În jurul lumii prin cărți

Filosofia pentru bufoni nu e nici manual, nici introducere sistematică și nici ghid de orientare prin marile doctrine. Este exact ceea ce promite în prolog, un soi de Scurtă istorie bufă a filosofiei. E spusă cu umor, ironie și o plăcere evidentă de a trage filosofii de pe soclu. Cartea seamănă mai degrabă cu o culegere de fabule și istorioare amuzante, așa că trecerile prin istorie sunt uneori abrupte, iar importanța unui filosof nu crește odată cu locul pe care i l-a rezervat posteritatea, ci mai degrabă cu controversele haioase iscate în jurul lui.

Cartea aceasta nu m-a ajutat să înțeleg filosofia mai bine decât alte încercări mai serioase sau mai academice, de la Lumea Sofiei până la Mirarea filosofică. Dar, spre deosebire de ele, mi-a lăsat un zâmbet în colțul gurii. I-a coborât pe filosofi de pe piedestal și i-a făcut mai puțin scorțoși, mai umani, iritabili, vanitoși, simpatici sau antipatici.

Printre rânduri se mai strecoară ceva: legătura strânsă dintre sistemele filosofice și temperamentul celor care le-au construit. Filosofiile par mai puțin strădanii de descoperire a adevărului și mai degrabă prelungiri ale caracterului, ale obsesiilor, ale fricilor sau ale orgoliilor personale. După această lectură devine greu să mai crezi că filosofia e doar un exercițiu abstract. Pare mai degrabă un test de personalitate dus la extrem, în care fiecare gânditor își proiectează propria structură interioară asupra lumii.

Merită amintite și caricaturile presărate prin carte, care întăresc impresia generală: filosofia nu ca templu solemn, ci ca scenă populată de oameni cu ticuri, nervi și umori de toate felurile. Filosofia pentru bufoni nu clarifică marile întrebări, dar are meritul de a le face mai suportabile și de a ne aminti că, dincolo de „adevăruri”, au existat mereu oameni care le-au gândit, fiecare după puterile și firea lui.

Dacă vrei să înțelegi filosofia, nu aici e locul. Dacă vrei să nu te mai temi de ea, s-ar putea ca această carte să fie un bun început.

Drumurile Mătăsii mi s-a părut un compendium ușor de citit, interesant și simpatic ce se străduiește să comprime întreaga istorie a omenirii în aproximativ 600-700 de pagini, într-o manieră digerabilă pentru un cititor al zilelor noastre care e cât de cât interesat de subiect. Grea misiune. Mai mult decât atât, Peter Frankopan, un profesor de istorie generală la universitatea din Oxford și specialist în istoria Imperiului Bizantin, ne surprinde cu o nouă abordare a problemei, care este, după cum declară chiar el, diferită față de mult repetata și promovata ...

mantră a triumfului politic, cultural și moral al apusului. Dar acestă abordare a istoriei a fost greșită; există unghiuri de vedere alternative din care se poate privi istoria - cele care nu presupun judecarea trecutului din perspectiva câștigătorilor istoriei recente.

Ideea de la care pornește cartea e următoarea. Europenii și civilizația lor nu au stăpânit dintotdeauna centrul de greutate al omenirii. În cei mai bine de 5000 de ani de când au început oamenii să-și consemneze istoriile, europenii au ocupat centrul scenei doar în ultimii 200-300 de ani.  În rest s-au zbătut pe la margini, încercând din răsputeri să ajungă la bogățiile aflate în miez. În opinia lui Peter Frankopan, acest miez al lumii a fost situat în majoritatea timpului prin Orientul Apropiat și Asia Centrală, mai exact, în Iran și în toate ...stan-urile ce există astăzi pe-acolo (Uzbekistan, Pakistan, Afganistan, ... ). În acele locuri se făceau și desfăceau imperii, acolo se adunau ghem toate rutele comerciale pe care le numim astăzi cu numele generic de Drum al Mătăsii.

Autorul cărții încearcă să descâlcească ghemul propunându-ne însă câte un fir separat, câte un "drum al mătăsii" dedicat fiecărei etape istorice în parte. Rând pe rând, istoria omenirii ne este repovestită, cu multe argumente inedite și convingătoare, în capitole intitulate cam așa: Drumul Credințelor, ..., Drumul Blănurilor, ...,  Drumul Sclavilor, ..., Drumul către Imperiu, ... Drumul Aurului Negru, ... De-a lungul timpului s-a făcut negustorie cu mult mai multe lucruri în buricul lumii nu doar cu mătase, fiecare epocă cu hachițele ei. Centrul lumii a fost zguduit de nenumărate ori de apariția unor noi idei, a unor noi credințe religioase, dar și de molime și războaie. Dacă stăm să judecăm drept și în zilele noastre se întâmplă la fel.

Am aflat multe lucruri noi citind această carte. I-am descoperit de exemplu pe misterioșii sogdiani, precursorii evreilor și-al armenilor într-ale negustoriei. Am aflat de puternica expansiune a creștinilor spre răsărit, în primele secole ale erei noastre, și cum au irosit ei șansa de-a întemeia cu-adevărat o religie globală din pricina ciorovăielilor interne. Am apreciat sinceritatea cu care sunt abordate ipocriziile europenilor de pe vremea când își croiau imperiile ( și nu numai ).

E uimitor seismul cultural ce-a apărut după ce civilizația Europei s-a ciocnit de cea a Asiei. Statuile lui Buddha au început să apară abia după ce s-a instaurat cultul lui Apollo în valea Gundhara și în vestul Indiei. Budiștii simțindu-se amenintați de succesul noilor practici religioase au început să-și creeze propriile imagini vizuale.

Grecii din Asia au fost desebit de apreciați în India, pentru priceperea lor în științe: ”sunt barbari”, spune un text cunoscut sub numele de Gārgī Samhitā, ”totuși știința astronomiei a apărut la ei și din acest motiv ar trebui să fie venerați ca niște zei”.

Atât de mare era bogăția Asiei, încât romanii și-au făcut impresia că locuitorii ei își permiteau să se dedice doar plăcerilor trândave. Nu este de mirare că soldații romani se maturizează în est, scria poetul Sallust: de aici au învățat cum să facă dragoste, cum să se îmbete, cum să aprecieze statuile, picturile și arta.

Avântul cuceritor al Islamului a creat o nouă ordine mondială, un gigant economic plin de încredere în sine, cu minte deschisa, cu un nestăvilit interes pentru progres. Imens de bogat și cu puțini rivali politici sau religioși, a fost un loc unde predomina ordinea, unde comercianții se puteau îmbogăți, unde intelectualii erau respectați și unde opinii diferite puteau fi discutate și dezbătute. Un început puțin promițător dintr-o peșteră din apropiere de Mecca a dat naștere unui soi de utopie cosmopolită.

Lumea era împărțită în două: un tărâm al Iranului unde predomina ordinea și civilizația; și unul al Turanului care era haotic, anarhic și periculos. Din rapoartele călătorilor și geografilor ce au vizitat stepa din nord rezulta clar: locuitorii aflați în afara lumii musulmane erau altfel, ciudați, chiar minunați uneori, dar în cele mai multe cazuri îngrozitori.

Printre cei care nu aveau nicio reținere cu privire la traficul de persoane se aflau locuitorii unei lagune obscure situată în nordul Adriaticii. Bogăția acumulată din comerțul de sclavi și suferință umană a stat la baza transformării sale într-una dintre bijuteriile coroanei lumii mediteraneene medievale: Veneția.

Războaiele Europei au avut, însă, un rol și mai important: au determinat ascensiunea vestului. Discuțiile actuale despre Europa acelei perioade se concentrează în special pe Iluminism și Epoca Rațiunii, când absolutismul a fost înlocuit de noțiuni ca libertatea individului, drepturile omului și fericire. Să nu uităm însă că îndelungata tradiție războinică, militarismul ei a ajutat Europa să se situeze în centrul lumii după marile expediții din anii 1490.

În 1943, în timpul conferinței organizate de liderii aliați la Teheran, Winston Churchill și președintele Roosevelt nici măcar nu s-au deranjat să se întâlnească cu șahul. Li s-a părut pur și simplu că-ar fi fost o pierdere de timp. De asemenea, în anul următor, Arabia Saudită era considerată o țară lipsită de importanță de către președintele Roosevelt și fiind „puțin departe pentru noi” pentru a-i fi acceptate cererile de ajutor economic. Roosevelt a adăugat că ar fi mai bine ca saudiții să-și îndrepte cererile spre Marea Britanie și nu spre SUA. La încheierea războiului însă, lucrurile erau total diferite, Arabia Saudită ajungând ”mai importantă pentru diplomația americană decât aproape orice altă națiune mică”. Motivul era petrolul.

Ironia sorții face ca obiectivele politice și militare americane, care s-au concentrat pe apărarea lumii libere și a modului democratic de viață, au dus la rezultate foarte diferite. Poziția SUA în această parte a lumii s-a bazat pe o serie de oameni puternici, cu instincte nedemocratice și metode nesănătoase de a rămâne la putere.

Concluzia cărții nu e tocmai încurajatoare pentru cei ce trăiesc acum în actualul buric al civilizației. Lumea scârțâie din toate încheieturile și centrul ei pare a se muta încet-încet acolo unde era de la bun început. Nu m-am dumirit însă dacă ( sau cât de tare ) ar trebuie să mă îngrijorez de schimbările ce se întrevăd la orizont. Aici, în colțișorul meu românesc aflat undeva mai aproape de graniță, agitația nu e foarte vizibilă. Sper totuși că vom scăpa cu bine și de data asta.

Lumea se schimbă în jurul nostru. Pe măsură ce intrăm într-o epocă în care dominanția politică, militară și economică a apusului se află sub presiune, apare un neliniștitor sentiment de incertitudine.

Resursele imense care sunt alocate proiectului One Belt, One Road prezentat de Xi Jinping în 2013 sugerează modul în care China plănuiește viitorul. Prin alte părți ale lumii, traumele și greutățile, provocările și problemele par a fi dureri ale nașterii - semne ale unei lumi noi care se ivește în fața ochilor noștri. În timp ce noi încercăm să ne dăm seama de unde va veni următoarea amenințare, cum ar trebui să abordăm mai bine problema extremismului religios, cum să negociem cu statele care nu par dispuse să țină cont de dreptul internațional și cum să construim relații cu popoarele, culturile și regiunile despre care nu știm mare lucru și nici măcar nu ne-am străduit prea tare să le înțelegem, de-a lungul coloanei vertebrale a Asiei se țes noi rețelele și conexiuni; sau mai bine zis, se refac. Drumul mătăsii se ridică din nou.

PS. Am citit azi un articol interesant in Financial Times despre această carte, scris de John Gapper: Silk Roads author Peter Frankopan: ‘We’re in trouble in the long term’. Scria acolo un lucru haios pe care nu mă pot abține să nu-l pomenesc aici.

Un vizitator britanic a lui Hamid Karzai în Kabul a văzut pe biroul său cartea Drumurile Mătăsii  - iar fostul președinte afgan i-a spus că le recomandă tuturor cunoscuților săi s-o citească. Când un oficial al Națiunilor Unite a dat o copie a cărții unui important lider iranian din Teheran, iranianul a spus că era deja al șaptelea exemplar pe care l-a primit.