În jurul lumii prin cărți

Două lucruri m-au atras către catrea asta. Autorul, Gerald Durrell, a cărui trilogie despre Corfu am îndrăgit-o atât de mult. Și titlul haios, care îmi sugera c-o să am parte de aceeași proză simpatică ca cea din mai sus pomenita trilogie. Ei, n-a fost chiar așa.

Cartea e povestea ultimei călătorii pe care a făcut-o Gerald Durrell în Madagascar, în căutare de specii pe cale de dispariție ce trebuiau salvate. Expediția a avut loc doar cu cinci ani înainte de moartea autorului, iar copilul năzdrăvan din Corfu a fost înlocuit cu omul de știință serios, nițel bolnav, nițel obosit de viață poate. Dar cu același dar al povestirii.

Cartea ne dezvăluie aventurile unei echipe anglo-franco-malgașă pornită în căutarea unor specii de animale rare pe care urmau să le prindă și să le strămute pe insula Jersey în Durrell Wildlife Conservation Trust. Acolo animalele aveau să intre într-un program de înmulțire supravegheată și, în cazul în care condițiile viitoare din Madagascar o vor permite, strănepoții animalelor prinse vor fi fie reintroduse în mediul lor natural. Cu alte cuvinte, o altfel de încercare de salvare a unor specii de la dispariție.

Printre animalele selectate pentru program s-a strecurat și ciudatul aye-aye.

In the gloom it came along the branches towards me, its round, hypnotic eyes blazing, its spoon-like ears turning to and fro independently like radar dishes, its white whiskers twitching and moving like sensors; its black hands, with their thin, attenuated fingers, the third seeming prodigiously elongated, tapping delicately on the branches as it moved along, like those of a pianist playing a complicated piece by Chopin. It looked like a Walt Disney witch’s black cat with a touch of ET thrown in for good measure. If ever a flying saucer came from Mars, you felt that this is what would emerge from it. It was Lewis Carroll’s Jabberwocky come to life, whiffling through its tulgey wood.

It lowered itself onto my shoulder, gazed into my face with its huge, hypnotic eyes and ran slender fingers through my beard and hair as gently as any barber. In its underslung jaw, I could see giant chisel-like teeth, teeth which grow constantly, and I sat quite still. It uttered a small, snorting noise like ‘humph’ and descended to my lap. Here, it inspected my walking stick. Its black fingers played along its length as if the stick were a flute. Then it leant forward and, with alarming accuracy, almost bisected my stick with two bites from its enormous teeth. To its obvious chagrin, it found no beetle larvae there and so it returned to my shoulder. Again, it combed my beard and hair, gentle as a baby breeze.

Then, to my alarm, it discovered my ear. ‘Here,’ it seemed to say to itself, ‘must lurk a beetle larva of royal proportions and of the utmost succulence.’ It fondled my ear as a gourmet fondles a menu and then, with great care, it inserted its thin finger. I resigned myself to deafness – move over, Beethoven, I said to myself, here I come. To my astonishment, I could hardly feel the finger as it searched my ear like a radar probe for hidden delicacies. Finding my ear bereft of tasty and fragrant grubs, it uttered another faint ‘humph’ of annoyance and climbed up into the branches again.

Cartea asta am citit-o cel mai greu. M-am ambiționat și am cumpărat-o în franceză ( nu sunt prietenă prea bună cu limba asta ) și am început s-o buchisesc înainte de plecarea în excursie.  Era cât pe ce s-o abandonez, pentru că mă târâiam literalmente de la o pagină la alta, nu reușeam deloc să mă bucur de ea. Dar după două săptămâni petrecute în Madagascar, perspectiva s-a schimbat dintr-o dată. Am reluat lectura pe plajă, în Île aux Nattes și de data asta cartea m-a prins în mreje cu totul . Am citit la plajă, am citit în avion, n-am mai lăsat-o din mână până când n-am terminat-o. De parcă excursia mă transformase într-un burete îmbibat cu inconștientul colectiv ce plutea nevăzut deasupra Madagascarului și care mi-a dat uneltele potrivite pentru a descoperi frumusețea cărții.

Povestea m-a prins mai puțin. Se petrece acum mai bine de 100 de ani, în timpul domniei  reginei Ranavalona cea Rea, pe vremea când mai exista sclavie în Madagascar, ordalii cu otravă din tangena și persecuții ale creștinilor. Cartea ne învață nițică istorie și ne spune o povestea de dragoste nefericită dintre Fara cea frumoasă și sclavul ei Tsito. Ce mi-a plăcut mie foarte mult însă e modul în care ni se dezvăluie încetul cu încetul viața și obiceiurile malgașe, modul în care privesc ei lumea, atât de diferit de al nostru. Sunt convinsă că dac-aș fi petrecut mai multe săptămâni în Madagascar înțelegerea mea ar fi fost și mai bună. Mi-au mai plăcut asocierile ciudate de cuvinte, de idei, proverbele presărate pretutindeni, ciudate și ele.

Autorul cărții se numește de fapt Naivoharisoa Patrick Ramamonjisoa și e născut în Madagascar. Dar pentru că numele acestea malgașe sunt imposibil de citit, își publică cărțile sub numele prescurtat la Naivo. E un scriitor de limbă franceză, a fost ziarist în țara sa și profesor în Franța. Din câte am înțeles eu e primul autor malgaș căruia i s-a tradus un roman în limba engleză.

Cartea asta poate echivala cu o mică enciclopedie despre Madagascar. Poate fi folosită atât pe post de aperitiv pentru o excursie, cât și ca desert la întoarcerea acasă.  E drept, am citit-o destul de greu pentru că tot ceea ce-mi povestea autorul acolo îmi era complet străin iar informațiile pe care mi le dădea erau foarte multe.

Peter Tyson a făcut la rândul lui câteva călătorii în Madagascar pe parcursul cărora s-a alăturat unor expediții științifice ce încercau ( și încă încearcă ) să elucideze nenumăratele enigme legate de această insulă. Povestea lui personală se împletește cu poveștile echipelor de cercetători, cu istorii descoperite din alte cărți, cu viața de zi cu zi a malgașilor.

Cartea are cinci părți, una pentru fiecare enigmă de descifrat. Și anume:

de unde provin plantele și animalele Madagascarului? Marea lor majoritate sunt endemice, nu se găsesc nici unde altundeva pe-acest pământ decât acolo. Altele în schimb le mai găsești la mare depărtare, prin America de Sud sau India.
cum de-au apărut așa de multe subspecii ale aceleși specii de animale sau plante?
cum de-au dispărut toate animalele mari ale Madagascarului? Și asta în ultimii 2000 de ani, din momentul în care au venit oamenii pe insulă.
cum de-au descoperit oamenii așa de târziu insula Madagascar deși e atât de aproape de Africa, leagănul omenirii? Și de ce-a fost colonizată tocmai de populații venite din Indonezia?
care e viitorul insulei? Populația se înmulțește, e foarte săracă și nu prea are grijă de mediul în care trăiește. Oare vor mai exista cameleoni, lemurieni peste 50, 100 de ani?

Posibilele răspunsuri pot fi găsite citind aproape 500 de pagini. Spor doritorilor.

Many have tried to get at the heart of what makes Madagascar so different from every other place in the world. “May I announce to you that Madagascar is the naturalist’s promised land?” the Frenchman Philibert de Commerson wrote in 1771. “Nature seems to have retreated there into a private sanctuary, where she could work on different models from any she has used elsewhere.”

David Attenborough, who brought some of the first moving images of the island to the outside world in the early 1960s, described “a place where antique outmoded forms of life that have long since disappeared from the rest of the world still survive in isolation.”

To me, the most evocative metaphor comes from Alison Jolly, the doyenne of lemur studies, who once wrote that on Madagascar it is as if “time had once broken its banks and flowed to the present down a different channel.”