În jurul lumii prin cărți

Surâsul Caterinei pornește de la o ipoteză istorică inedită cu privire la presupusa mamă a lui Leonardo da Vinci, Caterina. Aceasta ar fi putut fi o sclavă provenind din Caucaz și adusă de nave venețiene în Italia. Cartea nu încearcă să explice geniul fiului și nici să-l aducă în prim-plan, ci se concentrează pe reconstituirea vieții ei, a unei femei aproape invizibile pentru istorie, cu foarte puține opțiuni și cu un destin decis mai degrabă de împrejurări și constrângeri decât de alegeri personale.

Mi s-a părut importantă grija cu care Carlo Vecce, istoric de meserie , încearcă să reînvie secolul al XV-lea fără să-l romanțeze excesiv. Se simte constant efortul de a reconstrui o lume cât mai „curată”, bazată pe documente, contexte sociale și realități istorice, nu pe imaginație spectaculoasă. Detaliile de viață cotidiană, drumurile, dependențele, lipsa de opțiuni, toate sunt așezate cu o sobrietate care inspiră încredere.

Pentru mine cartea aceasta nu a fost una a marilor revelații sau a emoțiilor puternice, ci mai degrabă un exercițiu de empatie istorică, o încercare de a privi trecutul fără graba prezentului. Am apreciat tocmai această reținere, chiar dacă pe alocuri am considerat obositor ritmul ei foarte cumpătat.

Citind această carte, am rămas cu senzația că am stat, pentru o zi-două, într-o lume refăcută cu onestitate și respect față de ceea ce poate fi știut.

Cartea aceasta mi s-a părut o continuare firească pentru o alta care mi-a plăcut foarte mult, Clinamen de Stephen Greenblatt. Din titlu s-ar putea deduce că Ross King propune o biografie a vreunui faimos librar florentin sau măcar un roman istoric. Cartea este însă mai degrabă o enciclopedie povestită despre lumea cărții din Florența secolului XV, văzută cu ajutorul unui personaj numit Vespasiano da Bisticci, un cartolaio discret, dar esențial, care nu scria cărți și nu inventa idei, ci le făcea posibile.

Citind-o, îți dai repede seama că în acea epocă a fi librar nu însemna a vinde cărți, ci a coordona o întreagă industrie. Vespasiano găsea copiști, supraveghea munca lor, alegea manuscrisele bune, organiza legătoria, negocia cu clienți dificili și avea acces la o rețea vastă de texte și oameni. Scrisoarea iritată a lui Perotti sintetizează perfect acest rol: librarul era manager, editor, producător și psiholog, toate la un loc.

Cartea e fascinantă tocmai prin digresiunile ei. De multe ori, parantezele sunt mai savuroase decât firul principal, chiar dacă te depărtează mult de drumul inițial. Aflăm cum hârtia se făcea din zdrențe și lenjerie uzată, cum un manuscris putea valora cât o vilă, cum un rege risca să fie otrăvit pentru o carte și totuși o citea cu pasiune. Aflăm în amănunt cum se făceau manuscrisele, de la hârtie și cerneală până la munca lentă a copiștilor și ilustratorilor, și cum această lume a pregătit, fără să știe, apariția cărții tipărite. Aflăm cine erau marii colecționari de cărți ai secolului, cât de mult erau dispuși să plătească pentru un manuscris bun și cum au apărut, treptat, primele biblioteci publice, semn că lectura începea să iasă din spațiul privat și monastic. Detaliile te amețesc și după ce închizi cartea nu rămâi cu date precise și ordonate, ci mai degrabă cu sentimentul unei lumi extrem de dense, lente și complicat construite.

Tocmai această abundență face cartea nițel obositoare. Aproape fiecare capitol e o cărticică în sine. Ross King știe foarte mult și se străduiește să ne spună și nouă, cu dărnicie, tot ce știe. Rezultatul nu este o carte care se citește dintr-o suflare, ci una care cere pauze lungi pentru asimilare. Mie una mi-a schimbat perspectiva asupra cărții văzute ca obiect, asupra culturii văzute ca muncă și asupra progresului înțeles și ca pierdere, nu doar ca victorie.

Concluzia cărții pare a fi aceasta. Moștenirea lui Vespasiano nu stă doar în manuscrisele supervizate de el care au supraviețuit, puține câte au mai rămas. Ea stă mai ales într-o idee care ni se pare azi aproape stranie: aceea că mersul lumii poate fi îndreptat prin cărți. Nu prin spectaculozitate și nu prin viteză, ci prin muncă lentă, copiere atentă, răbdare și discernământ. Vespasiano nu a fost un geniu solitar, ci un colaborator al acestui vis colectiv: acela de a recupera înțelepciunea trecutului și de a o readuce la viață pentru folosul oamenilor de atunci. „Tot răul se naște din ignoranță”, scria el, iar scriitorii, credea, au menirea de a alunga întunericul. În vremuri frânte și nesigure, el și prietenii lui au sperat să aducă puțină lumină nu prin gesturi grandioase, ci prin lucruri mărunte și exacte, unul câte unul: un scrib, un manuscris, o carte bine făcută.

Am avut ceva dubii (2) înainte de a cumpăra cartea asta, o ediție Kindle de pe Amazon, în engleză.

Primul dubiu a fost legat de vechimea cărții. Oare voi pricepe eu ceva dintr-o scriere de acum 500 de ani ? Autorul ei, Giorgio Vasari a fost pictorul de curte al ducelui Cosimo I de Medici, a trăit între anii 1511 și 1574. După ce-am citit primele pagini mi s-a luat piatra de pe inimă. Lectura a fost ușoară și amuzantă.

Al doilea dubiu a fost legat de limba (engleză) în care trebuia să citesc cartea. La acest capitol încă mai am convingerea că o traducere românească ar fi fost mai interesantă, dar până una-alta m-am împăcat cu ce-aveam. Formatul electronic are și el avantajele lui.

Ediția aceasta a cărții nu e una completă dar mie uneia mi-a ajuns așa cum e. Nu am citit-o din scoarță în scoarță ci am ales doar viețile artiștilor care m-au interesat, pe lângă introducerile de dinaintea fiecărui capitol.

Giorgio Vasari își împarte colegii de creație în trei categorii iar cartea în trei părți. În prima parte povestește viețile deschizătorilor de drum, pictorii duocento-ului și trecento-ului italian: Cimabue, Giotto, Simone Martini, Duccio.

A doua parte e mult mai consistentă, acoperă quatrocento, și aici sunt povestite viețile a douăzeci de artiști ( în ediția asta a cărții ), printre care Luca della Robbia, Ghiberti, Brunelleschi, Donatello, Fra Angelico, Boticelli. Recunosc, aici am mai sărit peste câteva vieți ( dar nu prea multe).

A treia parte acoperă începutul lui cinquecento și ajunge cu povestea până în vremea lui. De-aici am ales doar povestea vieților "monștrilor sacri" ai Renașterii:  Leonardo da Vinci, Michelangelo, Raphael, Tițian, cei care, după Vasari, au fost trimiși direct din ceruri pe pământ pentru a dezvălui muritorilor de rând cum arată adevărata artă.

Lectura a fost foarte interesantă și utilă. Fiecărui artist îi e dedicat un capitol, nu foarte lung, cu o introducere și un fel de epitaf la sfârșit în care se trag concluzii despre meritele și defectele fiecăruia. Sunt pomenite operele lor principale dar și picanterii, istorioare petrecute în timpul vieții lor și rămase în legendă.

Cartea lui Giorgio Vasari m-a făcut să adaug o grămadă de biserici pe lista mea cu puncte de vizitat în Florența. Voi reveni cu plăcere la ea ori de câte ori voi călători în Italia.

Ghepardul a fost scris de Giuseppe Tomasi di Lampedusa la sfârșitul vieții și publicat după moartea lui, în 1958. Acțiunea romanului se petrece în Sicilia anilor 1860, în timpul unificării Italiei, când vechea ordine politică se prăbușește și o alta încearcă să-i ia locul. Garibaldi, Burbonii, plebiscitele și noile instituții sunt însă mai degrabă decorul. Cartea nu e interesată de istorie ca eveniment spectaculos, ci de istorie ca uzură lentă.

Deși nu este o autobiografie, romanul are un ton profund personal. Lampedusa scrie din interiorul unei lumi care se stinge și o face fără ranchiună și fără nostalgie dulceagă. Prințul Salina este inspirat din propria familie a autorului, dar nu e un portret idealizat. E mai degrabă o formă de înțelegere târzie. Nu răzbate din carte dorința de a salva sau justifica ceva, ci doar aceea de a vedea limpede.

Personajele romanului pot fi citite ca reacții diferite în fața aceluiași apus. Prințul Salina este aristocratul lucid, care înțelege că lumea lui nu mai are viitor și refuză să se agite inutil. Preferă rolul de astronom amator, luptându-se cu stelele și cu calcule complicate de matematică, nu cu problemele lumii din jurul lui. El este Ghepardul din titlu și de pe blazonul familiei, ființa frumoasă, mândră, sigură pe sine, perfect adaptată mediului ei, dar condamnată să dispară atunci când condițiile se schimbă radical. Ghepardul savanei este pe cale de dispariție. La fel și prințul Salina. Nu e înfrânt, nu e ridiculizat, dar devine străin noii lumi.

Tancredi, nepotul Prințului, este inteligent, fermecător și perfect aliniat cu timpul său. Este, la rândul lui, un prinț. El își dă seama primul că „dacă vrem ca totul să rămână la fel, trebuie ca totul să se schimbe”, așa că merge să lupte în armata lui Garibaldi. Prinde din zbor oportunitatea de a se căsători cu frumoasa Angelica, fiica primarului proaspăt îmbogățit și mare maestru în a profita de regulile lumii noi. O abandonează astfel pe verișoara lui, Concetta, ce se dovedește a fi ultimul ghepard, dar unul rigid, incapabil să-și transforme evidentele calități în viață. Am văzut prin alte recenzii că nu este deloc simpatizat și că e tratat drept un oportunist. Departe de mine această interpretare. Tancredi este un prinț Salina care a hotărât că merită să mai facă o încercare.

Conform mărturiilor autorului, cheia romanului ar trebui să fie câinele Bendicò, un dog uriaș. Îl întâlnim la începutul cărții, năvălind în camera în care se roagă întreaga familie, îl regăsim în plimbările Prințului, stăpânul său, și îl vedem mârâind instinctiv la Angelica. Nu e un simplu animal de decor. La un moment dat, don Fabrizio îl compară cu stelele, aceleași stele care îl ajută să se desprindă de meschinăriile lumii omenești.  În ultimul capitol apare un altfel de Bendicò, unul împăiat și păstrat printre relicve în camera Concettei. În momentul în care Concetta moare pe dinăuntru este azvârlit pe fereastră, la coșul de gunoi.

Ce-am decis eu să fac cu această "cheie"? Am hotărât să nu o iau ca o pură acțiune administrativ-gospodărească ci mai degrabă o "primenire" a lumii interioare. La suprafața lucrurilor s-a împlinit intuiția lui Tancredi. Mecanismele ce pun lumea în mișcare au rămas la fel cu toate că sunt unse cu un alt ulei. Au apărut alți gheparzi, alți șacali și alte oi, atât. Și totuși ceva s-a pierdut pe drum. Structura e aceeași dar a dispărut o anumită știință de a trăi. La sfârșitul romanului, aristocrații sunt morți, iar Concetta, ultimul martor, moare pe dinăuntru. Nu pentru că lumea s-a sfârșit, ci pentru că felul lor de a fi în lume nu mai e de înțeles.

Aș mai vrea să spun doar că de cum am început cartea mi s-au arătat în minte sirenele din Odiseea și cântecul lor. Scriitura lui Lampedusa e frumoasă, precisă, seducătoare, te cheamă spre sensuri care par, la un moment dat, definitive. Metaforele, umorul fin, frazele atent cumpănite dau impresia că totul se leagă și că ai putea, dacă mai stai puțin, să înțelegi pe deplin.

Pe măsură ce înaintam în carte, am constatat că trebuie să fac ca Ulise și să mă leg zdravăn de catarg. Să ascult până la capăt, să mă las vrăjită de frumusețea textului, dar să nu rămân pe loc. Am impresia că această carte nu trebuie „rezolvată”, ci doar parcursă liniștit. Altfel, riști să confunzi cântecul cu destinația.

Cartea aceasta este despre un oraș care astăzi pare discret, aproape marginal, dar care a fost cândva centrul unui imperiu pe ducă. Autoarea urmărește etapele principale ale istoriei Ravennei, de la capitală retrasă între mlaștini a unui Imperiu Roman de Apus decrepit, la oraș al goților sub Theodoric, apoi centru bizantin și, în cele din urmă, un spațiu ecleziastic și provincial, prins între lumi și epoci.

Istoria orașului este spusă și prin viețile unor personaje astăzi aproape uitate, dar care au fost, la vremea lor, în buricul lumii. Galla Placidia, Honorius, episcopii Ravennei și Theodoric însuși dau chip unei puteri fragile, exercitate mai mult prin echilibru și compromis decât prin forță. Datorită lor, Ravenna nu este astăzi un oraș oarecare, ci unul stratificat, încărcat de sensuri care nu se văd dintr-o privire.

Cartea se concentrează doar pe perioada în care orașul a cunoscut strălucirea, întinsă pe câteva secole din ceea ce numim, de obicei, Epoca marilor migrații. Este un timp tulbure, în care puterea nu mai era expansivă, ci defensivă. Tonul este calm și narativ, uneori poate prea încărcat, ceea ce face lectura ușor obositoare pe alocuri, dar această densitate pare să reflecte chiar natura orașului, un loc al acumulărilor lente, nu al spectacolelor istorice.

Judith Herrin leagă istoria politică de cea vizuală și religioasă, iar bisericile cu mozaicuri devin reperele cele mai stabile ale orașului. San Vitale, Sant’Apollinare Nuovo sau Mausoleul Gallei Placidia nu sunt doar monumente, ci documente istorice în culori și aur. Doar aici îi mai poți privi încă în ochi pe Iustinian și pe Teodora, fixați în mozaicuri care au supraviețuit mai bine decât imperiile lor.

Miza volumului este ideea că Ravenna a fost, de fapt, primul oraș al Europei ce urma să se nască. Nu doar prin poziția sa de oraș de tranziție între Antichitate și Evul Mediu, ci și prin felul în care a făcut posibilă împletirea unor moduri de viață diferite. Moștenirea romană, lumea goților și influențele orientale bizantine nu se anulează aici, ci coexistă într-o continuitate imperfectă, dar funcțională.

În același timp, cartea poate fi citită și ca o invitație de călătorie. După lectură, Ravenna nu mai este doar orașul mozaicurilor, ci un loc al supraviețuirii istorice, unde Europa a învățat să existe altfel decât în stilul Atenei, al Romei sau al Constantinopolului.

Această carte am citit-o după ce m-am întors din Florența, numai bine pentru a-mi compara propriile impresii cu cele ale unei persoane care a iubit orașul, l-a cunoscut mult mai bine decât mine și s-a priceput să-și aștearnă impresiile atât de frumos pe hârtie.

Am aflat din ea multe lucruri interesante despre istoria Florenței, de la începuturile ei romane până în epoca modernă, povestite într-un mod cât se poate de plăcut și foarte diferit de tonul sec al unei istorii convenționale. Grosul cărții se concentrează însă asupra Renașterii, o invenție florentină, și asupra celor care au contribuit la apariția și dezvoltarea ei.

Dar The Stones of Florence nu este nici istorie propriu-zisă, nici ghid de călătorie. Mary McCarthy vorbește despre biserici, palate, piețe, pictori și sculptori, dar și despre florentini, despre caracterul orașului și despre contradicțiile lui. Nu privește Florența cu admirația necondiționată a turistului, ci cu ochiul cuiva care o iubește suficient de mult încât să-i vadă și defectele.

Mi-a plăcut mai ales felul în care leagă operele de artă de locurile pentru care au fost create și de oamenii care le-au comandat, făcând ca orașul să capete o coerență pe care, ca turist, o percepi doar pe bucăți. După ce ai umblat deja pe străzile Florenței, ai văzut bisericile, palatele și statuile despre care vorbește, lectura are și plăcerea recunoașterii: „Aici am fost. Asta am văzut.”

Probabil că ar fi fost o carte foarte bună de citit înainte de plecare. Citită după întoarcere, mie mi-a plăcut însă și mai mult: a fost un fel de a mă mai plimba o dată prin Florența, de data aceasta în compania lui Mary McCarthy.

Cartea aceasta pornește de la o idee frumoasă și fertilă. Contrastul dintre Frederic al II-lea de Hohenstaufen, împărat rațional și cosmopolit aflat adesea în conflict cu Biserica, și Francisc de Assisi, figura radicală a sărăciei asumate și a credinței trăite până la extrem. Două existențe aproape opuse, contemporane în același secol și pe același fundal italian.

Cassady combină istoria cu jurnalul de călătorie, trecând de la schițe biografice ale celor doi la descrieri ale locurilor prin care au trecut sau pe care le-au marcat. Cititorul primește astfel puțină istorie, puțină critică de artă și un strop de travel writing personal. Amestecul se citește ușor și are un farmec discret, chiar dacă nu e mereu omogen.

Meritul principal al cărții este că pune față în față două figuri esențiale ale secolului al XIII-lea. Limita ei este că nu merge suficient de adânc nici în conflictul posibil dintre ele, nici în eventuala lor complementaritate. Pe parcursul lecturii mi s-a conturat impresia că Frederic și Francisc au trăit mai degrabă în lumi paralele, care s-au atins simbolic, dar nu s-au întâlnit cu adevărat.

Pentru mine, cartea aceasta rămâne o meditație elegantă despre un secol aflat la apogeul unui mod de viață, trăit înaintea unei mari rupturi. Un timp încă stabil în aparență, dinaintea secolului ciumei care va întuneca brutal și pentru totdeauna poate sfârșitul Evului Mediu.

Imprimatur e construit ca o matrioșcă. În jurul nucleului său baroc, și la propriu și la figurat, se adună mai multe straturi: scrisoarea unui preot și cercetarea lui, făcută într-un viitor nu prea îndepărtat, în jurul anului 2040, manuscrisul romanului contemporan cu noi al prietenilor săi gazetari Rita și Francesco, arhiva lui Atto Melani pe care se sprijină această ficțiune și, în cele din urmă, memoriile servitorului care povestește totul din interior, dinspre anul 1683. Fiecare nivel îl conține pe celălalt și îi schimbă nițel sensul. Miza preotului aflat în viitor este ștampila cu imprimatur - bun de tipărit dată pe manuscrisul gazetarilor.

Îndoielile preotului legate de manuscris sunt îndreptățite. În el sunt dezvăluite câteva dubii legate de inocența și sfințenia papei Inocențiu al XI-lea, a cărui canonizare era în curs. Toată povestea pornește de la însemnările unui pitic, servitor într-un han al Romei baroce.

Intriga se organizează în jurul mai multor mistere, cu aer de anchetă polițienească care amintește de modelul cuplului Sherlock Holmes și Doctor Watson. Există mai multe enigme, piste care se deschid și se închid, personaje care știu prea mult și altele care înțeleg prea târziu. Peste acest schelet narativ se revarsă din belșug informații despre lumea barocă, despre medicină, muzică și astrologie, despre bani, credință, politică și moravuri. Uneori aceste detalii îmbogățesc povestea, alteori o încetinesc, dar tocmai din această acumulare se naște atmosfera densă și interesantă, uneori obositoare, a romanului.

Povestea e spusă cu un umor discret, uneori chiar savuros, care mai detensionează gravitatea barocă și excesul de explicații. Vocea povestitorului, un pitic, servitor într-un han, e inocentă și oarecum marginală. El nu judecă lumea pe care o descrie, dar o privește cu aviditatea unui om inteligent care vrea să o înțeleagă și să învețe ceva din ea. Poziția lui marginală îi permite să descopere fără iluzii jocurile de putere, micile ipocrizii și absurditățile epocii. Privirea aruncată de jos în sus aduce un contrapunct binevenit într-un roman care, altfel, ar risca să se ia prea mult în serios.

Citind Imprimatur, m-a surprins cât de familiară poate fi lumea asta barocă. Nu prin conținutul ideilor măcinate atunci și nici prin preocupările epocii, ci prin felul în care oamenii bănuiesc, leagă lucruri, caută explicații și sensuri ascunse. Totul pare să aibă un dedesubt și nimic nu e chiar ce pare. Istoria nu se desfășoară la vedere, ci în culise, prin zvonuri, interese și versiuni concurente ale aceleiași povești. Poate că decorul s-a schimbat, dar mecanismul e ușor de recunoscut. Nu întâmplător, și în 2040 e nevoie de o ștampilă care să permită construirea unei narațiuni oficiale.

Să fie oare lumea construită astfel dintotdeauna? Poate că epocile nu diferă atât de mult pe cât ne place să credem, ci doar decorurile și instrumentele. Nevoia de a ordona realitatea într-o poveste coerentă, de a separa ce are voie să circule de ce trebuie să rămână în umbră, pare să revină constant. Imprimatur nu răspunde la această întrebare, o lasă deschisă, suspendată între Roma barocă și un viitor nu foarte îndepărtat.

În această carte am făcut cunoștință cu Gian Francesco Poggio Bracciolini, secretar în Curia papală, mare umanist și căutător de cărți. În plus, un om cu o caligrafie de invidiat, lucru extrem de prețios pe vremea lui.

Întâmplarea relatată în carte s-a petrecut aievea și, după părerea autorului, a modificat ireversibil cursul istoriei. E vorba despre descoperirea într-o mănăstire germană în anul 1417, de către secretarul pontifical Poggio Bracciolini, a unui manuscris vechi de șase sute de ani cuprinzând poemul lui Lucrețiu, De rerum natura, socotit pierdut pentru totdeauna. Odată citit și înțeles acest poem, ideile filosofiei lui Epicur au revenit și ele în circuit. Atomii, inutilitatea zeilor, căutarea fericirii ca scop principal al vieții omului au început să fie din nou analizate, acceptate, adoptate.

Dat la copiat și răspândit imediat în cercurile umaniștilor vremii, poemul a fost impulsul necesar care a făcut cu putință Renașterea. Începând cu copia făcută de mâna lui Machiavelli, continuînd cu exemplarul tipărit purtând comentariile marginale ale lui Montaigne, cu filozofia lui Giordano Bruno inspirată din lectura poemului sau cu știința lui Galileo Galilei, până la exemplarele aflate în biblioteca unuia dintre cei mai importanți președinți americani, Thomas Jefferson, ba chiar până la Darwin, Freud sau Einstein, poemul lucrețian a contribuit din plin la modelarea gândirii și științei așa cum le cunoaștem azi.

Citatul ultim ( pe care l-am copiat de pe coperta cărții ), deși mi se pare exagerat, poartă un sâmbure de adevăr. N-o fi fost redescoperirea lui Lucrețiu singurul factor ce-a declanșat Renașterea. Dar sunt întru totul de acord cu ideea că în Renaștere a încolțit sămânța a ceea ce suntem noi astăzi, a felului în care suntem obișnuiți să privim lumea.

Ce m-a convins însă cu adevărat nu e neapărat ideea că un singur manuscris ar fi putut schimba lumea, ci fragilitatea întregului lanț. Un text salvat din întâmplare, copiat de mâini obosite, citit de câțiva oameni curioși, comentat pe margini, trecut mai departe. Istoria ideilor nu avansează mereu prin revoluții spectaculoase, ci prin asemenea accidente fericite, prin gesturi mărunte care, privite de aproape, nu par să anunțe nimic. Clinamen vorbește, de fapt, despre hazardul care face posibilă continuitatea.

După ce-am citit Clinamen m-am grăbit să adaug pe hartă o bulină în dreptul Bibliotecii Medicea Laurenziana, locul în care se găsesc manuscrisele lui Poggio Bracciolini și ale prietenului său Niccolò de' Niccoli, personaj ce apare și el în carte. Alături de mii de alte manuscrise traduse și copiate în timpul Renașterii din autori antici. ( de trei ori i-am bătut în poarta bibliotecii, dar degeaba, era închisă )

În Baudolino, Umberto Eco alege, deloc întâmplător, să lase povestea Evului Mediu pe seama unui saltimbanc. Baudolino nu este nici erou, nici savant și nici moralist. Este un om descurcăreț și bonom, cu o imaginație vie și cu o nevoie sinceră de a face lumea mai ușor de locuit. Tocmai de aceea vocea lui se potrivește atât de bine unei epoci în care adevărul nu era încă așezat în tipare logice iar lucrurile mai degrabă se spuneau decât se demonstrau.

Baudolino își începe cronica cu o precauție blândă. Nu promite adevărul și nici nu cere să fie crezut pe deplin. Spune doar că va povesti cum știe el. Iar felul în care o face spune deja foarte mult. Începutul este scris într-o latină împestrițată, amestecată cu limba care abia se naște. Latina culturii consacrate nu mai e sigură pe ea, limba nouă nu e încă stabilizată, iar cele două se încurcă una pe alta cu o naturalețe dezarmantă. Este limba unei culturi aflate în durerile facerii. Și totuși, surprinzător, cititorul o înțelege. Nu pentru că ar fi corectă, ci pentru că sensul reușește să străbată prin ea. Tot așa străbate și prin povestea lui Baudolino, chiar și atunci când adevărul rămâne nesigur.

În fața lui stă Nicetas Choniates, cronicarul. Un om al ordinii, al faptelor și al memoriei scrise. Nicetas ascultă, notează, mai ridică din sprânceană, dar nu întrerupe. Știe că povestea e alunecoasă, însă știe și că, în lipsa ei, nu rămâne nimic. Rațiunea occidentală, încă tânără și puțin stângace, seamănă aici cu o rățușcă urâtă care merge mai departe cum poate. Când nu înțelege, lasă loc fantasticului, nu din slăbiciune, ci dintr-un instinct de supraviețuire.

Al treilea chip al acestei istorii este Abdul, devenit Ioan. Un călugăr blând, aproape sfânt, care nu explică nimic și nu inventează nimic. El crede pur și simplu. Credința lui nu e zgomotoasă și nici folositoare. Este frumoasă și vulnerabilă. Într-o lume clădită din vorbe, documente și povești, Abdul rămâne fragil tocmai pentru că nu știe să spună o poveste despre sine.

Eco nu opune aceste figuri una alteia cu cruzime. Le lasă să coexiste, fiecare cu limitele și frumusețea ei. Minciuna lui Baudolino nu e rea, rațiunea lui Nicetas nu e rece, credința lui Abdul nu e naivă. Împreună alcătuiesc o lume care încă se caută pe sine.

Poate că adevărata forță a lui Baudolino stă tocmai în această bunăvoință încăpățânată. Baudolino nu este un impostor și nici un cinic. Minte, inventează, înflorește, dar nu vrea răul nimănui. Poveștile lui nu sunt arme, ci pansamente. Ele încearcă să lege ce e rupt și să dea un sens acolo unde lumea se destramă sau nu se lasă înțeleasă.

Limba lui imperfectă spune același lucru. Cultura nu se naște din exactitate, ci din încercări bine intenționate. Rațiunea merge înainte șchiopătând, credința pură rămâne frumoasă și fragilă, iar minciuna blândă ține loc, uneori, de explicație. Nimic nu e definitiv, dar nimic nu e spus cu cruzime.

De aceea cartea nu rămâne în Evul Mediu. Fără să ne acuze, ne amintește că nici noi nu suntem foarte diferiți. Mergem și noi mai departe spunându-ne povestea cum putem, nu foarte corect și nu foarte coerent, dar cu speranța că, atâta timp cât intenția e bună, lumea încă se ține pe linia de plutire.