Puri, iar Povestitorul își va vedea de viață, sub aripa ocrotitoare a lui Asadollah. Unchiul Napoleon moare pe la sfârșitul cărții, eliberându-și tribul de sub tiranie.

Mi-a plăcut cartea aceasta, dar m-a și obosit puțin. Intriga mi s-a părut foarte complicată. Citind-o mi-am dat seama cât de încurcat lucrează mintea persanilor, cât de mult le place să se învârtă după deget. Pe de altă parte am intuit o cultură obișnuită să citească printre rânduri, capabilă de autoironie, plină de umor, de senzualitate și tandrețe. Farsele din roman investighează sincer și amuzant problema dragostei și erotismului și ele nu se potrivesc deloc cu doctrinele fundamentaliste, islamice sau de alt fel.

Deși nu are ca subiect politica, cartea este puțin subversivă pentru că atacă o anumită mentalitate, o anume atitudine. Unchiul Napoleon își explică propria lipsă de însemnătate aruncând vina pe o entitate atotputernică, Imperiul Britanic. Nimicnicia lui nu e neînsemnată, crește datorită mărimii inamicului. Din păcate, sunt o grămadă de Unchi Napoleoni pe lumea asta. Dacă am știi cum să-i luăm peste picior cred c-am scăpa de sub influența lor neproductivă și ne-ar merge mai bine.

La fel ca și Land of the Turquoise Mountains: Journeys Across Iran a lui Cyrus Massoudi această carte e o încercare de împăcare a autorului cu țara lui de natală.

De această dată tușa e feminină. Autoarea s-a născut în Iran și a locuit acolo până pe la vreo 10 ani, cocoloșită într-o familie înstărită . Tatăl ei, kurd de origine, era un înalt funcționar în companiile petroliere anglo-iraniene. Mama se trăgea dintr-un familie de negustori bogați încuscriți cu un șeic din Khuzestan. Familia a trebuit să părăsească în grabă Iranul după instaurarea Republicii Islamice, de frică să nu pățească precum cunoscuți de-ai lor ce dispăreau subit prin beciurile închisorilor și nu se mai întorceau în veci.

Kamin Mohammadi a resimțit puternic ruptura de familia ei extinsă, de nenumărații ei verișori, mătuși și unchi în mijlocul cărora s-a simțit ca în rai.  După cum recunoaște chiar ea în prologul cărții, odată ajunsă în Anglia, patria ei adoptivă, a întors spatele Iranului, de ciudă pentru ce-a pierdut și de rușine pentru că era diferită de ceilalți. Abia târziu de tot, pe la 27 de ani și-a întors iar fața spre țata ei natală pe care a redescoperit-o cu uimire și încântare. Cartea aceasta este scrisoarea ei de dragoste pentru Iran.

Nu mi-a părut rău c-am citit două cărți cu subiecte asemănătoare. Țara munților turcoaz a lui Cyrus Massoudi a fost mult mai "tehnică", scriitura insistând mai mult asupra istoriilor locului. În schimb, Kamin Mohammadi ne-a invitat în mijlocul familiei sale. Ni i-a prezentat de toți membri ei, și nu sunt tocmai puțini, ne-a povestit cum e să trăiești într-o familie persană. Strâns împletite în istoriile familiei se regăsesc însă și ițele istoriilor Iranului, în special cele legate de revoluția islamică ce-a dat peste cap viața autoarei.

Chiparoșii mi s-au părut mai plini de viață, mai palpitanți decât Țara munților turcoaz. Pasiunea ei a fost însă fericit completată de mulțimea de informații pe care am găsit-o în a doua carte. Una caldă, una rece, numai bine pentru a face bucatele numai bune de înfulecat.

Gata! Am reușit de mi-am învins prejudecățile legate de benzile desenate și-am citit și eu primul roman grafic din viața mea. Recunosc, nu sunt deloc obișnuită cu asemenea cărți sau reviste. Oi fi răsfoit și eu, demult de tot, în copilărie câteva, dar atât.  Mi-aduc aminte, cam vag ce-i drept,  de Arici Pogonici și Luminița.  Mi-aduc aminte de Pif le Chien pe care-l citeam doar prin vecini, pentru că n-am reușit vreodată să mă împroprietăresc cu revistele cu pricina. Și-așa s-a născut în capul meu ideea, greșită dealtfel, că benzile desenate sunt destinate doar copiilor.

Prejudecățile mi-au fost spulberate când am dat peste cartea cu numele Persepolis a autoarei de origine iraniană Marjane Satrapi. Când am luat-o în mână pentru prima dată m-a cam speriat mărimea și grosimea ei. Pentru că o luasem  cu împrumut, mă temeam că n-am s-o pot înapoia la timp.  Dar spaima mea n-a fost întemeiată, paginile se întorceau cu o repeziciune mult mai mare decât am crezut eu inițial, la gândul că mintea și ochii se vor încurca printre desene și comentariile lor.

Cartea este o autobiografie. Începe frumos cu întâmplari din Iranul copilăriei Marjanei. O lume zbuciumată, plină de revoluții, de demonstrații, de lupte politice care se sfârșesc nu de puține ori în închisori și moarte. Poveștile sunt îndulcite oarecum de imaginația unui copil care participă la Istorie cu un suflet ce încă nu înțelege pe deplin urâțenia lumii din jur, iar acest lucru e accentuat de desenele cărții ce reușesc să îmbrace cu mult umor evenimentele tragice. Partea aceasta din povestire mi-a plăcut cel mai mult.

Mai apoi m-am plictisit. Experiențele vieneze ale Marjanei nu m-au prins în mreje, nici istorisirile legate de întoarcerea ei acasă și problemele de reintegrare, nici cele legate de plecarea definitivă în Franța. Povestea și-a pierdut cu totul nuanțele de gri, a devenit întru totul alb-neagră precum șirul nesfârșit al desenelor. O fi de vină moștenirea persană, ce-și imaginează lumea ca o luptă continuă dintre Bine și Rău? Ce nu permite negrului să se decoloreze iar albului să se murdărească nițel? Mie, recunosc, îmi plac istoriile cu multe nuanțe de gri. Nu cred că adevărul e atât de ușor de găsit și nici atât de ușor de înghesuit în tipare omenești. Iar dacă ne străduim foarte tare să rămânem albi, există o foarte mare probabilitate să arătăm negri în ochii altora, ce musai ar dori mai apoi să ne pună la spălat împotriva voinței noastre.