În jurul lumii prin cărți

Am citit Să ucizi o pasăre cântătoare de vreo două ori și de fiecare dată i-am dat cinci stele.

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult este felul în care Harper Lee vorbește despre copilărie. Scout și Jem trăiesc într-o lume în care o vară pare nesfârșită, vecinii devin personaje, o casă de pe aceeași stradă poate ascunde un mister, iar lumea adulților este privită cu logica foarte diferită a copiilor.

Mi-a plăcut și dragul cu care Harper Lee vorbește despre locul acela. Maycomb e un orășel sudist în care oamenii se cunosc, familiile au istorii vechi și fiecare știe cine este și de unde vine celălalt. Nu e însă o lume idealizată. Aceleași legături care dau sentimentul de familiaritate păstrează prejudecăți, reguli nescrise și nedreptăți pe care puțini se gândesc să le pună la îndoială. Harper Lee vede toate astea fără să-și piardă afecțiunea pentru lumea copilăriei ei. Și poate tocmai de aceea Maycomb pare atât de adevărat.

Bineînțeles că mi-a plăcut Atticus. Nu este construit ca un erou care trebuie admirat, ci ca un om de pe stradă. Într-un loc în care părerea celorlalți cântărește mult, el nu simte nevoia nici să se conformeze, nici să demonstreze ceva. Face ceea ce crede că este drept și încearcă să-și învețe copiii să judece oamenii cu aceeași măsură.

Probabil că oameni ca Atticus sunt destui. Oameni care nu se iau după modelele zilei și nici nu simt nevoia să anunțe lumea cât de corect gândesc. Își văd de viață după omenia frumoasă din ei.

Cartea aparține foarte clar unui loc și unei epoci, dar ceea ce spune despre oameni nu s-a învechit deloc.

Două doamne serioase își părăsesc viețile confortabile în căutarea a ceva ce pare a fi libertate, autenticitate sau, în cazul uneia dintre ele, chiar sfințenie. Frieda Copperfield se lasă dusă de alcool, instincte și fascinația pentru Pacifica, iar Christina Goering își transformă alegerile tot mai absurde într-un program de perfecționare spirituală.

Jane Bowles ia în râs convențiile unei societăți burgheze, dar nu pune nimic convingător în locul lor: cele două alternative sunt degradarea și țăcăneala metodică.

Rămân însă cu o nedumerire. Dacă romanul admiră, fie și parțial, aventura celor două femei ca pe o formă de emancipare, autonomie sau regăsire a sinelui, atunci mie mi se pare aproape o bătaie de joc la adresa vieții. Libertatea de a alege nu transformă automat risipa în virtute. Frieda pare să aibă deja lucruri la care Pacifica nici nu poate visa și le aruncă pentru alcool, instinct și intensitate. Christina, la rândul ei, își transformă alegerile tot mai aberante într-un soi de exercițiu spiritual și ajunge să creadă că astfel se apropie de sfințenie.

Dacă, dimpotrivă, Bowles le ironizează — iar ultima pagină îmi dă motive serioase să cred asta — atunci ironia este atât de feroce, încât mă întreb dacă nu cumva o parte din posteritatea admirativă a romanului a luat foarte în serios tocmai lucrurile de care autoarea își bătea joc.

Și tocmai aici este problema mea cu romanul: mi-a lăsat senzația că mă obligă să aleg în alb și negru. Ori iau în serios „eliberarea” acestor două femei și admir niște alegeri pe care eu le văd ca risipă și țăcăneală, ori presupun că Bowles își bate joc de ele — caz în care satira devine atât de totală încât nu mai rămâne mare lucru în picioare.

Bowles pare că știe foarte bine ce demolează; eu nu sunt convinsă că vidul rămas după demolare merită două sute de pagini.

Două doamne au libertatea să facă ce vor. Din nefericire, exact asta fac.

Poate tocmai asta sunt cele două serious ladies: două femei care își iau propriile construcții atât de în serios, încât nu mai văd gratiile în spatele cărora s-au închis.

Din nou o carte despre război, în ultimul timp tot din astea nimeresc. A fost puțin altfel decât ultimele lecturi pe aceasta temă, probabil pentru că e scrisă de o autoare, iar evenimentele sunt privite prin ochii unei femei. Armele, strategiile, bombardamentele sunt lăsate oarecum de o parte, iar în prim plan apar subiecte mai apropiate de sufletul unei femei: familie, copii, căsnicii, iubiri, sacrificii ... până și ceva  rețete culinare sau priviri amănunțite aruncate asupra vestimentației eroinelor. Povestea însă este tot atât de cutremuratoare pe cât ar fi una povestită de un bărbat. Din păcate la sfârșit e și nițeluș lacrimogenă.

Acțiunea cărții începe în anul 1995, an aniversar, 50 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial. O bătrânică franțuzoaică ce trăiește acum în America, aflată oarecum la capăt de drum din pricina unei boli necruțătoare ce nu-i va mai lăsa mult timp de trăit, își rememoreaza viața. Și se pregătește să participe la o întâlnire comemorativă ce va avea loc la Paris.

Amintirile ei conduc cititorul, departe în timp, spre sfărșitul primului război mondial acolo unde începe întreaga poveste. Două surori, Vianne și Isabelle, sunt oarecum orfane. Mama lor a murit pe când ele erau copile încă. Tatăl, un veteran zguduit de ororile văzute în război și traumatizat de moartea soției sale, nu avusese curajul să-și asume rolul de părinte, și și-a abandonat fiicele unei rude îndepărtate. Vianne, sora mai mare și copilul cel cuminte, s-a măritat foarte devreme și s-a așezat la casa ei. Scopul vieții sale era să aibă grijă de soțul ei Antoine și de fetița lor Sophie. In schimb, mezina Isabelle, e un drac împielițat. Respinsă atât de tatăl cât și de sora ei, trimisă pe la tot felul de școli și pensioane, își arată disperarea și dorința de a fi acceptată și iubită prin răzvrătiri continue, numeroase evadări și întoarceri acasă. Viețile tuturor vor fi date și mai mult peste cap de începutul celui de-al doilea război mondial și de înfrângerea Franței.

Isabelle se va alătura Rezistenței franceze și va fi inima unei celule ce va ajuta trecerea peste Pirinei a aviatorilor aliați doborâți dar necapturați de nemți. Vianne va încerca să fie cât mai pasivă și mai invizibilă, de frică să nu atragă ochi răuvoitori asupra ei și a fiicei sale, acum când Antoine era prizonier de război undeva în Germania. Supunerea ei va lua sfârșit când prietena ei cea mai bună Rachel, va fi deportată deoarece era evreică și-i va lăsa în grijă pe fiul său Ari. Din acest moment, Vianne va salva cât de mulți copii evrei va putea, copii ai căror părinți erau ridicați și duși în lagăre de concentrare. Așadar cartea povestește isprăvile a două eroine.

După ce războiul se va fi sfârșit, cei ce au reușit să supraviețuiască vor încearca să-și înădească viețile destrămate, să-și reamintească cum e să iubești, să porneasca iar la drum.

Am citit cartea pe nerăsuflate, mai ales in a doua parte cand evenimentele au devenit dramatice. Recunosc, am fost atrasă mai mult de acțiune nu de modul în care a fost scrisă. Mi-ar fi plăcut și un pic de vrajă strecurată printre cuvinte, ceva asemănător cu „Toata lumina pe care nu o putem vedea”, dar n-am prea găsit așa ceva. Drept pentru care nu cred că-mi voi aminti această lectură după ce va
trece ceva timp.

Ar mai fi două chestiuni pe care le urmaresc când citesc o carte: lucrurile noi pe care le învăț citind-o și mesajul pe care mi-l transmite. Prea multe lucruri noi nu am aflat. Privațiunile, sărăcia, frica de naziștii cei neomenoși mi s-au părut ușor exagerate. Parcă toate nenorocirile lumii erau trăite de cele doua eroine. Mesajul care a ajuns la mine a fost o pledoarie în favoarea iertării, a iubirii, a unei acceptări înțelepte a lucrurilor ce ți se pot întâmpla în viață și asupra cărora nu ai prea mult control.

Și a mai fost o întrebare care m-a frământat de pe la jumătatea cărții, îndemnându-mă să înghit pagină după pagină, amuzată și curioasă în același timp. Care erau planurile scriitoarei? Care dintre surori era bătrânica de la începutul poveștii? Cine a participat la serbarea comemorativă a veteranilor? Vianne sau Isabelle?

Boston, 1865. În timp ce Henry Wadsworth Longfellow lucrează la traducerea în engleză a Divinei Comedii, orașul este zguduit de o serie de crime macabre. Victimele sunt supuse unor pedepse care reproduc chinurile descrise de Dante în Infernul. Longfellow și câțiva membri ai cercului său literar, printre care James Russell Lowell și Oliver Wendell Holmes, își dau seama de legătura dintre crime și poem și încearcă să descopere criminalul înainte ca acesta să lovească din nou.

Matthew Pearl îmbină fapte și personaje istorice reale cu o intrigă polițistă fictivă. Adevăratul Club Dante, format în jurul traducerii lui Longfellow, devine astfel protagonistul unei anchete neobișnuite.

Am avut impresia că autorul a fost atât de fascinat de cercetările sale despre lumea intelectuală a Bostonului din secolul al XIX-lea, încât a vrut neapărat să scrie o carte despre ea. Și, pentru a o face mai atractivă, a transformat-o într-un thriller.

Rezultatul este un roman bine documentat, cu o idee ingenioasă, dar cu un început excesiv de lung. Povestea capătă cu adevărat ritm destul de târziu. Unele personaje și situații mi s-au părut puțin plauzibile, dar, până la urmă, vorbim despre ficțiune.

Nu a fost lectura captivantă pe care mi-au promis-o coperțile însă mi-a oferit prilejul să descopăr o pagină interesantă din istoria literaturii americane.

Am luat cartea aceasta pe vremea când mai eram tentată de etichetele de bestseller de pe copertă. Am învățat repede că mențiunea aceasta e ambiguă: fie cartea te cucerește pe deplin, fie te face să te întrebi de unde vine entuziasmul general.

Din păcate, aș trece Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în rai în a doua categorie. Este blândă și previzibilă, construită să mângâie cititorul, dar nu spune nimic nou. Se citește ușor, în câteva ceasuri.

Din ea am aflat că, potrivit autorului, după moarte, fiecare dintre noi va avea cinci întâlniri în rai din care va învăța că nu a trăit degeaba. Aș prefera totuși să ajung la această concluzie pe lumea aceasta. Pe lumea cealaltă sper ca regulile existenței să fie totuși altele.

Biata doamnă Stone. Își pierde soțul, cariera, tinerețea și, odată cu ele, reperele după care știa cine este. Mai rău decât pierderile pare să fie însă frica de ce rămâne după ele: dacă înăuntru e doar vid?

De aici „deriva”, gigoloul și cercul vicios din care nu reușește să iasă. Iar când, în sfârșit, crede că pune capăt derivei, nu-și ia viața în mâini. Se dă pe mâna destinului.

O criză a vârstei împinsă de Tennessee Williams spre melodramă, dar cu o frică foarte omenească în spatele ei.

S-a întâmplat sau nu s-a întâmplat ceea ce povestește Maxwell în cartea asta? Aș tinde să cred că nu. Faptele au existat, dar trăirea lor e invenție pură. După o grămadă de ani, își amintește un gest pe care l-a făcut cândva, în anii de școală. Și-l amintește poate după ce și-a înțeles la psihanalist propria dramă oedipiană. Începe apoi să construiască povestea altora despre ceea ce ar fi putut fi. Altfel, nu i-a cunoscut prea bine pe respectivii și nu le-a aflat părerile, picanteriile le-a aflat din ziare, după 50 de ani. Poate era mai bine să nu fie o carte autobiografică. La revedere, pe mâine mi s-a părut un soi de autojelanie trăită pe spinarea altora.