În jurul lumii prin cărți

Cartea m-a vrăjit definitiv și irevocabil. În portugheză cartea se numește Libro de Cronicas, titlu mult mai sugestiv, și adună în ea cele mai reușite cronici pe care Antonio Lobo Antunes le-a publicat în ziarul O Publico timp de cinci ani, începând cu anul 1993. Sunt povestiri scurte, de 2-3 pagini, ce se citesc foarte ușor. Sunt istorii despre oameni obișnuiți, despre bunici, mătuși, copii, părinți. Sunt "fotografii ale clipei", duioase, pline de umor, nostalgice, cu siguranță nițel autobiografice, spuse cu o savoare aparte.

Majoritatea întâmplărilor se desfășoară în Lisabona, în special prin cartierul Benfica - locul de baștină al autorului. Am fost însă prevenită, cartierul de altădată, cel descris în carte, a dispărut demult. N-aveam cum să-i regăsesc be băieții ce dârdâiau de frig și se îndopau cu aspirine pe Plaja Merilor, sau pe mătușile ce-și alegeau sărăntoci pe post de animale de casă, pe vecinii cei pitorești în viața cărora am tras și eu o ocheadă. Toate au rămas doar amintiri câteodată ironice, uneori dramatice, mai întotdeauna poetice, numai bune de savurat într-o carte.

António Lobo Antunes își dispută cu José Saramago titlul de cel mai valoros scriitor portughez contemporan. Unii sunt de părere că el ar fi meritat mai degrabă premiul Nobel pentru literatură, nu Samarago. De profesie este medic psihiatru, la fel ca și tatăl său, dar a renunțat să practice și s-a dedicat în totalitate literaturii. Colegii din spitalul în care a lucrat, îi țin totuși biroul neocupat, poate se răzgândește și revine. În timpul războiului din Angola a fost înrolat timp de doi ani pe post de medic militar. Experiențele trăite acolo l-au marcat profund și acum constituie principala sursă de inspirație pentru romanele sale. Dacă subiectul n-ar fi fost atât de sumbru, mă tenta să mai citesc câteva dintre cărțile lui. Dar așa, am să aștept un moment mai prielnic.

Pentru că mi-a plăcut tot ce susținea Pereira în prima carte a lui Antonio Tabucchi pe care o terminasem nu cu mult timp în urmă, am luat-o la rând și pe aceasta, cu atât mai mult cu cât am găsit-o (stupoare) zăcând în biblioteca mea personală. Mda, erau vremuri când eram un cititor mai serios și nu neglijam noile apariții din librării.

Cartea este subțirică, se citește repede, mai ales că seamănă mult cu o poveste polițistă. Acțiunea se petrece în orașul Porto, prin anii '90, într-o țară tocmai ieșită din dictatură și intrată în UE. Din păcate noi știm ce înseamnă lucrul acesta: multă corupție, hoție, abuzuri, afaceri dubioase. În plus apare Garda Națională moștenită din perioada lui Salazar, obișnuită să facă ce vrea și să omoare pe oricine are chef. Acțiunea cărții începe după ce țiganul Manolo a descoperit un trup fără cap. Firmin, un tânăr și neexperimentat jurnalist ce e trimis de ziarul său să relateze faptele, descoperă capul înaintea autorităților. Un tânăr e acuzat de omor, dar Firmin îl crede când îi mărturisește că nu el e l-a omorât pe Damasceno Monteiro și că, dimpotrivă îi știe pe vinovați. Ziarul lui Firmin e de acord să-l angajeze pe "avocatul săracilor", Fernando de Mello Sequeira, pentru aflarea adevărului. Dreptatea e făcută doar pe jumătate, cartea terminându-se în coadă de pește.

Don Fernando a fost personajul ce mi-a plăcut cel mai mult. E un aristocrat scăpătat, obez și genial, obosit de viață, adept al grundnorm - norma de bază, o teorie dezvoltată de un profesor de drept de-al lui, Hans Kelsen. O teorie ce parcă îl transformă pe avocatul nostru într-un David înarmat cu legea pură și dreaptă pe post de praștie,  legea de bază din care izvorăsc toate celelalte legi, legea care poate înfrânge samavolniciile unui Goliat abuziv.

Din păcate cartea nu ajută prea mult un cititor neinițiat în teoriile dreptului să înțeleagă care-i treaba cu grundnorm-ul ăsta. Drept urmare bietul cititor e în primejdie de a se pierde doar în intriga polițistă. Cred că de aceea m-am supărat și i-am dat cărții doar trei stele.

Cartea e scrisă de italianul Antonio Tabucchi,  un mare iubitor al Portugaliei ( s-a și căsătorit cu o portugheză ) mare cunoscător și traducător al operelor lui Fernando Pessoa. Poate de la acest autor i-a venit ideea de a-l inventa pe Dr. Cardoso cu a sa teorie ce spunea că personalitatea fiecăruia dintre noi este de fapt o confederație de suflete. Confederație care e de acord la un moment dat să fie condusă de un singur ego. Iar ceea ce gândim despre noi înșine, despre sinele nostru interior, este doar un efect, nu cauza, și e mai mult subiectul controlului pe care unul dintre egouri, cel mai puternic din acel moment, îl exercită asupra confederației de suflete. Așa că în cazul în care un alt ego, mai puternic, se ridică împotriva conducătorului și-l detronează, n-avem ce-i face decât să-i dăm o mână de ajutor. Altfel o luăm razna.

Acțiunea cărții se petrece tocmai când unul din egourile lui Pereira, redactorul cultural al unui ziar minor din Lisabona, pierdea lupta cu succesorul său. Pereira de la începutul cărții e un lup singuratic, nițel blazat, ce n-avea nici un chef să se implice în murdăriile politice de pe vremea dictaturii lui Salazar. Pereira cel de la sfârșitul cărții era un fugar, din pricina unei feste urâte pe care le-a jucat-o celor de la putere.

Drept să spun, mie mi-a plăcut întreaga confederație de suflete a lui Pereira, până și aceea care vorbea cu portretul soției sale moarte și-i cerea sfatul. Mi-a căzut cu tronc bonomia lui, mintea lui limpede ce reușea să aleagă grâul de neghină. I-am urmărit transformarea cu emoție, temându-mă ca nu care cumva să pățească ceva rău până la sfârșitul cărții.

A fost o foarte bună introducere în istoria Portugaliei, despre care nu știam foarte multe lucruri. Cartea e scrisă de un profesor de istorie și drept, e foarte concentrată așa că a trebuit să reiau pasaje întregi pentru a ține minte câte ceva.

Dar m-a ajutat mult în excursia pe care am făcut-o în Portugalia datorită informațiilor structurate de la sfârșit.  Am găsit acolo o cronologie scurtă a întregii povești istorisite înainte și, în special, scurte biografii ale personajelor importante din istoria Portugaliei, înșirate în ordine alfabetică. Când ajungeam pe la o un castel, o mănăstire și erau pomeniți regi, infanți, regine , ..., eroi sau trădători, mă puteam duce glonț la țintă și citi acolo detalii.

Nu i-am dat notă maximă doar pentru că povestea mi s-a părut nițel forțată și la un moment m-am surprins cu gândul fugind aiurea, semn c-a reușit să mă piardă undeva pe drum. Dar altfel, e o carte pe care mi-o voi aminti că am citit-o.

E povestea unui elvețian din Berna, profesorul de limbi clasice Raimund Gregorius care s-a îndrăgostit de frumusețea limbii portugheze în urma unui incident, o (probabilă) tentativă de sinucidere a unei femei necunoscute. Înainte de a se despărți, femeia i-a adresat câteva cuvinte în această limbă. Vrăjit, profesorul s-a dus la o librărie și-a cumpărat, la sugestia librarului, o carte unicat care s-a dovedit a fi potrivită sufletului lui: Um ourives das palavras ( Orfevrierul cuvintelor ) de un autor necunoscut pe nume Amadeu de Prado. Pe măsură ce citea cartea, descoperă frământările sufletești ale autorului, devine dornic de a-l cunoaște și subit ia hotărârea de-a merge în Portugalia pe urmele doctorului Amadeu. Așa că ia trenul de noapte spre Lisabona, ... iar noi alături de el.

Cartea e un roman filosofic, sunt convinsă că pot exista multe niveluri de înțelegere. Cunoscătorii într-ale literaturii portugheze îl gustă altfel, sunt sigură. Dar chiar așa, cititor habarnist, e o plăcere să-l citești: pentru personajele interesante cu care îți face cunoștință, pentru descrierea orașului Lisabona, pentru colțul de cortină pe care îl ridică către o perioadă tristă din istoria țării - dictatura lui Salazar.

Cartea e scrisă de un elvețian, Pascal Mercier - pe numele lui adevărat Peter Bieri - filosof cu acte în regulă și doctorat susținut la Heidelberg. Nu-i de mirare că se simte în romanul său ca peștele în apă.

Mi-a plăcut mult și pentru că a reușit să dărâme în mintea mea niște mituri înșurubate de istoriile citite mai demult despre epoca marilor descoperiri geografice.

Mai demult înseamnă de fapt în copilărie și așa se explică de ce poveștile citite atunci mi-au lăsat impresia că expedițiile astea semănau mai mult a excursii relaxate, ca cele făcute de mine prin vacanță. Cât de departe de adevăr eram am aflat acum din cartea lui Roger Crowley.

Portughezii secolului al 15 și al 16, au fost niște războinici duri și cruzi, porniți în Reconquista împotriva necredincioșilor musulmani. Plecaseră de-acasă în căutarea miticului râu ce, presupuneau ei, străbătea Africa și care le-ar fi permis să ajungă în  țara lui Presbyter Johannes, legendarul rege creștin al Estului. Aici și-ar fi unit forțele cu frații creștini și i-ar fi zdrobit pe dușmanii lor de moarte. Și așa, tot căutând gurile râului, au reușit să dea ocol Africii, să atace intrarea în Marea Roșie ( mare musulmană ), să ajungă în India și să amenințe serios comerțul arab din Oceanul Indian. Nu a fost defel o întreprindere ușoară. Dimpotrivă, marea majoritate a celor plecați piereau pe drum. De scorbut, din pricina furtunilor, în bătălii.

Dar cu toate că Bartolomeu Diaz, Vasco da Gama, Afonso de Albuquerque au fost de fapt niște aventurieri fără scrupule, cuceritori cruzi ce omorau femei și copii doar pentru că erau de altă religie, tot îți vine să-i admiri nițel. Măcar pentru curajul de a pleca în necunoscut la borduri unor ambarcațiuni ca niște coji de nucă plutind pe imensitatea oceanului. Pentru înțelepciunea de a duce la bordul caravelelor și a galioanelor oameni instruiți, care să deseneze hărți, să înțeleagă tainele curenților marini, regulile vânturilor și a astrelor. Au cucerit estul "cu pana într-o mână și sabia în cealaltă". Pentru faptul că au fost primii care au deschis noi orizonturi europenilor și, după cum accentuează autorul, au pus bazele lumii globalizate în care trăim noi acum.