În jurul lumii prin cărți

La început îl vedem doar pe homo sovieticus — omul cenușiu, uniformizat, modelat de sistem.

Apoi îl cunoaștem pe Alex Berg, care fusese cândva pianist, dar acum pare unul dintre ei. Istoria îi ia familia, cariera, numele și viața pe care ar fi trebuit s-o trăiască. Ca să supraviețuiască, devine unul dintre anonimii sistemului. Numai că, sub această identitate de împrumut, pianistul nu dispare.

Într-un fel, cărticica lui Makine pare să-i dea o replică lui Aleksandr Zinoviev și al său Homo Sovieticus: cine știe câți Alex Berg s-au ascuns sub uniformitatea pe care o vedem din afară?

Atâta nenorocire și aproape nicio lamentație. I se schimbă radical viața, dar omul rămâne, în mod surprinzător, aproape netransformat. Poate că homo sovieticus nu era întotdeauna omul. Poate că uneori era doar costumul în care omul învățase să supraviețuiască.

Prima oară am citit cartea aceasta imediat după apariția ei la Humanitas, prin 2008, cel mai probabil. După atâta amar de ani, a reușit să mă distreze la fel. Am să păstrez stelele acordate atunci.

Azazel e un roman polițist simpatic, care te face să zâmbești, chiar dacă se termină prost. Suntem în Rusia anului 1876, într-o lume de trăsuri, cafenele și funcționari cu grade, prinși în ierarhii care astăzi par aproape comice. E atmosfera rusească pe care o întâlnești și în cărți mult mai serioase, numai că Akunin o privește aici cu ironie și cu duioșie.

Erast Fandorin este încă un detectiv ucenic: foarte tânăr, inteligent și curios, dar naiv și fără să știe prea bine pe ce lume trăiește. Cu toate astea, vede ceea ce alții nu văd și ajunge să descurce un caz care pornește de la o sinucidere aparent fără mare însemnătate și se complică spectaculos, până la nivelul unei conspirații mondiale.

Cartea are ceva din savoarea vechilor povestiri polițiste ale lui Conan Doyle: mister, deducții, coincidențe, răsturnări de situație și personaje ușor caricaturale. Se citește repede și cu plăcere, fără să se ia prea tare în serios.

A doua întâlnire cu Erast Fandorin și Great Game-ul dintre ruși și englezi se mută din orfelinate direct la Plevna, în războiul ruso-turc din 1877. De data asta avem spioni, generali, corespondenți de război, telegrame măsluite și destulă diplomație cât să înțelegem că războaiele nu se câștigă neapărat pe câmpul de luptă.

Acțiunea o vedem în mare parte prin ochii Varei Suvorova, o tânără rusoaică ajunsă aproape din întâmplare pe front. Prin ea intrăm și noi în lumea asta de bărbați foarte importanți, cu grade, strategii și orgolii, fără ca romanul să devină vreodată o carte de istorie militară.

Fandorin nu mai e ucenicul naiv din Azazel. Are de data asta un adversar redutabil, Anwar, spionul turc care joacă o partidă mai complicată decât pare. Turcia poate pierde războiul dacă, în urma victoriei, Rusia câștigă atât de mult încât puterile europene să fie obligate să intervină. Și exact asta se întâmplă. Fandorin descoperă gambitul, dar prea târziu ca să-l mai oprească.

Cel mai interesant este cât de persistentă se dovedește imaginea Rusiei ca amenințare pentru Europa. Teama de expansiunea rusească era cât se poate de reală în secolul al XIX-lea, iar Akunin, scriind în 1998, o privește deja prin lentila occidentală de după Războiul Rece: Rusia amenință, Occidentul apără lumea civilizată. Citită aproape treizeci de ani mai târziu, retorica ne este încă perfect familiară. Acel Great Game s-a terminat, retorica lui pare nemuritoare.

Cartea mi-a plăcut. E mai matură decât Azazel, istoria adevărată intră firesc în ficțiune, iar Fandorin începe să capete contur. Numai că după două cărți observ că află adevărul și pierde partida. O fi pentru că joacă pentru Rusia?

Leviatan îl scoate pe Fandorin din Rusia sau din Balcani și îl urcă pe un vapor plin de suspecți de toate națiile. Suntem în 1878, iar marile puteri se sfâșie pentru bogățiile și influența asupra lumii, în timp ce reprezentanții lor se privesc reciproc cu suspiciuni ivite dintr-o colecție zdravănă de prejudecăți. Francezii și englezii, mai ales, nu pierd nicio ocazie să se înțepe, iar Akunin se distrează copios pe seama lor.

De data aceasta avem un policier aproape clasic: un masacru la Paris, un indiciu misterios și un grup restrâns de suspecți adunați la bordul Leviatanului. Fiecare ascunde câte ceva, fiecare poate fi vinovat, iar ancheta înaintează prin presupuneri, piste false și mici detalii care capătă sens abia mai târziu.

Fandorin se maturizează și se boierește pe zi ce trece. E mai tăcut, mai sigur pe el și parcă mai greu de citit. În jurul lui, comisarul francez Gauche își conduce ancheta cu multă încredere în propriile concluzii, ceea ce îi oferă lui Akunin destule ocazii să-i ia peste picior pe francezi.

Mi-a plăcut și apariția Japoniei în poveste, cu tot exotismul pe care îl avea pentru un european al secolului al XIX-lea — de la onoare și samurai până la incipientele ei vise de putere imperială.

Iar la sfârșit, după atâția englezi, francezi și un japonez suspectați pe rând, cea mai ticăloasă se dovedește a fi o belgiancă.
După Gambit turcesc, unde politica aproape înghițea povestea polițistă, Leviatan mi s-a părut o întoarcere la mister și la jocul de-a „cine e criminalul?” deși un pic de istorie și geopolitică se poate citi printre rânduri.

După patru ani petrecuți în Japonia, Fandorin se întoarce la Moscova ceva mai matur, mai elegant și, bineînțeles, la fel de incapabil să lase în pace o moarte care i se pare suspectă.

Moartea lui Ahile păstrează amestecul care mi-a plăcut în serie: roman polițist, aventură și Rusia sfârșitului de secol XIX, unde în spatele unei crime se pot ascunde jocuri politice care urcă până în apropierea tronului. De data aceasta miza este uriașă — conspirații la nivel imperial, ambiții politice și un erou național care poate deveni periculos tocmai pentru că este prea iubit.

Dintre cele patru cărți, aceasta mi-a plăcut însă cel mai puțin. Akunin îi oferă mult spațiu lui Achimas, adversarul lui Fandorin, și îi construiește o biografie atât de extraordinară încât până și Fandorin începe să pară un personaj realist prin comparație. Nici Wanda, femeia fatală căreia îi cad pradă pe rând Sobolev și Achimas și care reușește să-l tulbure chiar și pe Fandorin, nu m-a convins prea tare.

În schimb, Akunin se joacă foarte frumos cu mitul lui Ahile. Sobolev este Ahile cel evident, eroul militar aproape invincibil, dar ajunge să ocupe locul lui Hector. Achimas este celălalt Ahile, ascuns inclusiv în propriul nume, iar soarta lui duce jocul până la capăt.

Poate că nu e cea mai reușită dintre aventurile lui Fandorin, dar are suficientă inteligență și ironie încât să nu-mi pară rău că am citit-o. Îmi pare rău doar că aici se termină Fandorin în română. Nu sunt convinsă c-am să-l urmez în edițiile traduse în engleză.

Anul acesta am primit de Crăciun o carte pe nume "Laur". Nu e foarte groasă, așa c-am devorat-o cu repeziciune alături de cozonacul cu nucă și celelalte bunătăți de sărbători. Prin mijlocirea acestei cărți am avut prilejul de-a afla câte ceva despre îndepărtata lume a evului mediu rusesc, însoțindu-l pe iscusitul vraci Arsenie de-a lungul a patru capitole, pe tot parcursul vieții lui pământești, din copilărie și până la moarte, pe calea cunoașterii, a renunțării, a drumului spre Ierusalim și în sfârșit, pe calea liniștii. Povestitor a fost Evgheni Vodolazkin, un cărturar specializat în literatura rusă veche, un cercetător renumit ce și-a dezvăluit știința cu iscusință, cu umor, fără a plictisi sau necăji prea mult pe un cititor neștiutor într-ale Rusiei ca mine.

Și cum prin cronicile veacului al XV-lea, căci în acele timpuri se petreceau istoriile cărții,  sunt descrise îndeosebi  evenimente legate de mănăstiri și călugări, într-acolo ne-a îndreptat pașii și autorul cărții. Povestea lui spune că a existat cândva un vraci iscusit pe nume Arsenie ce era îndrăgostit până peste urechi de Ustina (dragoste ce semăna foarte tare cu egoismul, fie vorba între noi). Din nefericire Ustina a murit dând naștere fiului lor, iar Arsenie s-a simțit răspunzator atât pentru moartea lor cât și pentru faptul că, murind neîmpărtășiți, i-a privat pe cei doi de viața cea veșnică. Drept urmare, Arsenie și-a pus în cap să-și dedice întreaga viață mântuirii celor doi. Renuntând la sine, tămăduind ciumați, făcând fapte bune, mergând în pelerinaj la Ierusalim, nădăjduia să-și atingă scopul. Cu cât se chinuia Arsenie mai tare, cu cât încerca mai mult să se lepede de sine, cu atât devenea mai renumit. Din vraci a ajuns Nebun întru Hristos, mai apoi monah, iar la sfârșit eremit. Lumea se uita la el ca la un sfânt, dar nu prea pricepea care-s dedesupturile, cel puțin nu cu mintea. Cu sufletul poate, că-i ajuta mai mult. Sfârșitul cărții pune punctul pe i. Zice acolo că la moartea lui Arsenie s-a strâns lume multă si,

Chiar în coada procesiunii sunt negustorul Siegfried din Dantzig, venit cu treburi de-ale negoțului, și fierarul Averki, rușinat de fapta sa.
Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi.
Ești pe pământul nostru de un an și opt luni deja, îi răspunde fierarul Averki, și n-ai înțeles nimic din el.
Dar voi înțelegeți, întreabă Siegfried.
Noi? Fierarul stă puțin pe gânduri și se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu înțelegem.

Drept să spun, cred că și eu sunt din tagma fierarului Averki. Tare mi-e teamă c-am pierdut multe din înțelesurile cărții, că n-am profitat din plin de portița deschisă de ea spre o altfel de gândire, construită cu uneltele sacrului, nu cu cele cu care suntem atât de obișnuiți, ale lumii noastre materiale (și materialiste pe deasupra). Că nu am înțeles în totalitate principalul ei mesaj și anume  că timpul nu există cu adevărat, că e doar o iluzie a minții noastre profane. Că viața adevărată e cea trăită în veșnicie, într-un spațiu sacru, pe care Arseni, nebunul întru Hristos Foma, starețul Inokenti sau italianul Ambrogio Flecchia îl cunoșteau foarte bine, atunci, în îndepărtatul secol al XV-lea, dar care pentru mulți dintre noi a devenit inaccesibil, din păcate.

Mai zice ceva Evgheni Vodolazkin de pe coperta cărții.

Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini, și asta e neliniștitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?

După mintea mea, nu cred c-ar trebui să ne relaxăm deloc, dimpotrivă. Nu cred c-ar trebui să ne mulțumim cu lumea asta secularizată în care ne e dat să trăim, ar fi ca și când am renunța de bunăvoie la o parte din ființa noastră, o parte ce ne-ar ajuta să redevenim întregi.

În concluzie, această carte mi-a adus multă bucurie de sărbători, a fost un dar neașteptat, o surpriză plăcută și drept urmare de două ori binevenită. Mulțumiri celor care mi-au scos-o în cale.

Sonecika mi-a plăcut prin felul în care refuză aproape toate reacțiile pe care povestea pare să ni le ceară. Sonia nu e nici victimă, nici martiră, nici femeia înșelată pe care trebuie s-o compătimim.

Are o extraordinară bogăție sufletească și o înțelepciune foarte simplă. Iubirea nu înseamnă proprietate, niciun om nu aparține altui om. Iar ceea ce se întâmplă mai târziu nu șterge ceea ce a fost înainte.

Ulițkaia povestește toate acestea fără să împartă viața în dreptăți și nedreptăți și fără să ne spună pe cine să condamnăm sau să compătimim. Viața e pur și simplu viață — uneori frumoasă, alteori urâtă și, cel mai adesea, amândouă deodată.

Iar Sonia are suficient loc în ea pentru toate.

În ciuda buimăcelii în care m-a lăsat, a primit de la mine 4 din 5 steluțe.

Cartea aceasta este confesiunea întâmplătoare a lui Ivan Golovan, spusă unor călători oarecare întâlniți pe drum, așa cum îți povestești viața când nimic din ea nu mai cere să fie justificat.

Ivan este un pelerin pe un drum ce pare că nu duce nicăieri și nici nu promite o rezolvare. Nu este un drum al mântuirii și nici al înțelegerii. E doar mers. Fără scop, fără progres, fără acumulare. Poate de aceea nu mi s-a părut că această carte vorbește despre credință, ci mai degrabă despre libertate, una în care alegerile exterioare își pierd greutatea.

Credința apare o singură dată, ca o ancoră. Ivan spune aproape în treacăt că, la naștere, mama lui l-a promis lui Dumnezeu. E singurul lucru care rămâne fix în toată povestea. Tot ce urmează nu e căutare, ci urmarea unei hotărâri luate înainte ca el să poată refuza. Din acest punct de vedere, drumul e deja încheiat. Restul e doar umblet.

Personajul suportă totul cu o uimitoare detașare. Suferința îi traversează corpul, dar nu pare să ajungă până în străfund, ca și când viața trăită nu ar atinge niciodată ceea ce contează cu adevărat. Trupul e purtat, lovit, folosit, dar miezul rămâne neatins. Nu e stoicism și nu e sfințenie demonstrativă. E o desprindere de sine din care se naște o egalitate profundă, care nu ține nici de morală, nici de ideologie. El nu se simte nici deasupra, nici dedesubtul nimănui. Boier sau cerșetor, călugăr sau soldat, toți sunt pur și simplu oameni, iar el e unul dintre ei, fără comparație și fără măsură.

Întâmplările trec prin Ivan ca fumul. Sunt dense pe moment, apoi se risipesc fără urmă. Viața nu apare ca minciună, ci ca inconsistență. Nimic nu se fixează, nimic nu se adună, nimic nu devine destinație. De aici și senzația de maya a vieții trăite.

În acest fum se așază și înșiruirea de obiceiuri vechi, ritualuri și superstiții ale unei lumi dispărute. Autorul nu le judecă și nu le explică. Le lasă să funcționeze ca un cadru în care viața se mișcă firesc, fără să se întrebe prea mult de ce. Nu ca într-un muzeu, ci ca într-o lume care încă respira așa.

Plăcerea cu care Ivan își povestește viața nu e dorință de justificare și nici confesiune. E dovada că nimic din ce a trăit nu s-a lipit definitiv de el. Povestea se spune și se lasă să se ducă, exact ca viața însăși.

Am citit cartea fără să știu dacă voi găsi ceva și am terminat-o cu senzația că nu am primit nimic din ce m-aș fi așteptat să primesc. Nu o poveste care să te prindă, nici un personaj care să te tragă după el, nici o concluzie care să se așeze liniștitor. Mai degrabă o stare de mirare incomodă, ca atunci când te uiți mult timp la ceva și nu găsești cheia potrivită.

Nu pot spune că am priceput mare lucru la sfârșitul cărții. Am rămas mai degrabă cu impresia că m-am dizolvat și eu în stepa aceea nesfârșită, pe urmele pașilor lui Ivan Golovan, mergând fără scop, fără destinație, fără să mai aștept ca drumul să ducă undeva.

S-ar putea ca interpretării mele să-i fi scăpat totuși ceva. Ivan trăiește într-un registru în care sensul, voința și chiar identitatea par secundare, fără să fie negate explicit. Această normalitate stranie e însă foarte departe de modul în care percep eu lumea.