În jurul lumii prin cărți

Atunci când m-am hotărât să cumpăr această carte mă gândeam că are să mă lămurească, în profunzime, despre nomazii vechi și cei mai noi. Mă așteptam să fie pomenite descoperiri recente, teorii proaspete, să fie oferită o înțelegere mai exactă a felului în care au trăit și au gândit aceste populații aflate mereu în mișcare.

Am avut impresia că am primit în schimb mai degrabă gândurile unui sedentar cu nostalgii de nomad. Nu un studiu riguros și revelator, ci o meditație elegantă, uneori frumoasă, alteori prea visătoare, care rescrie istoria omenirii la scară mare ca o dihotomie între viața sedentară și cea nomadă. Nomazii apar mai degrabă ca idee decât ca subiect cunoscut din interior, chiar dacă autorul s-a străduit să trăiască printre ei.

Cartea nu e lipsită de inteligență și nici de farmec. Dar, în esență, spune mai multe despre neliniștile lumii sedentare moderne decât despre nomazii înșiși. E o nostalgie teoretică, cultivată, uneori melodramatică, care caută în mișcare un sens pe care stabilitatea nu mai reușește să-l ofere.

Cartea lui Sattin este construită în trei părți care nu spun o poveste liniară, ci urmăresc o tensiune veche, niciodată rezolvată, dintre mișcare și statornicie. Nomazii și sedentarii nu apar ca etape succesive ale istoriei, ci ca două moduri diferite de a exista în lume, separate în felul de a trăi dar legate printr-o dependență constantă.

În prima parte ni se amintește că, la începuturi, am fost cu toții nomazi, vânători-culegători care hoinăreau prin savane întinse, bogate în hrană. La un moment dat însă am fost alungați din rai și oamenii au început să trăiască într-o lume amestecată, în care vânătorii-culegători, păstorii și primii agricultori se suprapuneau, colaborau și se adaptau unii la alții. Sedentarismul nu apare ca o victorie a progresului, ci ca o retragere prudentă, ca o nevoie de siguranță într-o lume încă mobilă și imprevizibilă.

În aceste timpuri apare mitul lui Cain și Abel, pe care Sattin îl folosește ca metaforă fondatoare. Cain, agricultorul sedentar, își ucide fratele păstor. Istoria scrisă îi aparține lui. Zidurile, hotarele și arhivele sunt ale lui. Abel dispare, dar nu cu totul. Rămâne ca energie fără loc, ca posibilitate neasumată, ca mișcare care nu poate fi fixată în piatră sau în text. De la bun început, lumea pare să aleagă stabilitatea, dar fără a putea elimina complet ceea ce a sacrificat.

A doua parte a cărții mută privirea asupra momentelor în care lumea mobilă revine în forță. Nomazii nu apar doar ca distrugători, ci ca fondatori de imperii, capabili să administreze spații vaste și populații diverse. Arabi, turci, mongoli și alte popoare mobile construiesc structuri politice flexibile, bazate mai degrabă pe circulație și negociere decât pe uniformizare. Ceea ce Occidentul a numit mult timp „epocă întunecată” apare, dintr-o perspectivă mai largă, ca o perioadă de circulație intensă, de schimburi și sinteze culturale. Nomazii nu lasă în urmă mari monumente, dar lasă drumuri, rețele și legături. Istoria se mișcă din nou, iar energia ei vine din afara lumilor saturate.

A treia parte descrie marea ruptură care apare odată cu modernitatea. Europa își transformă propria experiență într-o normă universală. Lumea este împărțită în state, granițe și sisteme. Nomazii nu dispar din realitate, dar dispar din povestea oficială. Mobilitatea devine suspectă, periculoasă, indezirabilă. Odată cu această fixare, omul sedentar pierde ceva esențial: o relație intimă cu natura. Nu una idilică, ci una directă, trăită. Natura nu mai este mediu de viață, ci resursă, decor sau divertisment. Munții, deșertul și pădurea sunt consumate vizual, programate, bifate. Orașeanul modern nu mai locuiește natura, ci o vizitează și exploatează.

Cred că intenția lui Sattin nu este să demonstreze superioritatea nomazilor și nici să îi transforme în eroii unei istorii alternative. Mai degrabă, el încearcă să arate că istoria omenirii nu poate fi înțeleasă doar din perspectiva sedentarului și a construcțiilor durabile. Nomazii nu sunt, în lectura lui, o etapă depășită, ci o forță constantă de modelare, o energie care a obligat lumea stabilă să se miște, să se adapteze și să se reinventeze. Ei apar ca purtători ai unei capacități de a trăi în comuniune și de a accepta diversitatea, nu ca idee morală, ci ca formă de viață.

Problema apare atunci când această energie dispare din orizontul nostru. Odată cu stabilitatea modernă, omul sedentar pare să fi pierdut nu doar flexibilitatea gândirii, ci și capacitatea de a rămâne legat de ceilalți. Disponibilitatea de a accepta idei diferite și de a trăi cu ambiguitatea se estompează. Ideile nu mai funcționează ca repere comune, ci ajung să țină locul legăturilor reale. Nu mai sunt mijloace de orientare, ci fortificații identitare. Nu mai gândim împreună, ne apărăm pozițiile.

În locul unei lumi deschise apar certitudinile rigide și sistemele închise, iar tentația de a transforma nu doar orașele, ci și ideile în ziduri devine tot mai puternică. Cartea avertizează, mai mult sau mai puțin explicit, asupra acestei primejdii. O lume care se fixează excesiv riscă să devină fragilă tocmai prin pierderea mișcării interioare și a legăturilor dintre oameni.

Câștigul meu din lectura acestei cărți nu a fost o cunoaștere aprofundată a nomazilor, ci o clarificare a felului în care sedentarul modern își poate proiecta asupra lor dorurile, pierderile și neliniștile.

Am stat ceva pe gânduri dacă să citesc această carte sau nu. Din prezentarea de pe copertă am aflat că era vorba despre o poveste ce se petrecea în timpul tragicelor evenimente ce-au avut loc pe teritoriul Siriei și Irakului pe vremea când cei de la ISIS făceau legea acolo. Iar acesta este un subiect pe care în mod sigur nu vreau să-l aprofundez, mi-au ajuns cu vârf și îndesat informațiile aflate pe alte căi. Pe de altă parte însă, mai scria pe copertă că acțiunea se petrecea în Mardin, în estul Turciei și că în poveste apăreau și yezidi din Lalish. Mi-au revenit atunci în fața ochilor zidurile ca untul și străduțele Mardinului, mănăstirea de șofran a siriacilor și razele de soare întruchipate în piatra turnurilor din Lalish. Mi-am amintit de atmosfera idilică cu care m-au întâmpinat, în cele câteva ceasuri pe care am apucat să le petrec și eu acolo, total insuficiente pentru a descoperi și apele mai adânci dar tulburi ce se ascundeau dedesupt. Poate această carte avea să-mi aducă ceva mai multă cunoaștere. Așa c-am cumpărat-o și m-am apucat s-o citesc. Mi-a și plăcut până la urmă cu toate că nu lasă în urma ei un gust prea dulce.

Povestea dezvăluită în această carte ne este spusă de Ibrahim, un ziarist din Istanbul, ce pare a fi un alter ego al autorului. Deși născut în Mardin, unde își petrecuse copilăria, lăsase cu mult timp în urmă lumea aceea conservatoare și oarecum demodată, încremenită în tradiții patriarhale rigide, total diferită de cosmopolitismul unui oraș ca Istanbul-ul, ce-și luase ca model mai degrabă Occidentul, nu Orientul. Ibrahim părea a fi bine înfipt în lumea lui. Proaspăt divorțat, fără regrete, de o femeie frumoasă dar materialistă, își vedea de viață și meserie, într-o rutină oarecum obișnuită. Accidentul care-l va abate de pe drumul bătătorit s-a petrecut în timpul unei banale ședințe de redație, când a aflat povestea tragică a unui conațional de-al său, omorât în America de o grupare neo-nazistă ce-i ura pe toți musulmanii de pe lumea asta. Uitându-se mai bine pe fotografii și fiind mai atent la poveste, Ibrahim și-a dat seama că decedatul era Hussein, unul dintre bunii lui prieteni din îndepărtata copilărie petrecută în Mardin. Amintirea pe care o avea el despre Hussein, un băiat bun să-l pui pe rană, nu se potrivea deloc cu modul în care și-a sfârșit viața. Fiindu-i zgândărit instinctul de jurnalist, Ibrahim s-a hotărât să plece în Mardin, acolo unde fusese adus trupul lui Hussein pentru a fi înmormântat, pentru a afla toată povestea.

Iar noi, cititorii, suntem invitați să pornim alături de el, în primul din cele două capitole ale cărții, cel mai consistent, care e intitulat chiar așa, Drumul către Hussein. După părerea mea, capitolului acestuia i se potrivește mănușă primul motto al cărții, care spune așa:

În această lume totul e frânt, anonim, nepotrivit. - Fernando Pessoa, Cartea neiniștii

Ajuns în Mardin, Ibrahim îi trage de limbă pe toți cei ce-i puteau da informații utile: pe vechii prieteni de joacă, pe mama și sora lui Hussein, pe toți cei cu care a intrat el în contact înainte de-a muri. A aflat astfel că Hussein a rămas același băiat serios și studios pe care-l știa, același om inimos și sensibil care dorea să facă bine tuturor, până și păsărelelor pe care-și încercau prietenii lui praștia. Nu ajunsese mullah, așa cum se aștepta lumea, ci urmase ceva cursuri medicale și se pregătea să se însoare cu o fată frumoasă și bogată. În ultimul timp lucra cu echipele Médecins Sans Frontières și se străduia din răsputeri să ajute cât mai mult pe oamenii necăjiți din taberele de refugiați sirieni de le lângă Mardin. De aici i s-a tras și nenorocirea. În acele tabere se găseau și mulți yezidiți, oameni ce aparțineau unui grup religios a cărui credință era considerată eretică de toată lumea, și de musulmani și de creștini. Peste graniță, în Siria și Irak, yezidiții ajunseseră calul de bătaie al ISIS. Luptătorii făceau raiduri prin sate, omorau bărbații și femeile peste o anumită vârstă, pe băieții tineri îi reeducau în școli islamice ca să-i transforme în luptători iar pe fete le foloseau pe post de sclave sexuale. Doar cine avea noroc ajungea într-o tabătă de refugiați în Turcia. Aici a întâlnit-o Hussein pe Meleknaz, o yezidită ce trecuse prin iadul piețelor de sclavi ai ISIS. Ne mai valorând mare lucru din pricina multelor siluiri la care a fost supusa și însărcinată fiind, Meleknaz a fost cumpărată pe nimica toată de un bun samaritean, eliberată și trimisă peste graniță. Sfidând toate tabuurile, Hussein s-a îndrăgostit până peste cap de Meleknaz și s-a hotărât s-o ia de nevastă. Toată lumea i-a sărit în cap, familia, prietenii, toți l-au avertizat că doar nenorocirile aveau să-l găsească la capăt de drum, nu fericirea. Ceea ce s-a și întâmplat. Hussein a fost împușcat în Mardin de simpatizanți locali ai ISIS. Rănit destul de grav a supraviețuit totuși dar, de frică să nu-i vină de hac definitiv, familia a hotărât să-l trimită la frații lui ce se stabiliseră de ceva timp îm America. Ajuns acolo, Hussein a fost înjunghiat mortal de doi neo-naziști ce-i urau pe musulmani.

Ibrahim află povestea prietenului său intervievând o grămadă de lume și încetul cu încetul îi descâlcește ghemul încurcat. Pe măsură ce ne-o povestește și nouă începem să aflăm și noi câte ceva despre grozăviile ce-au avut loc, cu nu puțin timp în urmă, atât de aproape de noi.

Lumea se schimbase din vremea copilăriei lui Ibrahim, când ...

La piață, la școală, că erai sirian, musulman, evreu, sau cine știe ce soi de zoroastrian, eram cu toți prieteni și ne bucuram împreună de sărbătorile celorlalți. Dar acum orașul era acoperit de umbra unui islam dur și plin de furie, închis în sine.

Toate prejudecățile strânse de-a lungul timpului deveniseră tabuuri, legi de neîncălcat, lumea era împărțită în noi și ei și nu mai era loc pentru toți pe Pământ. Oamenii se smintiseră din cine știe ce pricină obscură, erau otrăviți și uitaseră ce-i aceea omenia. După cum ne-a lămurit nenea Fuat ...

Știi ce-i aceea setea de sânge, băiete? Există un cuvânt arab din vechime, harese. Cuvinte precum ambiție, lăcomie, dorință, ardoare, toate izvorăsc din el. Să-ți spun despre harese, copile: știi cât sunt de rezistente cămilele, li se spune corăbiile deșertului, căci sunt în stare să-l traverseze fără să mănânce și fără să bea timp de trei săptămâni, mergând la nesfârșit? În deșert există însă un mărăcine pe care-l adoră. Și când îl văd se năpustesc să-l smulgă și să-l mestece. Țepii le rănesc boturile și din acele răni curge sânge. Gustul sărat al sângelui amestecat cu mărăcinii le place și mai tare. Sângerează mâncând și mănâncă sângerând; dacă nu sunt oprite, mor înecate cu propriul sânge. Aceasta este harese. Cum spuneam mai înainte, ambiția, lăcomia, dorința, ardoarea, toate izvorăsc de aici. Așa-i obiceiul în tot Orientul Mijlociu, fiule: ne omorâm între noi de generații întregi, fără să ne dăm seama că ne ucidem de fapt pe noi înșine. Ne îmbătăm cu propriul sânge.

Mai aflăm deasemenea, alături de Ibrahim, câte ceva și despre cei de religie yezidită, acei amărâți ce sunt ca o creangă ruptă din copacul omenirii. Musulmanii îi consideră diavoli pentru că îl urmează pe Îngerul Păun, acela care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în momentul în care i s-a cerut să se închine lui Adam. Îngerul Păun a fost izgonit din rai atunci dar s-a căit și a plâns șapte mii de ani iar Dumnezeu l-a iertat, l-a luat din nou la dreapta sa și l-a făcut căpetenia îngerilor. Dar această ultimă iertare nu e luată în seamă nici de creștini nici de musulmani iar yezidiții sunt considerați și de unii și de alții eretici iubitori de Satana. Interdicții sacre există și de cealaltă parte. Și yezidiții împart lumea în noi versus restul omenirii și trăiesc în comunități endogame cu reguli foarte stricte.

Între lumea lui Hussein și cea a lui Meleknaz se deschidea așadar o prăpastie de netrecut. Și totuși, cei doi au reușit s-o biruiască cumva și să întruchipeze prin legătura lor o spusă de-a lui Rumi - Ne vom întâlni în locul de dincolo de bine și de rău. Iar pe Ibrahim îl intriga nespus acest lucru. Cum de-a fost posibil? Cum de un musulman pios precum Hussein, pâinea lui Dumnezeu când era vorba să-i ajute pe alții, a trecut peste toate barierele și și-a urmat drumul până la moarte? Cine era femeia căruia prietenul lui din copilărie îi scria poeme de dragoste ce semănau izbitor cu cele ale misticilor sufi din trecut?

Pentru a răspunde întrebării, Ibrahim o va coti pe un alt drum iar noi vom parcurge cel de-al doilea capitol, Drumul către Meleknaz. Tot după părerea mea, capitolului acestuia i se potrivește de minune cel de-al doilea motto al cărții, care spune așa:

Mi-am văzut fața pe chipul tău, mi-am auzit vocea pe buzele tale. - Ibn Arabi

Înainte de-a pleca din Mardin, Hussein a apucat să o trimită pe Meleknaz la Istanbul, la un prieten al său. După ce-avea să-și facă un rost în străinătate, pe lângă frații săi, urma s-o cheme și pe ea acolo. Dar acest lucru ce nu s-a mai întâmplat niciodată. Ibrahim, întors acasă la Istanbul, a pornit în căutarea femeii cu scopul de-a o ajuta și de a afla și versiunea ei de poveste. Dar dorința lui cea mai mare era să intre cumva în papucii lui Hussein, să-l înțeleagă cu adevărat, cu speranța de-a descoperi și el o altă perspectivă din care să privească lumea asta rău făcută, poate una mai apropiată de gândirea Orientului, acolo unde poeții sunt magi și farmecă oamenii cu vorbele lor. Să capete o înțelegere care să-i vindece toate dihotomiile sufletești. Până la urmă Ibrahim o va întâlni pe Meleknaz dar nu-i va putea sparge carapacea. Meleknaz nu-i va accepta ajutorul și nu-i va revela nici un mister, va rămâne puternică și inaccesibilă, precum o zeiță mesopotamiană. Iar Ibrahim va continua să caute  răspunsuri la întrebările ce-l frământau, intervievând alte femei năpăstuite ce-i ieșeau în cale.

După părerea mea cartea aceasta este frumoasă îndeosebi datorită mesajului ei evaziv. Cred că, după ce va fi terminat și ultima propoziție din carte, fiecare cititor va rămâne în minte cu propria lui impresie, diferită poate de a celorlalți. Unii se vor gândi mai degrabă la relele izvorâte dintr-o credința religioasă ce-a devenit prea dogmatică și fundamentalistă. Alții se vor gândi la cât de restrictivă poate deveni o cultura tradițională, împestrițată cu tot felul de superstiții, o cultură pe care mulți specialiști o văd ca pe un fel de infecție sau parazit mental, cu oamenii în rol de gazdă inocentă (Sapiens - Yuval Noah Harari). Cei cu simpatii feministe se vor gândi pesemne la toate relele îndurate de femeile din acea parte de lume (și nu numai) nevoite să trăiască într-o societate puternic patriarhală. Supraviețuitoarele au șansa să devină femei foarte puternice. Mi-am amintit mereu de spusele Elizei, colega mea de muncă cu rădăcini în acea parte de lume, care-mi zicea : Femeile acelea sunt eroinele mele! Sau poate cartea aceasta încearcă să atragă atenția asupra incapacității noastre de a înțelege pe deplin ceea ce i s-a întâmplat altcuiva, cu atât mai mult traumele celor care au supraviețuit unor violențe de neimaginat, precum Meleknaz.

De n-ar fi fost cel de-al doilea motto nu cred că-mi trecea prin cap o posibilă interpretare mistică a problemei. Poate că aici se ascundea taina împărtășită de Hussein și Meleknaz, un soi de comuniune întru Dumnezeu, o iubire ca cea propovăduită de misticii sufi și marii poeți persani. O dragoste ce i-a dat unuia putere să înfrunte moartea iar celuilalt să îndure viața. Cei doi s-or fi întâlnit în locul de dincolo de bine și de rău, unde și-or fi văzut fața pe chipul celuilalt și și-au auzit vocea pe buzele celuilalt. Noi însă am rămas cu buzele umflate, la fel ca și Ibrahim, n-am fost părtași acelei taine. Privind din acest unghi, un rezumat bun al cărții ar putea o fi vorba din bătrâni, folosită la un moment dat pe post de titlu al unui capitol.

Prin fereastra care-i lumea
Toți se uită doar și trec.