În jurul lumii prin cărți

Cronica păsării arc de Haruki Murakami

Dacă era doar jumătare din cât e i-aș fi dat ⭐⭐⭐⭐★

dar așa m-am mulțumit cu ⭐⭐⭐★★ (adevărul e că nu mă pot hotărâ)

Din această carte am aflat că Făt-Frumos și-a luat lumea în cap și s-a ascuns în Japonia sub numele de Toru Okada. Dar pentru că în străfundurile ființei lui a rămas totuși un Făt-Frumos veritabil, n-a scăpat nici de data aceasta de o grămadă de aventuri care de care mai fantastice.

Bineînțeles, principala lui sarcină a fost să o salveze pe Ileana-Cosânzeana-Kumiko de zmeul-zmeilor-Noboru Wataya ce e aici un fel de geniu politico-științifico-ocult. Bineînțeles, a fost ajutat în toate încercările prin care a trecut de Sfinte Vineri ascunse în personaje precum surorile Malta și Creta Kano sau tânăra vecină Mai Kasahara sau sclipitorii Nucșoară și Scorțișoară. N-a lipsit nici călătoria pe lumea cealaltă, sau mai bine zis în străfundurile propriei ființe ( aici fundul unei fântâni ) pe spinarea unei Ghionoaie ( aici pasăre arc ).

Pe de altă parte însă, în fundalul cărții apar mereu, ca un laitmotiv, crâmpeie din istoria cea reală și modernă a Japoniei. Evenimentele dezvăluite aici nu sunt deloc măgulitoare. Sunt scoase la iveală lucrurile regretabile pe care le-au făcut japonezii în Manciuria și China în timpul celui de-al doilea război mondial. Sunt demascate mașinațiunile politice dubioase dintr-o Japonie postbelică, năucită și dezorientată.

După ce-am întors ultima pagină a cărții am stat și m-am întrebat. Oare despre ce-o fi vorba în propoziție ? Să fie oare vorba doar despre povestea neînțelegerilor apărute în căsnicia lui Toru Okada cu Kumiko sau e de fapt vorba despre coabitarea nefericită a lui Haruki Murakami cu Japonia lui natală.

Oricum, pentru mine personal, cea mai simpatică spusă a cărții a fost haiku-ul bătrânului clarvăzător Honda, supraviețuitor al bătăliei de la Nomonhan unde japonezii au mâncat o bătaie cruntă de la ruși.

Dacă faci pe mortul / Plutești în libertate / Nomonhan.

Mi-a amintit de teoria lui Mircea Eliade ce spunea că poporul român a ales să supraviețuiască vremurilor ieșind din Istorie. Exact ca domnul Honda. La o primă vedere ar părea o lașitate, acest refuz al luptei. Pe de altă parte însă ar putea fi vorba de o alegere făcută cu bună știință, o abandonare a profanului în favoarea sacrului.

Mă vedeam pasăre-arc, zburând pe cerul verii, poposind pe creanga unui copac uriaș, răsucind arcul lumii. Dacă nu mai exista, cineva trebuia să-i preia atribuțiile, cineva trebuia să răsucească în locul ei arcul lumii. Altfel, aceasta se defecta și sistemul deja fragil înceta să mai funcționeze. Singurul care a observat totuși dispariția ei eram eu, se pare.

A primit de la mine trei steluțe pentru că la sfârșit m-am simțit ca o oaie proastă, nu ca una șmecheră cu o stea desenată pe spinare ( se pare că la japonezi stelele nu se poartă în frunte ).

Din cartea asta am aflat că oculta mondialo-japoneză stă ascunsă sub blana mițoasă a unei mioare mai aparte. Și-am mai aflat că și acolo, în Japonia, există eroi tineri și neînfricați ce pornesc un război izbăvitor împotriva ei, asemenea tânărului agent publicitar ce ne istorisește pățaniile lui și a ale prietenului său din copilărie, Șobolanul.

Mai mult de-atât nu m-a dus capul.

Noi, oamenii, putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca niște semințe purtate pe aripile vântului de primăvară.

În același timp însă, putem susține că nimic nu este întâmplător. Ceea ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat încă e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, avem o existență efemeră prinsă între "totul" din urma noastră și "nimicul" dinaintea ochilor. Nu e loc nici de întâmplare, nici de posibilitate.

În realitate, cele două puncte de vedere nu sunt diametral opuse, ci mai degrabă (ca în aproape toate opozițiile) seamănă cu două nume diferite ale aceluiași fel de mâncare.

Până la urmă cartea aceasta mi-a plăcut cel mai mult, poate din pricină că e subțirică și autorul n-a apucat să dezvolte prea multe idei în ea care să-mi distragă atenția și să mă plictisească.

E povestea lui Hajime, un prosper om de afaceri posesor a unor baruri aducătoare de profit, soț norocos și tată de familie. Toate bune și frumoase, doar că pe Hajime îl macină o veche problemă rămasă nerezolvată. Amintirea iubirii din copilărie pentru colega lui de școală Shimamoto, pură și puternică, ce s-a terminat brusc lăsându-i o umbră în suflet și piesa lui Nat King Cole, La sud de graniță, în amintire. Reîntâlnirea celor doi e posibilă, destinul pare să le acorde celor doi o nouă șansă. Dar oare are loc cu-adevărat întâlnirea lui Hajime cu Shimamoto în viața reală sau se întâmplă toate doar în închipuirea lui Hajime?

Ce mi-a șoptit mie această carte ? Mi-a vorbit despre maturizare. Despre puterea de a înfrunta revelația că nu toate visele și iluziile tinereții sunt posibil de realizat, că ceea ce aștepți să găsești La sud de graniță nu există de fapt și în realitate. Și că ar fi înțelept să nu rămâi închistat în aparenta normalitate a vieții construite de tine până acum, așa plină de cai verzi pe pereți cum e ea, alienantă și incompletă, riscând s-o iei razna precum oamenii Siberiei ce pornesc de nebuni în căutarea unui teren aflat la vest  de soare. Că la un moment dat din viață ar fi cazul să lași în urmă iluziile și să pornești iar la drum cu capul limpede. Adică să te maturizezi cu-adevărat.

Trăiam cu impresia că eram amândoi ființe neîmplinite, în așteptarea a ceva care să ducă la împlinirea noastră. Și așteptam lucrul acesta. Stăteam în fața unei uși pe care nu o mai văzusem până atunci. Eram doar noi doi, într-o licărire palidă, ținându-ne de mână cale de zece secunde. 

-Eu, cel de acum, am senzația că mereu încerc să devin altcineva. Parcă aș vrea să ajung într-un loc nou, să încep o viață nouă, să dobândesc o personalitate nouă. Am făcut lucrul acesta de nenumărate ori până acum. Până la un punct a fost vorba de creștere, mai degrabă însă cred că a fost altceva, ceva care s-ar putea numi schimbarea personalității. Devenind un altul, putem să scap de ceva care nu-mi convenea și eram absolut convins că pot face orice atâta vreme cât îmi dau silința. Cu toate strădaniile mele însă, n-am ajuns la nici un rezultat. Oriunde m-am dus, am fost același. Ceea ce mi-a lipsit, n-a mai putut fi niciodată suplinit. Chiar dacă peisajul s-a schimbat, chiar dacă ecoul celor auzite au fost cu totul altele, eu am rămas aceeași persoană neîmplinită, imperfectă. Ceea ce îmi lipsește, îmi dă o senzație de foame și sete nebună.

M-a cam scos din sărite, cel mai probabil din pricina sentimentelor de la început, în mare contradicție cu cele de la sfârșit. Până la un punct am fost cât se poate de încântată. Mi-a căzut cu tronc Toru Watanabe și indeciziile lui legate de Naoko și Midori, mi-a plăcut povestea ce se țesea, promițând la sfârșit un chimono cât se poate de frumos. Din păcate nu mi-am putut menține entuziasmul până la sfârșit din pricina prea-multelor sinucideri și partide de sex.

Am să ignor totuși gustul amar lăsat de carte și am să-i aplic propria mea ștampilă care s-o facă mai digerabilă, pe care scrie cam așa.  În Pădurea norvegiană e descrisă trauma născută în sufletul unui tânăr, Toru Watanabe, la moartea celui mai bun prieten al său Kizuki, cel rămas mereu la vârsta de șaptesprezece ani după ce-a hotărât să se sinucidă. Bietul Watanabe va încerca ani buni de-atunci înainte să-și revină, oscilând mereu între Moarte - reprezentată de Naoko și Viață - reprezentată de Midori.

Și pentru că pasajele pe care le-am subliniat în această carte nu-mi mai spun mare lucru acum, am să închei cu versurile din cântecul Beatles-ilor, ce-a dat titlul și ( după mintea mea ) subiectul cărții. Pe post de rezumat. Chestia e că de-acum înainte, ori de câte ori voi auzi această melodie gândul îmi va zbura spre imaginea eterică, de o frumusețe desăvârșită, a lui Naoko.

La fel ca în majoritatea cărților lui Kazuo Ishiguro, numai jumătate din poveste se citește de pe hârtie, cealaltă jumătate e ascunsă printre rânduri, e doar sugerată cu multă delicatețe.

Până să ajung la ultimele pagini ale cărții am avut impresia că citesc povestea melancolică a lui Etsuko despre amintiri de demult, din vara pe care a petrecut-o împreună cu Sachiko și fiica acesteia, Mariko, în Japonia.

Etsuko, cea care ne împărtășește amintirile ei, se aproprie de apusul vieții. Trăiește acum singură în Anglia, este văduva unui englez cu care are o fiică Niki, și se străduiește să se împace cu sinuciderea fiicei mai mari, Keiko.

Etsuko cea din amintirile japoneze locuia la Nagasaki, era măritată cu primul ei soț - un japonez dedicat sută la sută muncii, care n-o prea băga în seamă - și era însărcinată. Mai apropiat sufletește părea a-i fi socrul, un fost profesor ce-a primit-o în propria casă după ce bomba o lăsase orfană. Întâmplarea a făcut ca aproape de locul în care locuia Etsuko să se aciuiască provizoriu o altă tânără, Sachiko, iar cele două tinere să se împrietenească. Sachiko avea o legătură amoroasă (și nu prea oficială) cu un american și dorea să plece în America împreună cu fiica ei, pentru a o lua de la capăt departe de ororile războiului și de restricțiile pe care societatea japoneză le impunea femeilor. Partea proastă era că lui Mariko nu-i plăcea nicicum americanul și nu era de acord cu hotărârea mamei ei. Dar cui îi pasă de ceea ce vor copiii?

Bolovanul de pe sufletul meu a aterizat în momentul în care mi-am dat seama că Sachiko nu e altcineva decât Etsuko, iar Mariko este Keiko. Alegerile au fost făcute, viața a fost trăită cum s-a putut, dar polițele au ajuns la scadență. Trist, al dracului de trist.

Niki este un copil plin de afecțiune din multe puncte de vedere. Nu venise doar ca să vadă cât de afectată fusesem de vestea morții lui Keiko. Venise în numele unei misiuni. În ultimii ani își asumase menirea de a studia cu admirație anumite aspecte din trecutul meu, iar acum era pregătită să-mi spună că lucrurile nu se schimbaseră, că nu trebuie să regret în nici un fel soluțiile pe care le alesesem odinioară. Pe scurt, ca să mă asigure încă o dată că nu eram răspunzătoare de moartea lui Keiko.

În această cărticică sunt strânse laolaltă cinci povestioare despre legături matrimoniale ce-au ajuns să se destrame. Întâmplător, toate personajele masculine sunt muzicieni care ne povestesc necazurile lor și ale altora în "nocturne" pline de sensibilitate și înțelegere.

În fond poveștile sunt triste, însă Kazuo Ishiguro îndulcește lunile de fiere ale lui Pascal Brucker cu o grămadă de borcane cu miere. Poveștile sunt foarte amuzante, ironice, nu îți vine deloc să verși o lacrimă pentru necazurile personajelor, dimpotrivă, pufnești în râs. E o plăcere să le citești.

Când era gata să-nchidă, am zis "Te iubesc", grăbit, în treacăt, așa cum o spui la sfârșitul unei conversații cu soția ta. Au urmat cîteva clipe de tăcere, apoi a zis-o și ea, la fel de în treacăt. Apoi a închis. Dumnezeu știe ce-o fi îmsenmând și asta. Acum n-am nimic altceva de făcut, bănuiesc, decît să aștept să-mi fie scoase bandajele astea. Și pe urmă? Poate că Lindy are dreptate. Poate că, așa cum spune ea, trebuie să-mi schimb perspectiva, poate că viața chiar înseamnă mult mai mult decît să iubești pe cineva. Poate că ăsta chiar e un punct de cotitură pentru mine și sunt așteptat să-mi iau în primire locul din linia întâi. Poate că are dreptate.

În această carte l-am cunoscut pe Christopher Banks, un detectiv devenit celebru, care mi-a povestit despre încercarea lui de-a salva lumea de la pieire înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. După cum bine știm nu i-a reușit mare lucru. Nu i-a reușit nici operațiunea de salvare a părinților lui, pe care-i credea ostatici în Shanghai. Părinții îi fuseseră răpiți de mafia chinezească pe când el era doar un copil, din pricină că au dorit și ei la rândul lor să salveze lumea, împotrivindu-se celor ce se îmbogățeau din traficul cu opiu din China.

Christopher, cel de la începutul cărții părea un tânăr serios, pătruns până în măduva oaselor de importanța misiunii sale. Un tânăr orfan ce-a reușit să depășească trauma copilăriei - dispariția ambilor lui părinți - și a ajuns să-și câștige o faimă binemeritată în meseria lui, mărturie fiind nenumăratele cazuri rezolvate. Un mic Hercule Poirot.

În timpul aventurilor sale o întâlnește pe Sarah, un alt orfan cu o misiune autoimpusă. Ea plecase la vânătoare de soți bogați și celebri nu din snobism sau vanitate, ci doar din dorința de a deveni femeia puternică din spatele unui bărbat puternic. La un moment dat, destinele celor doi par a se contopi, dar până la urmă n-a fost să fie.

Încrederea mea în Christopher Banks a început să pălească însă pe măsură ce mă afundam mai adânc în poveste. Oare câtă încredere puteam avea în vorbele lui ? Oare cât de groși îi erau ochelarii prin care privea lumea, cât de colorați, cât de distorsionanți ? Misiunea pentru care lupta cu încrâncenare era pentru binele general sau era doar o încercare de a-și rezolva propriile traume sufletești. Oare cât de îndepărtată era versiunea lui asupra evenimentelor față de a celorlalți ? Oare să fi fost chiar mama lui bătrânica pe care a vizitat-o la Hong Kong ?

Christopher Banks cel de la sfârșitul cărții pare că și-a regăsit liniștea. E un bătrânel ce s-a retras din activitate, ce-a hotărât să se bucure de restul zilelor sale alături de Jennifer, un alt copil orfan pe care odată demult, s-a hotărât să-l ia sub aripa lui ocrotitoare.  Christopher Banks cel de la sfârșit se gândește cu nostalgie și seninătate la vremurile de demult ... pe când era orfan.

Iar eu, cea de la sfârșitul cărții, n-am putut să nu stau să-mi pun întrebări asupra propriilor ochelari prin care mă zgâiesc la lumea ce mă înconjoară. Or fi ei foarte diferiți de ai celorlalți?

Desigur, n-am încetat să cred că sarcina de a distruge răul care apare sub cele mai înșelătoare fețe, fiind deseori pe punctul de a scăpa neobservat, este o misiune crucială și sacră. 
☙☙☙
Noi, copiii, a zis el, suntem ca șnurul care leagă șipcile. Un călugăr japonez i-a spus asta odată. De multe ori nu ne dăm seama, dar noi, copiii, suntem cei care unim, nu doar familia, ci întreaga lume. Dacă nu facem ce trebuie, șipcile cad și se împrăștie pe podea.
☙☙☙
Senzația mea este că, atunci când vorbește de acel sens al misiunii și despre inutilitatea de a încerca să o eviți, se gîndește în egală măsură la mine și la ea. Poate că unii pot trece prin viață scutiți de asemenea griji. Dar soarta celor ca noi este să înfruntăm lumea ca niște orfani, alergând ani în șir după fantomele părinților noștri dispăruți.

Am mai citit cartea acum câțiva ani, după ce i-am văzut pe  Anthony Hopkins și Emma Thompson pe post de Stevens și Miss Kenton în filmul cu același nume. Filmul ca filmul, cartea însă mi-a plăcut mult mai mult, și acum ca și atunci.

Mi-a plăcut subtilitatea, delicatețea cu care ne-au fost dezvăluite întâmplări din ce în ce mai complicate, atât cele din viața personajelor cât și cele ale societății în care trăiau. Am aflat povești de dinaintea celui de-al doilea război mondial când încă se trăgeau tot felul de sfori diplomatice și când nu era încă decisă calea pe care o va lua tăvălugul istoriei. Am aflat povești despre idealuri sfărmate și despre bune intenții care au pavat drumul spre iad.

L-am îndrăgit pe scorțosul super-majordom Stevens și i-am urmărit cu maxim interes mărturisirile. Dar tare aș fi vrut să-l pot întrerupe, să-l prind de umeri și să-l zgâlțâi, să-l fac să se trezească din visul lui amăgitor. Să-i strig până mă aude că nu e cazul să se ia în serios atât de tare, că viața înseamnă mult mai mult decât munca pe care o făcea. Să-l fac să înțeleagă că ar trebui să fie mai îngăduitor cu sine însuși, că ar trebui să-și prețuiască și slăbiciunile, că n-ar trebui să se mai refugieze după armura strălucitoare de "demnitate", de "importanță" ce i-a devenit mai mult închisoare decât apărătoare. Bine măcar că s-a hotărât  să ia lecții de tachinare pentru a-i fi pe plac noului stăpân american.

Dar eu, fiind doar un amărât de cititor și nu un personaj demn de-a intra în poveste, m-am mulțumit cu lectura și, de ce nu, m-am mulțumit să-mi adresez aceleași sfaturi mie însămi.

Cred că în această carte autorul a făcut o greșeală de calculație. Subiectul  pe care-l propune spre analiză este foarte interesant și frumos - modul în care alegem să ne trăim viața. Cartea parcă ne strigă în față, Hello aveți o viață scurtă, trăiți-o cu înțelepciune !!! Ne averizează despre inevitabilele "restricții" ale rolului pe care musai trebuie să-l interpretăm fiecare dintre noi, ne îndeamnă să fim atenți la influențele pe care le acceptăm când e vorba să pornim la drum: de lucrurile pe care le-am învățat în copilărie, de idealurile la care visăm, de prieteniile pe care le facem, de mediul în care trăim. Ne îndeamnă să privim adevărul în față cât de curajos putem noi. Să fim atenți la lucrurile ce ne determină alegerile: dorințele, vanitățile, invidiile, dragostea adevărată, prietenia adevărată.

Partea proastă (din punctul meu de vedere) e că acest mesaj a fost învelit într-un ambalaj strălucitor care-ți ia ochii și, orbit fiind de ambalaj, nu mai vezi cadoul pe care l-ai primit.  În cazul de față ambalajul sunt personajele principale. Kathy, Tommy și Ruth sunt clone care au fost create strict în scopul de a deveni donatori de organe. Speranța lor de viață e în jur de 30 de ani. Toată viața lor, care e sută la sută umană, trebuie înghesuită în acest interval de timp. După care, sunt sacrificați. Brrrr. Oribil.

Da, la momentul acela mă supărasem foarte tare. Dar nu-mi trecuse nici măcar o clipă prin minte că ar fi fost altceva decît o simplă ciondăneală obișnuită de-a noastră. Nu mă gîndisem niciodată că firele vieților noastre, pînă atunci atît de întrețesute, se pot desface și separa din atîta lucru.

A fost o carte care mi-a mers la inimă din pricina povestitorului, Ono Masuji, un bătrân pictor pensionar, arist al lumii trecătoare.

De data aceasta, povestea se petrece în Japonia, nu mult după terminarea războiului, pe vremea ocupației americane. Ono fusese la viața lui un pictor talentat și renumit, ce și-a început cariera imortalizând lumea trecătoare a gheișelor, subiect la care a renunțat după ce l-a cuprins un avântul patriotic și revoluționar. De-acum înainte a făcut doar opere de artă care să-i înflăcăreze pe compatrioții săi în lupta pentru cucerirea lumii. Nu i-a trecut bietului Ono prin cap că lumea pe care o preamărea el va fi și mai trecătoare decât cea a gheișelor.

Acum, pensionar fiind, a dat un pas înapoi pentru a avea o perspectivă mai largă asupra tabloului general și și-a făcut timp pentru a judeca lucrurile la rece. Singura lui îngrijorare actuală părea a fi negocierea pentru căsătorie a fiicei lui mai mici, pe care nu o dorea influențată de trecut.

Sfârșitul cărții e cu happy-end, lucrurile se așează cât se poate de bine. Iar Ono poate privi cu îngăduință zbuciumul tineretului care aleargă acum după alte idealuri, în cel mai bun caz nu atât de efemere ca ale lui.

După ce-am întors ultima pagină a cărții primul meu gând a zburat la amărăciunea părinților mei din anii ce-au urmat după 1989, când toată munca lor de-o viață ( fabrici, uzine, planuri cincinale, ...) s-au dus pe apa sâmbetei ( sau poate în buzunare oneroase ). Zbucium deșert, o lume trecătoare, peste tot.

Firește, nu pretind că unele momente din seara aceea nu au fost dureroase pentru mine, nici nu susțin că aș fi făcut atât de ușor declarațiile pe care le-am făcut despre trecut dacă circumstanțele nu mi-ar fi insuflat prudența de a proceda astfel. Spunând asta, trebuie să recunosc că îmi vine greu să înțeleg cum cineva care ține la respectul de sine poate dori pe termen lung să-și decline responsabilitatea pentru faptele trecute. Poate că nu e un lucru ușor, dar recunoscându-ți greșelile săvârșite de-a lungul vieții, câștigi o anume satisfacție și demnitate. În orice caz, nu trebuie să-ți fie rușine de greșelile făcute cu bună-credință. Cu siguranță însă este mult mai rușinos să nu poți sau să nu vrei să le accepți.
☙☙☙
Am zâmbit, privindu-i de pe banca mea pe acești tineri. Firește, sunt momente când îmi amintesc bărulețele puternic luminate și oamenii adunați sub lumina lampioanelor, râzând poate mai puțin zgomotos decât tinerii de ieri, dar cu aceeași bună dispoziție, și atunci simt o oarecare nostalgie pentru trecut și pentru vechiul cartier. Sufletul mi se umple însă cu adevărat de bucurie când văd cum renaște orașul, cum, în acești câțiva ani, lucrurile au revenit atât de repede la normal. Se pare că națiunea noastră, oricâte greșeli va fi făcut în trecut, are acum o nouă șansă de a face lucrurile mai bine. Nu putem decât să le dorim acestor tineri să izbândească.

Aceasta este ultima carte pe care a scris-o Kazuo Ishiguro ( deocamdată ). Unii critici sunt de părere ca e un experiment îndrăzneț și nu prea reușit, alții sunt mai îngăduitori.

Mie mi-a plăcut povestea aceasta ce vine dintr-un ev mediu îndepărtat și nebulos al unei Anglii ce încă nu era Anglia. Ce era doar un tărâm al britonilor ce jeleau moartea regelui Arthur, cel cu Masa Rotundă, ce încercau să reziste invaziilor anglo-saxonilor. O lume în care dragonii și căpcăunii trăiau printre oameni, în care vrăjitorii mai puteau arunca farmece asupra  lumii, iar cavalerii neînfricați încă mai îndrăzneau să ducă la bun sfârșit, de unii singuri, misiuni deosebit de periculoase.

Se făcea că peste această lume plutea un fel de “Ceață” ciudată, un fel de duh ce-i făcea pe cei aflați sub influența lui să uite o grămadă de lucruri, mai ales din acelea petrecute de demult. Uitate erau iubirile și trădările personale, uitate erau războaiele nimicitoare, masacrele ce s-au petrecut între comunități.

Personajele principale ale cărții sunt doi bătrâni aflați aproape de sfârșitul vieții, Axl și Beatrice, care s-au hotărât să plece în călătorie spre satul fiului lor. În drumul lor îi întâlnesc pe bravul saxon Wistan și pe nobilul cavaler briton Sir Gawain. Primul dintre ei avea misiunea de a îndepărta Ceața, celălalt de a o menține. Și mai întâlnesc cei doi bătrâni niște barcagii ciudați ce-aveau să-i ducă și pe ei pe-o insulă Avalon din mijlocul mării. Doar că pentru a-i trece apa într-aceeași barcă, cu scopul de-a rămâne împreună pentru eternitate, acești Caroni nu cereau un bănuț ci o dovadă a iubirii adevărate dintre cei doi. Un test care ar fi putea fi trecut mai ușor dacă Ceața s-ar fi risipit și amintirile ar fi revenit. Sau poate nu.

Un cititor mai optimist decât mine, ar putea spune că sfârșitul poveștii a fost unul fericit. Dar eu, care văd mai întotdeauna partea goală a paharului, am rămas cu gustul amar al despărțirii celor doi și cu gândul la războaiele ce-aveau să izbucnească din nou între britoni și saxoni.

Provocarea pe care ne-o aruncă această carte e să răspundem la întrebarea: oare cum e mai bine, ce-ar trebui să alegem? Să uităm un trecut rău, ce ne-a umplut de durere și mânie? Sau să ni-l asumăm, să rămânem conștienți de el, cu tot riscul ca iertarea noastră momentană să fie superficială și să putem oricând s-o luăm de la capăt cu răzbunările, cu răutățile.

Poate că Dumnezeu se rușinează atît de tare de noi, de ceva ce-am făcut, că-și dorește să uite. Și așa cum i-a spus străinul lui Ivor, atunci cînd Dumnezeu nu-și amintește, nu-i de mirare că nici noi n-o putem face.
☙☙☙
-Spune-mi prințesă, îl aud zicând (pe Axl). Te bucuri că s-a risipit ceața?
-S-ar putea să aducă grozăvii în țara asta. Dar pentru noi s-a risipit la timp.
-Mă întrebam, prințesă. Oare e posibil ca dragostea noastră să nu fi ajuns niciodată atît de puternică pe parcursul anilor, dacă ceața nu ne-ar fi lăsat fără amintiri așa cum a facut-o? Poate că asta a permis vechilor răni să se vindece. 

Din fericire acum opt ani, când am citit-o pentru prima dată m-am învrednicit să notez câteva rânduri despre impresia pe care mi-a lăsat-o. Ziceam atunci ...

Dintre cărțile lui Yasunari Kawabata pe care le-am citit, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Aici toate personajele par a bâzâi în armonie cu universul. Și drept răsplată Universul le vine în întâmpinare și-i ajută să-și rezolve problemele.

Aflăm din ea povestea a două tufe de viorele și a două surori gemene. Mai aflăm cât e de greu să creezi un chimono sau un obi și cât e de complicat să-l dăruiești cu delicatețe și eleganță. Și mai aflăm multe lucruri despre orașul Kyoto … prilej pentru a visa la excursia plănuită și așteptată.

-Copil abandonat, deci? a murmurat el. Chieko-san, chiar te gândești într-adevăr că ești un copil abandonat? Dacă tu ești un copil abandonat, atunci și eu sunt, din punct de vedere spiritual … Probabil că toți oamenii sunt copii abandonați. Atunci când ne naștem, nu înseamnă că am fost aruncați în această lume de către zei ?

Ce fel de muzică s-ar potrivi acestui roman ? Duo des fleurs din Lakmé a lui Léo Delibes sau poate Barcarola din Povestirile lui Hoffmann ale lui Jacques Offenbach.

La opt ani distanță impresiile sunt aproximativ aceleași dar nițel mai elaborate.

Rămân la impresia că există în cartea aceasta un bâzâit aproape imperceptibil, ca un zgomot de fond al vieții. Nu este deloc o fisură și nici o ruptură, nimic din cheia dramatică cu care suntem noi obișnuiți să viețuim. E doar o abatere minimă față de armonia universului, suficientă cât să-ți dai seama că lucrurile sunt totuși vii.

După logica shintoistă există pe lumea asta o ordine ținută laolaltă de musubi, legătura vie care unește lucrurile fără să le amestece și fără să le forțeze. Tot așa, în Kyoto-ul lui Kawabata lumea nu se dezechilibrează și nu cere să fie reparată. Orașul, natura, oamenii, anotimpurile își văd de drum cu aceeași siguranță calmă. Doar că, pentru un an, lucrurile vibrează puțin mai accentuat. Gesturile, privirile, întâlnirile nu sunt epocale, ci confirmări ale unei ordini care funcționează fără să se explice.

Întâlnirea surorilor nu vine ca o surpriză și nu cere consecințe. Era deja anunțată de lucruri mărunte, de semne care nu strigă, ci doar se lasă observate, așa cum viorelele pot crește într-un arțar fără să sfideze lumea. Nu e nevoie de dramatism ca ceva să fie adevărat. E suficient să vibreze în ritmul universului.

Grija față de celălalt nu apare ca virtute câștigată. Ea există dinainte, ca mod de a fi. Nimeni nu devine mai atent, nimeni nu învață ceva esențial. Oamenii funcționează așa dintotdeauna, iar cartea doar le face mișcările vizibile, ca pe niște cercuri fine în apă.

Dacă există o răsplată, ea nu vine sub forma unei rezolvări sau a unui final rotunjit. Răsplata este că lumea continuă să funcționeze fără zgomot mare, fără conflicte inutile, fără nevoia de a forța sensul. Universul nu intervine și nu corectează. El doar ține lucrurile laolaltă, iar oamenii care nu ies din ritm simt asta ca pe o liniște firească.

Bâzâitul rămâne. Nu dispare. Dar nici nu crește. E semnul că viața nu e o schemă perfectă, ci o vibrație comună, în care micile abateri nu strică armonia, ci o fac audibilă. Iar după ce anul acesta trece, rămâne nagori, un alt concept shintoist, al urmei lăsate de ceva ce a fost și care nu e pierdere, nici tristețe, ci o prezență discretă care continuă să fie simțită.