În jurul lumii prin cărți

A primit de la mine 5 din 5 steluțe pentru că se citește ușor și cu plăcere dar spune foarte multe lucruri în cele 200 de pagini ale sale. Are ritmul unui roman polițist, cu indicii, piste false și o anchetă dusă pas cu pas de narator. Mult timp ai impresia că citești o poveste despre un mister de familie și nu despre întrebări serioase despre lume și viață. Abia mai târziu îți dai seama că miza e mai adâncă decât părea la prima vedere.

În ciuda titlului, Unchiul Petros și conjectura lui Goldbach nu este o carte despre matematică. Sau nu numai. Matematica e aici un decor sever, uneori intimidant, în spatele căruia se joacă o întrebare mult mai veche și mai incomodă: ce faci când îți legi viața de o întrebare care s-ar putea să nu aibă răspuns.

Cartea este povestea spusă de cel mai iubit dintre nepoți despre unchiul său Petros. La început, îl cunoaștem ca pe o oaie neagră a familiei, un ratat care trăiește aproape ca un pustnic într-o casă modestă de la marginea Atenei. Un personaj stânjenitor, evitat, pomenit mai degrabă ca exemplu negativ. Încet însă, această imagine începe să se fisureze. Aflăm că Unchiul Petros fusese, de fapt, un copil minune extrem de talentat la matematică, un tânăr promițător care ajunsese să lucreze, la un moment dat, cu unele dintre cele mai luminate minți ale timpului său. Și apoi nimic. O ruptură bruscă, inexplicabilă, care lasă în urmă o viață discretă și tăcută.

Romanul adună multe lucruri laolaltă. Încet, descoperim o schiță a marilor preocupări ale matematicii de la începutul secolului XX, cu optimismul său aproape religios și cu fisurile care aveau să apară mai târziu. Descoperim portrete de genii fragile, oameni construiți diferit, care ard repede și sunt prost protejați de lumea din jur. Dar mai ales asistăm la o meditație discretă despre felurile diferite în care oamenii aleg să trăiască. Unii se așază. Alții rămân pe frontieră.

În fundal, cartea trimite și la o ruptură mai veche, una care revine obsesiv în istoria gândirii. Între structură și mișcare. Între liniștea eleaților și neliniștea ionienilor. Între dorința de a fixa lumea într-un sistem coerent și acceptarea faptului că ea scapă mereu printre degete. La începutul secolului XX, această tensiune reapare în matematică. Optimismul aproape absolut al lui David Hilbert, care proclama că în matematică nu există ignorabimus (nu vom ști), este zdruncinat definitiv de demonstrația lui Kurt Gödel, care arată că orice sistem suficient de bogat este, prin însăși structura lui, incomplet. Vor exista întotdeauna propoziții adevărate care nu pot fi demonstrate. Ignorabimus, alungat pe ușa din față, se întoarce pe ușa din dos.

Aceeași tensiune se vede și în felul diferit în care se manifestă geniile. Pentru unii, matematica este construcție conștientă, rigoare și evaluare permanentă, ca în cazul lui Hardy. Pentru alții, este revelație pură, intuiție brută, ardere fără plasă de siguranță, ca la Ramanujan. Unii nu pot trăi decât într-un sistem clar delimitat. Alții se mistuie tocmai pentru că nu-l pot accepta.

Unchiul Petros se află undeva pe această linie de fractură. Își leagă întreaga existență de o singură problemă, Conjectura lui Goldbach, o propoziție simplă și veche de secole, nerezolvată nici până astăzi. O problemă celebră, care promite glorie celui care o rezolvă, dar care, pentru Petros, ajunge să nu mai fie despre rezultat, ci despre fidelitatea față de întrebare. Prețul acestei alegeri este o viață retrasă, lipsită de recunoaștere, privită cu neîncredere sau dispreț de cei care măsoară valoarea prin rezultate vizibile.

Nepotul, naratorul cărții, face un drum diferit. Se apropie de matematică, îi simte gravitatea și frumusețea, dar se oprește la timp. Nu din lipsă de inteligență, ci dintr-o formă de luciditate. Înțelege că nu e făcut pentru o viață trăită pe muchie, fără plasă de siguranță. Renunțarea lui nu e un eșec, ci o alegere, o măsură, o recunoaștere a propriilor limite.

Finalul cărții rămâne deschis. Întrebarea este dacă Unchiul Petros a văzut în sfârșit soluția conjecturii sau dacă s-a consumat până la capăt în jurul ei. Dacă, în ultimele clipe, a înțeles ceea ce a căutat o viață întreagă sau dacă a murit purtând aceeași întrebare cu care trăise. Zâmbetul lui poate fi citit ca un simplu reflex al trupului, dar poate fi citit și ca semnul unei revelații imposibil de transmis. Cartea nu ne oferă dovada ci ne lasă să alegem. Și tocmai această alegere spune poate mai mult despre cititor decât despre Petros.

La capătul lecturii, am rămas cu impresia că romanul nu este despre soluții, ci despre limite. Despre întrebările pe care alegem să le urmărim și despre locul unde decidem să ne oprim, acceptând că unele adevăruri nu pot fi nici demonstrate, nici împărtășite.

Aș fi fugit în Corfu atunci, pe loc, chiar după ce-am citit ultima pagină. Cartea m-a vrăjit, mi-a adus o bucățică de copilărie înapoi. M-a umplut de invidie pentru libertatea lui Gerry de-a hălădui în voie pe dealuri arse de soare, pentru personajele interesante cu care s-a intersectat. Personaje cu două, patru, o mulțime de picioare ...
"Familia mea și alte animale" a apărut și în limba romană, dar eu nu am găsit aici ediția veche pe care o am acasă. Cartea e prima din cele trei scrise de Gerald Durrell despre timpul petrecut în Corfu pe când era copil, câțiva ani magici de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Personajele principale sunt locuitorii necuvântători ai insulei, gângănii, broaște testoase, păsăret, după care urmează familia, prietenii, vecinii.
Păcat că magia acelei vieți a dispărut demult.

Cartea aceasta e continuarea poveștii trăite de Gerald în insula Corfu. Deși și-a mai pierdut din suflu, tot mi-a făcut plăcere să o citesc (în limba română și de data aceasta).

Mai există o a treia carte "Grădina zeilor" care, împreună cu cele pomenite deja formează Trilogia Corfu. Nu știu dacă a apărut sau nu la noi, eu nici nu am văzut-o prin librării, nici nu am citit-o. Mă așteaptă însă pe Kindle.

Povestea începe când familia Durrell hotărăște să înlocuiască mohorâta Anglie cu însorita Grecie și se mută cu mic cu mare în Corfu. Am făcut cunoștință rând pe rând, cu Margo, Larry și Leslie frații micului (pe atunci) Gerry, cu Mama, cu Spiro, grecul ce i-a adoptat pe loc din momentul în care au ajuns pe insulă, și nu în ultimul rând cu Roger câinele familiei. Am savurat alături de ei parfumul special al insulei, m-am distrat copios de pățaniile trăite de personajele principale. Am stat și eu cu sufletul la gură pe măsură ce Gerry descoperea fauna infinită din jur, îndrumat cu tact și dragoste de prietenul său, doctorul Theodor Stefanides.

Am aflat poveștile omului cu gândaci de trandafir, a șopârlei Geronimo și a călugăriței Cecilia, povestea Coțofenelor , a țestoasei Ahile, a bufniței Ulise, a porumbelului Quasimodo și a altor multe personaje necuvântătoare.

Cele două cărți îți transmit nostalgia unei copilării fericite și dorința de a merge și vedea cu ochii tăi insula în care se pot face atâtea descoperiri minunate.

Mythos mi-a redeschis o poartă pe care o credeam închisă de mult, spre zeii greci pe care i-am întâlnit pentru prima dată în copilărie, prin Legendele Olimpului de Alexandru Mitru.
Stephen Fry îi repovestește cu haz și cu poftă, fără solemnitate și fără aerul celui care vrea să țină o lecție.
Deși trăim încă printre cuvinte și noțiuni născute din aceste mituri, rareori mai știm sau ne mai gândim de unde vin. Tocmai de aceea, sarea și piperul cărții mi s-au părut explicațiile și notele de subsol care leagă poveștile vechi de lumea noastră de azi.