În jurul lumii prin cărți

Pentru că mi-a plăcut Medeea de Christa Wolf, m-am apucat să citesc și Cassandra, curioasă să văd ce fel de demitizare îi rezervă și ei. S-a dovedit a fi o greșeală. Cartea m-a iritat de la cap la coadă.

Pe scurt, Cassandra repovestește Iliada dintr-o perspectivă exclusiv omenească: fără zei, fără eroi, fără idei mărețe. Cassandra nu mai este Cassandra. Nu mai e profetul certitudinii necrezute, ci o conștiință modernă care ezită, explică, moralizează și, mai ales, murdărește. În locul tragediei rămâne comentariul, în locul verticalității apare resentimentul, iar în locul destinului o psihologie măruntă, de coridor.

Ahile e redus la o brută fără gând și fără simțire, care ucide în stânga și-n dreapta pentru că nu știe ce altceva să facă cu viața lui. Agamemnon e un impotent plin de ifose, care își sacrifică fiica de frica gurii lumii. Hector devine băiatul mamei, infantilizat până la caricatură. Paris e un crai nesătul, orbit de femei. Și tot așa. Nimeni nu scapă fără să fie târât în noroi.

Eroii nu sunt desființați printr-o înțelegere tragică, ci prin etichete. Nu mai rămâne nimic din tensiunea dintre vină, putere și destin. Doar o egalizare în jos, confortabilă pentru conștiința modernă și devastatoare pentru mit.

Dar dezamăgirea nu trebuie să fie murdară. Poți privi prăbușirea fără să cobori lumea în derizoriu. Poți accepta pierderea fără să arunci cu lături în stânga și în dreapta. Tragedia nu e bârfă, iar luciditatea nu e o scuză pentru aducerea lumii în derizoriu.

Am citit cartea aceasta cu mare efort iar la sfârșit, recunosc, cam pe diagonală. Nu pentru că textul ar fi „dificil”, ci pentru că e încâlcit, aluziv și excesiv interiorizat, vorbind mult fără să spună prea mult. Limbajul e frumos, sugestiv, dar adesea funcționează ca un paravan. Sub el, sensul rămâne neclar sau se repetă obsesiv.

Problema mea cu această carte nu e nici măcar demitizarea mitului. Demitizarea poate fi fertilă. Problema este felul în care se face. Troienii, deja învinși de istorie, sunt micșorați încă o dată: psihologizați până la caricatură, lipsiți de demnitatea tragică a pierderii, transformați în purtători de vină. Cartea aceasta nu propune o lectură critică a mitului, ci o a doua înfrângere simbolică a celor care au pierdut deja tot.

Această deformare devine evidentă în modul în care este rescris chiar actul fondator al războiului. Formula solemnă prin care Paris este prezentat ca „eroul troian” care, la porunca Afroditei, ar fi răpit-o pe Elena pentru a șterge o umilință mai veche a regelui Priam nu e demitizare, ci propagandă rescrisă cu ironie rece. Limbajul e pompos, justificativ, aproape caricatural, iar mitul nu mai funcționează ca tensiune tragică, ci ca instrument de reglare a resentimentelor. Elena devine pretext, iar eroismul o simplă corecție simbolică a unei ofense masculine.

Cassandra însăși nu mai este figura-limită a profeției imposibile, ci un alter ego confesiv al autoarei. Cartea pare să funcționeze ca o autojustificare dusă la nivel mitologic: experiențe, vinovății și compromisuri moderne sunt proiectate retroactiv într-o Iliadă rescrisă. În loc să fie confruntat frontal, prezentul se ascunde în spatele mitului iar mitul devine un soi de scut.

Teza cărții, așa cum am înțeles-o eu, este următoarea: există oameni lucizi care pot trăi fără eroi, chiar dacă lumea are nevoie de ei. E o poziție coerentă, dar una cu care nu pot fi întru totul de acord. Lumea poate renunța la eroi falși, dar nu poate supraviețui fără forme de demninare și de moralitate. Tragedia nu e o minciună utilă, ci un mod de a suporta limitele umane fără a le aduce în derizoriu.

Pe măsură ce înaintam în lectură, mi-am amintit de controversele pe care le aveam cu tata. El susținea că lumea are nevoie de eroi ca să se ridice. Eu nu eram de acord cu eroii cu normă întreagă; spuneam că e rușinos pentru noi, ceilalți, să punem pe umerii lor neputințele noastre. Cassandra Christei Wolf reușește performanța nefericită de a face harcea-parcea ambele poziții. Ne spune că nu au existat niciodată eroi, doar brute, impostori și victime care se explică la nesfârșit.

Drept concluzie pot spune că aceasta nu e o carte care m-a provocat să văd mai mult, ci una care a vrut să-mi explice prea mult un lucru cu care nu sunt de acord. Iar când literatura încearcă să aibă dreptate în loc să țină tensiunea deschisă, prefer să o las în urmă.

Trebuie să marturisesc și că am citit doar prima parte a volumului, confesiunea Cassandrei. Nu m-am încumetat să citesc și a doua parte, în care autoarea explică ce a vrut să spună. O carte bună nu are nevoie de asemenea clarificări. Dacă sensul ei trebuie explicitat ulterior de autor, ceva esențial a rămas neconstruit în textul propriu-zis. Literatura trăiește din tensiune, nu din explicație, iar când explicația devine necesară, magia s-a pierdut deja.

A fost odată ca niciodată o vrăjitoare pe nume Medeea, care a făcut un păcat intolerabil, și-a ucis pruncii. Așa a ajuns povestea până la noi. Curățată de context, de glasuri, de nuanțe. O propoziție suficientă ca să închidă orice discuție.

Doar că Medeea n-a fost dintotdeauna această siluetă monstruoasă. În tragedia lui Euripide, ea nu e o lecție morală, ci un prag. Fapta ei nu e explicată și nici scuzată, dar nici redusă la vină. Când lumea oamenilor nu mai știe ce să facă cu ea, zeii o scot din joc. Carul lui Helios, ce o ridică la ceruri la sfârșitul piesei, nu o absolvă, ci recunoaște că de aici înainte judecata omenească nu mai ajunge. Ce se întâmplă cu Medeea mai departe nu mai e treaba muritorilor.

Lucrurile se simplifică brutal la Seneca. Medeea devine exemplu negativ, pasiune dezlănțuită, exces. Nu mai e o figură tragică, ci un avertisment cu ce s-ar putea întâmpla dacă lumea nu ar fi guvernată de lege și ordine. În timpurile ce vor urma povestea se stabilizează: vrăjitoarea, femeia periculoasă, abaterea care trebuie condamnată. Renașterea și secolele următoare nu mai au răbdare pentru forme de libertate care nu pot fi disciplinate.

Și uite că, în secolul XX, apare o scriitoare germană, Christa Wolf, care se hotărăște să-i răstălmăcească povestea cu totul. Medeea nu mai e vrăjitoare, nu mai e irațională și isterică, ba nici măcar nu și-a ucis pruncii. Este o femeie inteligentă și nesăbuit de independentă, prinsă într-o lume care funcționează prin explicații, transfer de vină și tăcere organizată. Din lumea aceasta lipsesc cu totul carele lui Helios și balaurii. Rămân doar izolarea și alungarea din cetate.

În romanul Christei Wolf, povestea Medeei nu ne este spusă dintr-o singură perspectivă, ci pe bucăți, prin intermediul unor glasuri. Fiecare glas aparține unui personaj și, în același timp, unei tipologii umane ușor recognoscibile. Niciunul nu deține adevărul întreg. Fiecare spune doar partea adevărului pe care o înțelege sau o poate duce.

Unul dintre aceste glasuri este chiar al Medeei, prințesa din Colchida care l-a ajutat pe Iason să fure Lâna de Aur de la tatăl ei. În lectura lui Christa Wolf, Medeea nu pleacă pentru că ar fi orbită de dragoste, ci pentru a fugi dintr-o lume care se destramă. Colchida nu mai e un loc sigur, ci unul în care violența, sacrificiul și minciuna au devenit deja structurale. Plecarea ei nu e un gest romantic, ci unul de supraviețuire.

Iason are propriul lui glas. Este vocea eroului reușit, a celui care beneficiază de pe urma unui sistem fără să-l înțeleagă pe deplin. Nu e crud, dar nici lucid. E adaptabil, ambițios și ușor de folosit, precum politicianul zilelor noastre. Succesul lui nu vine din înțelegere, ci din conformare.

Pe Agameda o roade invidia până la os și vorbește din poziția inteligenței adaptate. Ea vede mecanismele, știe adevărul, dar alege să-l transforme în avantaj personal, călcând pe cadavre. Nu e victima sistemului, ci una dintre rotițele lui cele mai eficiente. Câștigă stabilitate și siguranță, dar cu prețul omeniei.

Akamas reprezintă glasul puterii invizibile, al serviciilor secrete din zilele noastre. Nu apare în prim-plan, nu e erou și nu e victimă. E administratorul continuității, omul care se asigură că povestea oficială rămâne coerentă și că vina e mereu mutată acolo unde trebuie. Nu creează minciuna, dar o face funcțională.

Leukon este glasul omului „de bună-credință”. Astronomul, raționalul, cel care crede în fapte, dovezi și explicații rezonabile. El nu e parte a conspirației și nici nu profită direct de pe urma ei, doar o privește cu dezgust de pe margine. Se retrage în profesia lui încercând să scape de mizeriile din jurul lui până când și stelele i se arată lipsite de sens.

Glauke este glasul fragilității psihice. Cunoaște adevărul sau măcar îl bănuiește, dar nu îl poate accepta. Conștiința îi cere să vadă și să uite în același timp. Incapabilă de această amnezie funcțională, Glauke se rupe pe dinăuntru. Nebunia ei nu e o deviație individuală, ci reacția unui psihic prea slab pentru minciuna structurală a cetății. E tot o victimă deși nu e sacrificată direct pe altar.

Din toate aceste glasuri se conturează o realitate extrem de dură și de exactă, spusă fără menajamente. Genul de realitate pe care poate doar o scriitoare germană precum Christa Wolf o poate formula atât de rece și de necruțător. Povestea te prinde, dar te și cutremură puțin. Nu prin violență explicită, ci prin claritate.

După ce am terminat lectura, m-am întrebat, ca de obicei, ce-o fi vrut să spună autorul. Una dintre interpretările posibile ar fi aceea că romanul descrie, în cheie mitică, trecerea de la o lume veche, asociată cu ciclurile naturii și cu o ordine matriarhală, la o lume nouă, patriarhală, organizată în jurul legii, al puterii și al sacrificiului ascuns. Medeea ar aparține, prin urmare, unei societăți care nu mai are loc, iar eliminarea ei nu e un accident, ci o necesitate structurală.

O altă interpretare, la fel de plauzibilă, e că această poveste vorbește despre lumea noastră. O lume profund ipocrită, care preferă adesea să-și bage capul în nisip, ca struțul, și să-și mute propria vină în spinarea altuia. O lume în care hoțul strigă hoții. Fiecare glas ne sună familiar în ureche, cu propria lui politică recognoscibilă, cu propriile adevăruri și limite, dar care, adunate, dau naștere unei minciuni colective.

Poate că forța romanului stă tocmai aici: nu oferă o morală și nu propune o soluție. Lasă cititorul să audă corul și să înțeleagă singur ce fel de lume se vede din el. Gândul meu s-a dus spre una care funcționează, care se justifică și care merge mai departe, dar cu un preț pe care nu mai vrea să și-l amintească.

Am citit de curând Măsurarea lumii, de Daniel Kehlmann, o carte care povestește cu mult umor viețile și peripețiile a doi oameni hotărâți să înțeleagă lumea, dar în moduri cât se poate de diferite.

Unul dintre ei, Carl Friedrich Gauss, cel mai mare matematician al timpului său, nu pricepea în ruptul capului cum de funcționează atât de încet mințile celor din jur. El a preferat să descopere lumea stând cât mai comod acasă, la Göttingen, și încercând să-i deslușească tainele prin puterea minții.

Celălalt, Alexander von Humboldt, cel mai mare explorator al timpului său, a vrut să vadă lumea cu ochii lui și, mai ales, să o măsoare cu instrumentele lui. A înfruntat pericole, a încercat să impună ordinea prusacă în jungla amazoniană, a navigat pe Orinoco, a escaladat vulcani și a dat peste canibali și animale primejdioase. Dacă exista ceva care putea fi măsurat, clasificat sau notat într-un carnețel, Humboldt era omul potrivit.

În 1828, cei doi s-au întâlnit la Berlin. Unul străbătuse lumea ca să o măsoare, celălalt aproape că nu avusese nevoie să plece de acasă ca să o înțeleagă. Atât de diferiți și, în același timp, atât de asemănători în încăpățânarea lor de a pune ordine în univers, au reușit până la urmă să se înțeleagă și să se prețuiască.

O carte inteligentă și foarte amuzantă despre două feluri cu totul diferite de a măsura lumea.

O carte încâlcită, dar nu fără rost. În mers de rac înaintează exact cum îi spune titlul, se întoarce mereu, schimbă unghiul și ajunge de unde a pornit, în acest caz la tipare de gândire care se repetă.

Pornind de la scufundarea vasului Wilhelm Gustloff, Günter Grass vorbește despre un episod incomod, suferința civililor germani la sfârșitul războiului și felul în care asemenea subiecte pot fi împinse sub preș atunci când nu se potrivesc interpretării canonice a istoriei. Numai că ceea ce bagi sub preș nu dispare. Poate fi redescoperit și folosit pentru spălarea creierului în orice direcție.

Asta mi s-a părut partea cea mai bună a cărții. Cei doi puști, Konrad și Wolfgang, cercetează trecutul, dar ajung să se identifice cu două personaje istorice opuse, să absolutizeze fiecare propria tabără și, în cele din urmă, să repete vechile mecanisme. Orbirea, lipsa măsurii și abandonarea unei minime morale arată la fel de urât de ambele părți.

Iar finalul — „Asta nu va înceta. Niciodată nu va înceta.” — mi se pare cheia cărții. Poate nu suntem condamnați să repetăm exact aceeași istorie, dar pentru că revenim mereu, ca racul, la aceleași tipare de gândire, simplificatoare. Se schimbă taberele, lozincile și generațiile. Mecanismul rămâne.

O carte pe care am început-o cu entuziasm, am continuat-o uneori cu exasperare și am terminat-o într-un armistițiu. Ideea de la început mi-a plăcut mult: Oskar refuză să crească și rămâne bufonul care privește lumea adulților din afara regulilor ei, cu ochii larg deschiși și toba la îndemână. Din această poziție privilegiată poate vedea ridicolul, lașitatea și absurdul unei societăți care alunecă spre nazism.

Toba de tinichea este și povestea unei lumi dispărute: Danzigul copilăriei lui Günter Grass, orașul german, polonez și cașub care nu mai putea exista după război. Romanul este atât de impregnat de propria lui biografie — cartierul, familia de mici comercianți, mediul catolic, amestecul de populații, iar mai târziu experiențele din Germania postbelică — încât uneori pare o autobiografie trecută printr-o oglindă deformantă.

Pe drum însă, Grass își îngroapă uneori propria idee sub sute de pagini de grotesc, digresiuni, sexualitate, jocuri de cuvinte și imagini care par să existe numai pentru plăcerea autorului de a le inventa. Scrie aproape așa cum germana construiește cuvintele interminabile: lipește poveste de poveste, metaforă de metaforă, până când uiți de unde ai plecat. De multe ori m-am întrebat dacă mai există vreo ieșire din ceața asta.

Poate că pentru cititorul german multe dintre ițele poveștilor spuse în carte ies mai repede din ceață. Pentru mine, sensul s-a conturat abia spre sfârșit, când devine limpede că Oskar nu poate rămâne pentru totdeauna copilul-bufon care observă lumea adulților fără să-i accepte regulile. Nici el nu rămâne în afara jocului: alegerile lui au consecințe, iar granița dintre vinovăție și nevinovăție devine tot mai greu de trasat. Crește, dar crește strâmb.

După părerea mea metafora lui Grass depășește istoria Germaniei naziste și postbelice. Nicio maturizare, a unui om sau a unei societăți, nu se petrece păstrând intactă iluzia inocenței. A trăi înseamnă inevitabil să intri într-o lume imperfectă, cu alegerile, compromisurile, responsabilitățile și zonele ei gri. Poți refuza să crești, poți încerca să rămâi spectator și să judeci lumea de pe margine, dar nu poți rămâne cu adevărat în afara ei. Iar în urma ta rămâne întotdeauna ceva din ceea ce ai făcut, ai provocat sau ai lăsat să se întâmple — Bucătăreasa Neagră, amenințătoare, undeva în spate.

Aproape toate povestirile pornesc de la câte un fapt banal și se transformă în mici exerciții de imaginație la capătul cărora, într-un fel sau altul, îl găsim pe Bunul Dumnezeu. Într-un nor, într-un degetar, într-un sărac sau într-o poveste în care ni se promisese că nu va apărea deloc.

Uneori jocul e frumos — povestea mâinilor lui Dumnezeu sau cea spusă întunericului chiar mi-au plăcut — și mi-a plăcut și mica păcăleală cu Francisc și Clara deghizați. De cele mai multe ori însă aluzia mi s-a părut atât de transparentă, încât ajungeam la idee cu mult înaintea poveștii.

Poate că trebuie să ai ceva mai mult suflet de poet ca să te lași fermecat de Rilke. Eu am reușit să adorm chiar în timp ce cazacii mergeau la război.