În jurul lumii prin cărți

Cartea aceasta adună un mic roman, Scamatorul din Lublin, și câteva povestiri.

Isaac Bashevis Singer a fost un scriitor evreu născut în Polonia, într-o familie de rabini. A crescut în cartierul evreiesc din Varșovia, a emigrat în Statele Unite în 1935 și a continuat să scrie în idiș toată viața. În 1978 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Singer este un culegător. Adună povești despre oameni, întâmplări mai degrabă ciudate, credințe, bârfe și superstiții din interiorul lumii lui. Istoria mare, inclusiv grozăviile ei, rămâne mai degrabă în fundal. În față sunt împinse viețile oamenilor obișnuiți.

Lumea pe care o descrie e închisă și îi privește pe cei din afară cu destule prejudecăți. Închiderea ei îi explică însă reziliența și poate și ciudățenia. Aceleași granițe, de foarte multe ori autoimpuse, care o fac intolerantă au ajutat-o să-și păstreze identitatea. Singer îi cunoaște însă prea bine pe cei dinăuntru ca să-i idealizeze. Îi lasă să fie meschini, generoși, habotnici, desfrânați, inteligenți, proști și ridicoli.

Dumnezeu e peste tot, chiar și pentru cei care se ceartă cu el sau nu cred în el. La fel demonii, semnele și superstițiile. Toate încap în aceeași realitate fără să ceară prea multe explicații.

Nu știu dacă viața sau literatura o fi de vină, dar oamenii ce apar în carte au o problemă serioasă cu măsura. Iubesc prea mult, doresc prea mult, cred prea mult, se tem prea mult, se pocăiesc prea mult. Inteligența nu-i salvează. Le oferă doar argumente mai bune pentru ceea ce oricum vor să facă.

Concluzia pe care am tras-o eu citind poveștile astea este că omul nu trăiește după regulile rațiunii. Dar își folosește rațiunea necontenit ca să explice ceea ce a făcut fără ea.

După câteca zile am uitat aproape cu totul ce am citit — ceea ce spune destul de bine de ce Death in Breslau a rămas pentru mine o carte de trei stele.

Mă atrăgea mai ales orașul. La vremea acțiunii, Breslau era german; după război a devenit polonezul Wrocław, iar o asemenea schimbare de identitate promitea un fundal cu totul special. Din păcate, n-am reușit să simt atmosfera orașului. Străzile și clădirile sunt pomenite conștiincios, dar Breslau rămâne mai degrabă un inventar de nume și adrese decât un personaj al cărții.

Intriga polițistă nu a fost rea, însă mi s-a părut prea întunecată. Corupția, violența și insistența asupra moravurilor licențioase ale personajelor au făcut ca lectura să fie mai degrabă apăsătoare decât captivantă.

Un policier corect. Responsabil cu descurcarea ițelor este Eberhard Mock — consilier de poliție și adjunct al șefului Departamentului Criminal din Breslau — un personaj corupt, brutal și profund antipatic, perfect adaptat întunericului cărții. Reușește totuși să-ți rămână simpatic pentru că este uns cu toate alifiile și știe să se strecoare prin această lume coruptă folosindu-i fără ezitare propriile reguli.

Cărțile lui Iacob nu este un roman care se citește pentru plăcerea narațiunii, ci unul pe care-l parcurgi dintr-o căruță ce se hurducă pe drumuri desfundate. Te regăsești în el ca într-o regiune vastă, cu drumuri proaste, hanuri rare și multe frontiere simbolice. Este o carte despre o lume pe cale de dispariție, dar care încă nu știe asta, iar tocmai această orbire o face atât de fascinantă.

Tokarczuk reconstruiește Europa Central-Răsăriteană a secolului al XVIII-lea ca pe un teritoriu instabil, religios suprasaturat, în care granițele politice sunt fluide, iar cele spirituale încă și mai fragile. Evrei, creștini, musulmani, eretici, mistici, iluminiști, funcționari imperiali și profeți improvizați coexistă într-un amestec care pare exotic azi, dar era perfect natural atunci. Nu descoperim un centru solid, ci o lume în mișcare, în care nimeni nu e pe deplin sigur cine este și cui aparține.

Iacob Frank, personajul care dă titlul cărții, și figura centrală a unei mișcări mesianice, nu este tratat ca un personaj clasic, cu psihologie limpede și traiectorie coerentă. Tokarczuk parcă ar vrea să refuze deliberat această comoditate. Frank este când vizionar, când impostor, când lider carismatic, când oportunist. Dar poate tocmai aici stă miza romanului: nu povestește cine a fost Iacob Frank, ci de ce a fost posibil. Ce gol spiritual, ce oboseală a credinței, ce dorință de ruptură l-au făcut credibil? Cum de a convins atâta lume să-l urmeze?

Mișcarea care a culminat cu apariția lui Iacob Frank nu a apărut din senin. Ea se naște dintr-o lungă tradiție mesianică evreiască, reactivată violent după eșecul lui Sabbatai Țevi și alimentată de dezamăgire, sărăcie, presiuni externe și oboseală religioasă. Frankismul duce această logică până la capăt, propunând ruptura ca metodă și încălcarea normelor ca semn al alegerii divine. Convertirea colectivă la un soi de creștinism nu e un paradox, ci o strategie, uneori spirituală, alteori pur pragmatică.

Urmările sunt ambigue. Comunități destrămate, identități suspendate, familii care nu mai aparțin pe deplin niciunei lumi. Frankiștii dispar treptat din istorie ca grup distinct, absorbiți sau marginalizați, dar neliniștea care i-a produs rămâne recognoscibilă. Romanul nu recuperează o erezie exotică, ci documentează un moment în care credința, lipsită de certitudini, a devenit un teren al experimentului.

Privit retrospectiv, frankismul apare ca un eșec religios și social, dominat de cultul personalității și de promisiuni care nu au produs o comunitate durabilă. Și totuși, efectele lui nu sunt complet nule. Prin conversie, ruptură și ieșire forțată din cadrele tradiționale, o parte dintre adepții lui Frank au intrat mai devreme și mai brutal în modernitatea europeană.

Romanul nici nu judecă și nici nu explică excesiv această lume. Tokarczuk adună voci, documente, perspective, zvonuri, fragmente de adevăr și le lasă să se contrazică. Rezultatul nu este o lecție de istorie, ci o experiență de scufundare într-o comunitate care gândește altfel decât noi. O lume în care mântuirea e negociabilă, identitatea e mobilă, iar convertirea poate fi strategie de supraviețuire.

După părerea mea, în Cărțile lui Iacob, Olga Tokarczuk pare interesată mai puțin de reconstituirea unei biografii sau de evaluarea unei erezii și mai mult de explorarea unui moment de ruptură istorică. Alegerea lui Iacob Frank îi oferă un caz-limită prin care poate observa ce se întâmplă atunci când modurile consacrate de a înțelege lumea se erodează, iar istoria începe să fie forțată să producă răspunsuri imediate.

Cartea refuză o narațiune orientată spre progres sau clarificare. Numerotarea inversă a paginilor pare semnul discret al acestei opțiuni, dar sugerează poate și un soi de mișcare circulară. Lectura înaintează, în timp ce structura se întoarce, ca și cum povestea ar fi împinsă spre un punct de origine sau de impas, nu spre o concluzie. Nu e o istorie care se încheie, ci una care revine asupra a ceea ce a făcut-o să apară.

În acest cadru, romanul poate fi citit ca o reflecție asupra tentației soluțiilor totale. Nu pentru a le denunța explicit, ci pentru a arăta cum devin credibile atunci când modurile consacrate de a înțelege lumea se erodează. Fără analogii directe cu prezentul, Tokarczuk sugerează că asemenea momente de dezechilibru nu sunt excepții, ci reveniri.