În jurul lumii prin cărți

Abia după 300 de pagini a început să-mi placă. Până acolo m-am târâit cu greu prin povestea vâscoasă , aruncată fără milă în timp, dintr-un vagon de tren american până în Madridul ce se pregătea de Războiul Civil și înapoi, prin amintirile povestitorului, prin viața lui Ignatio Abel, cea trăită sub un clopot de sticlă vechi de un secol. M-a obosit nespus să citesc povestea lui de iubire pentru Judith, la început parcă mai mult Amor, la sfârșit și Amor și Psyche.

Dar după ce-am trecut de jumătatea cărții am alungat ispita de-a o închide definitiv și-a o uita, altă carte pe care nu am putut s-o citesc până la capăt. Încet încet m-am obișnuit cu ritmul ei lent, cu descrierile prea minuțioase, deși nu de multe ori mă surprindeam citind doar cu ochii, mintea hoinărind aiurea. M-a ținut captivă dorința de-a afla soarta ce-i fusese hărăzită lui Ignatio Abel, arhitectul deștept, ce spera să-și poată trăi viața rațional și în limitele bunului simț. Ce folos, i-a fost dat să trăiască în vremurile crude ale războiului civil spaniol, care, cu toate ororile lui, a fost doar un mic furuncul față de buboiul plin de puroi ce-avea să explodeze în deceniile următoare.

Vai și-amar de-acest secol XX atât de criminal. Mă simt norocoasă că i-am trăit doar istovirea finală.

" - Eu nu știu nimic. Eu nu știu dacă sunt tot atât de fals precum ceilalți. Fiecare își justifică așa cum poate comportamentul rușinos. Singurii fără vină sunt inocenții sacrificați și nimeni nu vrea să fie unul dintre ei. Profesorul Rossman sau Lorca.
– Nu mi-a venit să cred când am citit în ziar. Profesorul Salinas era răvășit. Voiam să cred că e un zvon, o știre falsă. De ce să vrea cineva să-l omoare?
– Fără niciun motiv, Judith. Pentru că era nevinovat. Ți se pare o infracțiune minoră? Pe inocenți nu-i vrea nimeni."

"Bineînțeles, prefera să nu vadă toate astea. E uimitor câte ești dispus să treci cu vederea doar pentru că te încăpățânezi să stărui într-o orbire pe cât de profundă, pe atât de voluntară. Nimeni nu-ți pune cătușe la mâini și nici nu te împinge într-o celulă, și nici nu te încuie cu chei și zăvoare; nimeni nu-ți pune cu forța o legătură pe față și nici nu ți-o înnoadă la ceafă atât de bine, încât să nu poți să ți-o dai la o parte, chiar dacă ai avea mâinile libere. Tu ești cel care țese legătura și funia, care întinde mâinile de bunăvoie și tu aștepți până când nodul e bine strâns, tu înalți zidurile celulei și te încui pe dinăuntru, încredințându-te că lacătul se află la locul lui. Tu singur faci un pas, apoi altul, atât cât e nevoie, iar dacă cineva îți face semne să te avertizeze de pericol nu reușește decât să-ți stârnească îndârjirea de a te îndrepta spre dezastru".

"Progresul tangibil, dezvoltarea metodică și gradată a invențiilor tehnice, tot ceea ce lui îi păruse pământesc și indiscutabil, ferit de aberațiile lingvistice ale fanaticilor politici, ceea ce discutase de atâtea ori cu Negrín, alimentația sănătoasă, laptele primit zilnic la școală pentru a întări oasele copiilor din familiile sărace, locuințele spațioase și aerisite, educația igienică pentru ca femeile să nu fie veșnic împovărate cu nașterea de prunci. Niciun alt vis nu se dovedise mai nesăbuit; bunul-simț era cea mai discreditată dintre utopii."

La sfârșit, gândul mi-a zburat la Valle de los Caidos, Valea celor căzuți, biserica săpată în munte nu departe de Escorial, pe care am vizitat-o și eu în urmă cu mulți, mulți ani. Țin minte cât de mult m-a impresionat atunci. Mărimea ei, sobrietatea ei spaniolă, îngerii războinici cu fețele ascunse ce străjuiau din înălțimi. Cu mormântul simplu a lui Franco la loc de cinste în inima bisericii . Cu cele doua galerii laterale ce-adăposteau morminte ale republicanilor și ale falangiștilor deopotrivă. Halal împăcare în moarte.

Ultima problemă este o carte scrisă, fără prea multă pudoare, pentru pasionații lui Sherlock Holmes. Pentru cei care cunosc cu ochii închiși codurile, personajele și foiletoanele vechi și se bucură de recunoaștere. Cei de pe margine sunt invitați, dar nu chiar poftiți.

Un cititor ca mine o parcurge uneori cu un zâmbet amuzat în colțul gurii, alteori cu unul ușor iritat, pentru că are senzația că e lăsat pe dinafară. Nu pentru că n-ar înțelege intenția autorului, ci pentru că replicile scoase din cărți sau filme sunt prea numeroase, iar spectacolul ajunge să se joace mai mult pentru cunoscători.

Crima e un pretext, detectivul un interpret, iar cititorul un spectator atent. Totul e controlat, elegant și foarte bine pus în scenă. Personajele par să nu trăiască, ci să joace roluri deja știute, în căutarea replicii bune. Nimic nu scapă din frâu. Riscul nu e evident.

Finalul e criptic și corect, ca închiderea unei demonstrații. Aproape că te aștepți ca morții să se ridice și să salute publicul.

Ultima problemă mi-a plăcut, dar nu în mod deosebit. Mai degrabă mi-a sugerat o idee decât o emoție adevărată. Că nu doar personajele din carte trăiesc într-un spectacol bine regizat, ci și noi, oamenii de azi. Am început să ne purtăm tot mai des ca niște vedete de cinema fără film, atenți la poziție, la replică și la unghi, jucând roluri în care intrăm ușor și din care ieșim greu.

Cartea e inteligentă, sprintenă și consecventă de la un capăt la altul. Nu pot să-i reproșez nimic esențial. Doar că, de data asta, nu și-a găsit auditorul ideal. Asta este, de fapt, ultima mea problemă.

Mu încearcă din răsputeri să nu fie o „vacă nătângă”: observă, judecă, face legături și încearcă să înțeleagă de ce oamenii și vacile din jurul ei se poartă așa cum se poartă. Numai că lumea îi oferă informația cu țârâita, iar logica, oricât ar fi ea de bună, nu te ajută întotdeauna dacă nu cunoști toate datele problemei.

Îți vine să râzi de vacile care încearcă să descifreze rostul vacilor negre și al celor roșcate, până când îți dai seama că nici noi nu suntem cu mult mai breji. Vedem o bucățică din lume, îi căutăm o explicație și ne declarăm mulțumiți când lucrurile par să se lege.

În fundalul memoriilor văcuței Mu se întrevăd anii grei de după Războiul Civil spaniol, dar Atxaga nu transformă povestea într-o lecție de istorie. O lasă să rămână povestea unei vaci curioase, încăpățânate și foarte preocupate să gândească cu propriul cap.

Laimoticul cărții pare e fi vorba: Nimeni nu-i mai nătâng ca vaca nătângă. Numai că, la sfârșit, nu mai e foarte limpede cine sunt vacile.

O cărticică simpatică și isteață, un soi de fabulă pentru adulți, presărată cu „înțelepciunea populară” a văcuței Mu, care și pe românește sună minunat.

Din câte am constatat ulterior, din listele întreținute pe Goodreads, am mai citit cartea asta odată, iar cele trei steluțe acordate atunci s-au sincronizat perfect cu cele de acum. Într-adevăr, nu am ținut minte nimic de la prima lectură, nici măcar senzația pe care mi-a dat-o.

De data aceasta am început cartea cu bunăvoință. Era premiată, tradusă, lăudată, pusă frumos pe rafturi respectabile. Genul de carte care îți dă impresia că, dacă n-o citești, pierzi ceva important. Am intrat deci cu un soi de curiozitate disciplinată, dar și cu anticorpii pregătiți. Experiența m-a învățat că nu toate cărțile premiate sunt și potrivite pentru mine.

La început, totul promitea. Ton sigur pe sine, o voce care știe ce face, o enigmă aruncată fără isterie. Apoi, încet, aproape pe nesimțite, a început ruminația. Multă, mult prea multă. Gânduri întoarse pe toate fețele, fraze lungi care nu voiau să se termine, idei reluate până la epuizare. Am realizat destul de repede că aștept mai degrabă dezlegarea intrigii și nimic mai mult. Mă deranja ideea, insinuată constant, că a gândi fără sfârșit ar fi o formă de luciditate superioară. Că a nu decide e, de fapt, o virtute. Că viața bună se trăiește în paranteză. Că fuga de un adevăr recunoscut și asumat ar fi, de fapt, o greșeală.

Colac peste pupăză, apare și episodul cu Berta, cu tot arsenalul lui de vulgaritate. Am înțeles intenția. O coborâre forțată din abstract, un duș rece pentru cititorii care s-ar fi putut îndrăgosti de rafinamentul tăcerii. Ca o demonstrație că un adevăr spus ar fi, de fapt, o eroare și că ar produce lucruri necurate. Doar că mie mi s-a părut a fi exact aceeași ruminație, mutată din salon în subsol. Tot reluare, tot fixare, tot imposibilitatea de a merge mai departe.

Între timp, Luisa plutește prin carte ca o prezență vie. Ar putea alunga ceața, dar nu insistă prea mult și pare că are nevoie de claritate doar pentru soțul ei rumegător. Ea cântă, există, stă pe prag. Este un posibil medicament pentru boala gândirii fără oprire. Numai că medicamentul e refuzat cu o politețe desăvârșită. Nu e respins violent, e doar neutralizat prin analiză.

Și atunci mi-a devenit clar de ce mă irită cartea și, în același timp, de ce mă distrează. Indicația e chiar în titlu. E plin de soți Macbeth transplantați în modernitate în cartea asta. Tatăl naratorului, care are mâinile acoperite de sânge. Teresa, a doua lui soție, care nu a putut trăi cu inima albă a unei Lady Macbeth. Cred că autorul cărții i-ar încadra și pe narator, și pe soția sa, în aceeași categorie a adevărurilor ascunse. Da, sunt doi Macbeth în lumea modernă, fără sânge pe mâini, dar cu conștiința murdară.

Pentru mine, salvarea acestei cărți a stat în copertă. Ce să caute o Iudită și un Holofern aici, în lumea adevărurilor despre care se spune că e mai bine să nu fie rostite? Iudita știe exact ce face. Și, după ce face, își asumă fapta și merge mai departe. Cartea pare că o admiră, o și invocă la un moment dat și o înțelege teoretic. Dar nu o urmează. Holofernul modern preferă să rămână într-o lume în care vina e administrată, adevărul e diluat, iar viața e suportată cu mănuși. Dar știe că stă permanent cu o sabie aproape de gât.

Prin urmare, cartea aceasta pare să propună o formă de acomodare cu impasul.

Pe mine însă m-a îndemnat mai degrabă să-mi găsesc propriul răspuns la întrebarea: care este, de fapt, inima cea albă?
A lui Lady Macbeth, care poate trece cu nepăsare și complicitate peste un adevăr crunt?
A Teresei din carte, care își trage un glonț în piept după ce îl află?
Sau a Iudithei intrate în legendă, cea care îl privește în față cu adevărat, dar găsește puterea de a merge mai departe?