În jurul lumii prin cărți

Pe vremea când eram în căutare de cărți care să mă pregătească cât de cât pentru apropiata excursie din regiunea Caucazului, Ali și Nino a lui Kurban Said revenea mereu și mereu în listele celor mai apreciate lecturi. Sinceră să fiu, am ezitat mult înainte să mă hotărăsc s-o cumpăr, titlul nu mă inspira deloc. Mă gândeam că o să am iarăși parte de-o poveste de iubire gen Romeo și Julieta, ce plictiseală. Din fericire, cartea e ceva mai mult decât atât.

Firul roșu al cărții este într-adevăr o poveste de iubire. În cazul de față Romeo este Ali Khan Şirvanshir, un tânăr aristocrat azer înrudit cu familia șahilor de Șirvan ce stâpânea odinioară palma de pământ ce în zilele noastre se numește Azerbaidjan. Julieta este o preafrumoasă prințesă georgiană, pe nume Nino Kipiani. Acțiunea s-a mutat din Verona medievală în orașul Baku de la începutul secolului XX (câțiva ani înainde de primul război mondial), pe vremea în care nu existau trei țări în Caucaz ci doar o gubernie rusească pe nume Transcaucazia. Guelfii și ghibelinii s-au transformat în azeri musulmani șiiți și în georgieni creștini ortodocși. Din fericire pentru cei doi tineri - deh, lumea a mai evoluat între timp - au avut părinți înțelepți și îngăduitori care nu s-au opus prea mult căsătoriei lor. Diferențele culturale și religioase le-au mai dat de furcă celor doi, Nino nu se împăca defel să trăiască în gineceu (de harem nu se punea problema, Ali o iubea prea mult), iar Ali nu putea renunța la stilul de viață oriental. Dar nimicurile astea n-au reușit să-i despartă, ar fi putut trăi fericiți până la adânci bătrânețe. Din păcate, au trăit doar până când moarte i-a despărțit. Ali își va da viața în luptele împotriva bolșevicilor ce-au venit să strivească tinerele republici independente ce se înființaseră în Transcaucazia după 1918.

Până la urmă i-am îndrăgit pe Ali și pe Nino și mi-a plăcut povestea lor de iubire. Dar dacă era doar ea, cartea nu căpăta din partea mea cinci steluțe. M-am bucurat mult mai mult de poveștile despre azeri, georgieni și armeni, despre viața lor de zi cu zi, despre legende și obiceiuri. A fost interesant să mă pot plimba și eu nițel, cu mintea, prin Tiflis-ul și Baku-ul Transcaucaziei țariste. Dar cel mai mult mi-a plăcut  tonul nostalgic și plin de dragoste cu care autorul ne dezvăluie o lume și un mod de viață care au pierit, care și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul și nu vor mai reveni niciodată. Uneori, dorul lui pentru locurile pe care le-a părăsit, pentru vremurile de altădată, răzbătea printre rânduri și, pe de-o parte îmi zgâria sufletul, pe de altă parte mi-l ungea cu ambrozie și nectar.

Interesant e că nu se știe precis cine a fost Kurban Said, cartea a fost publicată sub pseudonim. Identitatea scriitorului a rămas învăluită în mister în pofida dezbaterilor și disputelor pe această temă. S-a crezut mult timp că este Yusuf Vazir Chamanzaminli (1887-1942), un diplomat azer care a pierit în gulagurile lui Stalin. După alte păreri, autorul ar fi fost  Essad Bey sau Levi Nusinbaum (1905-1942), un evreu caucazian care s-a convertit la Islam și a fugit de bolșevici în 1920. El e cel care ar fi publicat romanul în Germania în anul 1937. Varianta aceasta din urmă e susținută de un scriitor american, Tom Reiss, în cartea sa The Orientalist. Pe de altă parte, Betty Blair, editorul Azerbijan International, susține că adevăratul autor a fost Chamanzaminli și că Essad Bey a revizuit doar povestea și a publicat-o. Oricine ar fi fost autorul, din fericire pentru noi, a fost cât se poate de inspirat.

Iată o carte care m-a ajutat să înțeleg câte ceva despre regiunea Caucazului și despre încâlcitele ei probleme. Înainte de-a o citi, înainte de-a pleca într-o excursie acolo, cunoștințele mele în materie tindeau către zero.

Ar fi trebuit să scormonesc adânc prin memorie pentru a găsi niscaiva frânturi de informație. Prometeu fusese, paremise, înlănțuit pe muntele Elbrus, la marginea lumii. Vrăjitoarea Medeea se trăgea din acele locuri cu lână de aur. Îmi mai aminteam vag de-o carte a lui Alexandre Dumas despre o călătoria făcută prin Caucaz, în care povestea cum se întâlnise cu războinici de temut și cu oameni pe jumătate sălbatici. Teribilul tătuc Stalin era gruzin. Nu cu mult timp în urmă, ne invadau la televizor știri despre evenimente schismatice și sângeroase ce-aveau loc acolo. Impresiile generale nu erau așadar tocmai favorabile. Pe de altă parte, ca o contragreutate demnă de luat în seamă, am întrezărit de nenumărate ori printre rândurile marilor scriitori ruși fascinația pe care o aveau pentru Caucaz. Nebuloasele din capul meu s-au limpezit după ce-am citit Caucazul:o introducere.

Autorul, Thomas de Waal , este un jurnalist britanic specializat în această regiune, în care a și a trăit ceva timp. Introducerea nu este singura lui carte despre Caucaz, mai are vreo două ce tratează subiecte fierbinți precum: genocidul armean, războiul din Nagorno Karabakh, războiul din Cecenia. Eu una nu m-am încumetat să mă înfrupt din asemenea delicatese, m-am oprit la introducere.

După părerea mea, cartea prezintă, cu cap limpede și cu sânge rece englezesc, un rezumat al istoriei regiunii. În câteva sute de pagini au încăput evenimente petrecute de la tata Noe și până în prezent. Autorul se concentrează în special pe zona cuprinsă între cele două lanțuri muntoase, Caucazul Mare la nord și Caucazul Mic la sud - locul în care au renăscut din propria cenușă vechile regate caucaziene: Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Nu-i uită însă nici pe cecenii, osetinii, ingușii, cerchezii ... agățati de versantul nordic al Caucazului Mare, populații care n-au reușit să se desprindă de Rusia. Unele dintre ele nici măcar n-au reușit să supraviețuiască până în zilele noastre.

Istoria pe care o descoperim încetul cu încetul este încâlcită și de cele mai multe ori crudă. Balcanii noștri par blânzi în comparație cu s-a întâmplat în Caucaz. E o istorie făcută de o mână de oameni mândri, belicoși și încăpățânați care au reușit să supraviețuiască imperiilor ce s-au perindat prin ograda lor, de la persani și romani, până la turci otomani și ruși. Din păcate, calitatea lor cea mai mare - îndârjirea cu care știu lupta pentru dreptul de-a rămâne ei înșiși - le face și un mare deserviciu, îi dezbină peste măsură. Sângele fierbinte ce le curge prin vene îi determină să se ia la harță mult prea des.

Concluzia la care ajunge autorul e următoarea: popoarele din Caucaz ar duce-o mult mai bine dacă ar fi în stare să perceapă regiunea în care trăiesc ca pe un tot unitar, un monolit capabil să facă față țărilor mult mai mari și mai puternice care le înconjoară. Sunt atât de multe lucruri care le unesc, o cultură și o istorie comune, un sistem economic interconectat ( construit în timpul dominației rusești ). Lipsește doar un declic în mintea lor, care să-i trezească din vraja dezbinării în care se află.